În Gruiu, toate semnele sus

În Gruiu, toate semnele sus

Într-o cronică recentă despre cartea lui Bogdan Munteanu, Stai jos sau cazi, Mihnea Bâlici constata coagularea în proza românească de după 2000 a unui așa-numit trend, precum și neajunsurile sale. E vorba de cărțile publicate în urma atelierelor de creative writing din ce în ce mai populare. Discuția se poate purta la fel de bine și în cadrul poeziei, însă, pe teren romanesc, tehnicile și strategiile creației, bine punctate în cronica menționată, devin „mai la îndemână”, de unde și rezultatele, dacă nu foarte bune, măcar acceptabile. Un astfel de produs e și debutul Ruxandrei Burcescu – romanul Instabil (editura Humanitas). După cum menționează autoarea pe clapeta cărții, bucătăria romanului a început sub îndrumarea lui Marius Chivu și a lui Florin Iaru, cel din urmă scriind și recomandarea entuziastă de pe coperta a patra. Firul roșu al poveștii e bine construit, iar suspansul e excelent dozat, de unde alura unui roman polițist, la capătul căruia Lorelei (Lori), o tânără mutată la București, care copilărise la țară, în Gruiu, descoperă un secret de familie: faptul că mama sa, Angela, făcuse un avort la doi ani de la nașterea lui Lori.

Cultura misticismului

Nimic nu poate fi mai fertil pentru o cultură a farmecelor și a semnelor decât aerul thanatic survolând viețile tuturor și ademenind-o pe Lorelei, ca și cum ar fi înzestrată cu al șaselea simț, spre dezlegarea misterului „Mircea Anton”. Pe scurt, odată cu moartea domnului Anghel, vecinul părinților săi care locuiesc în Giurgiu, Lorelei se întoarce acasă din București pentru înmormântare bărbatului față de care păstrase o amintire plăcută și a cărui dispariție o întristase. Odată ajunsă la cimitir, rămânând previzibil în urmă, întrucât nu se aclimatizase prea tare cu vulgul generațiilor mai mari, analizează pietrele funerare. Una îi atrage, însă, atenția, fotografiind-o. Evident, e vorba de Mircea Anton, născut în 1960 și decedat în 2001, a cărui identitate va încerca pe tot parcursul romanului să o deslușească, întrucât „simțea că trebuie să afle cine fusese”. Cum Angela nu e deloc deschisă la discuția despre bărbat, ceea ce subînțelege deja faptul că cei doi s-ar fi intersectat la un moment dat, și nu în mod fericit, Lorelei găsește nodul poveștii la doamna Popescu, tiparul femeii bine puse la punct în ale semnelor rău-prevestitoare, nostalgică după comunism, dirijoare a rânduielilor de tot felul, mai cu seamă a celor ce trebuie făcute când moare cineva, și capul familiei. Istorioara doamnei Popescu o implică și pe Lori, odată ce Mircea, rămas în memoria colectivă drept „nebun”, se sinucide, aruncându-se de pe o clădire aflată în construcție, loc în care fata, de opt-nouă ani atunci, este găsită inconștientă de domnul Anghel și imediat adusă părinților disperați. Bizareria relatării se regăsește în faptul că pe fată o înconjurau sute de gărgărițe, laitmotiv pe care prozatoarea îl instrumentalizează din două direcții. În sens religios, conform legendei spuse efervescent de doamna Popescu, gărgărițele sunt ale Maicii Domnului, prin urmare Dumnezeu a vrut să o salveze pe copilă, de aceea Anghel dă peste o brichetă cu lanternă în buzunar și îi zărește corpul fetei întins printre gunoaie. Pe de altă parte, găsită în adolescență pe marginea unui lac, aproape înecată și, din nou, înconjurată de gărgărițe, Lorelei e „resuscitată” de baba Sela. Aceasta reușește, în defavoarea doctorului din sat, să dezlege farmecele ce o țineau captivă pe fată în starea de somnolență.

Conflictul interesant e cel dintre logica religioasă a doamnei Popescu, de care Lorelei află chiar în debutul căutării ei, și logica păgână, a farmecelor, reprezentată de baba Sela, prezență destul de clișeică. Nu departe de o Savista, de o Pena Corcodușa sau, mai recent, de Rada – „bulgăroaica vindecătoare” – din Hotel Universal a Simonei Sora, bătrâna, știută în sat drept vrăjitoare, e cea care o va lumina pe fată privind întreruperea de sarcină a mamei sale printr-un amendament specific înțelepciunii populare: „ochiul tău cunoaște vina, chiar dacă tu n-o știi”.

Din păcate, acest misticism nu susține îndeajuns trama cât se poate de verosimilă și nici nu umple spațiile goale dintre capitolele așezate ca niște piese de puzzle, astfel încât să rezulte un final de tip trigger pentru Lori, clarificându-se aura enigmatică din jurul protagonistei. Gărgărițele sunt abandonate la un moment dat, iar, în schimbul lor, câștigă pregnanță cântecul (un soi de descântec), pe care Lori îl aude – de una singură – în momente absolut inoportune. Problema e că aceste semne care plutesc în jurul fetei și confirmă, pe de o parte, inadecvarea la lumea corporatistă a capitalei, iar, pe de altă parte, atracția ei aproape oarbă pentru ancestralul din Gruiu, sunt valabile doar în măsura în care cresc suspansul poveștii și clatină ordinea empirică. Probabil Ruxandra Burcescu nu intenționa să scrie un roman mistic, dar seria ciudățeniilor din preajma lui Lorelei își epuizează repede valențele (sau par amplasate ulterior) în lipsa unui sistem cel puțin la fel de convingător precum relațiile și raporturile dintre membrii vechii comunități din Gruiu. Altfel, dozele de metafizic rămân simple pretexte pentru o acțiune care s-ar putea desfășura și în lipsa lor.

Relații de familie traumatice

Și pentru Mircea, precum și pentru Lorelei, relația cu mama este, în grade diferite, dar substanțiale, toxică. În același prim-plan, paralel cu traseul detectivistic al fetei, urmărim viața lui Mircea, traumatizat deopotrivă psihic și fizic de mama sa, Dorina. De altfel, romanul se deschide cu moartea inopinată a soțului ei în pragul nașterii copilului. După câteva pagini dedicate lui Lorelei, ne întoarcem în Gruiu și aflăm că Dorina născuse un băiat, Mircea, față de care nu manifestă decât ură și dispreț. De ce? Femeia își dorea o fată și credea neclintit că Mircea i-a ucis-o, cu atât mai mult cu cât, se pare, fuseseră gemeni, iar unul dintre ei nu se dezvoltase – lucru pe care Mircea îl va afla târziu și-l va înțelege eronat în spital, în urma unui accident, care îi obligă pe medici să-i afle grupa de sânge. Misandria femeii ia proporții pe măsură ce Mircea crește, interzicându-i băiatului să relaționeze cu vreo fată. Ca dovadă, atunci când este prins cu Ina, o consăteană, Dorina îi aplică o pedepsea fizică care-l traumatizează psiho-sexual, de unde imposibilitatea lui de a mai avea o relație de dragoste, precum și dezvoltarea unui complex al lui Oedip.

De cealaltă parte, Lorelei are o legătură rigidă și tensionată cu mama sa, Angela. Femeia îi ascunde fiicei cel puțin două aspecte ale trecutului ei, pe care le aflăm pe parcurs: o dată, sinuciderea fratelui Angelei, tot pe fondul relației problematice cu mama lor; apoi, avortul pe care îl face pe când Lori avea doi ani, nedorindu-și un al doilea copil. Angela e constant nemulțumită de fiica sa, acuzând-o că s-a născut nefericită, că e vina ei că atrage numai neîmplinire deopotrivă profesională și amoroasă. Existând mereu o sămânță de scandal între cele două, Lorelei se atașează de bunică, cu care, desigur, Angela nu se înțelege. La nivel periferic, dar nu mai puțin important în circuitul semnelor, sunt alte familii marcate de violență, de omucidere sau sinucidere pe fondul unor grave divergențe. De pildă, baba Sela îi povestește lui Lori cum s-a destrămat odinioară familia de boieri din sat. Cauza e un incest: fiul preferat de boieroaică, Achim, are o relație sexuală cu mama sa, cei doi fiind descoperiți de celălalt fiu, Toader. În cele din urmă, acesta îl ucide pe Achim, iar femeia se sinucide.

Motivațiile psihologice à la Freud sunt, așadar, mult mai puternice decât cele mistice, ceea ce nu e tocmai o reușită, pentru că psihologicul tinde să minimizeze efectele dimensiunii intangibile, pe care totuși autoarea mizează din plin. Adevăratul nod al romanului e scena sinuciderii lui Mircea care, aflăm de la naratoare, dorise să se arunce de mână cu Lorelei. Cu excepția aflării despre avortul clandestin al Angelei, informație cu care se încheie romanul, aici se rezolvă toate. Ar fi fost mai fertilă o competiție acerbă între cele două tipuri de misticism – religios și păgân – sau poate o perspectivă mai bine definită asupra raportului dintre dimensiunea metafizică, securizată de mediul rural, și problematica sexuală, atâta vreme cât cea din urmă e una dintre pricinile majore ale morților. Nu știm nici condițiile exacte în care Mircea se întâlnește cu Lori în ziua respectivă, căci fata nu-și amintește, iar naratorul ne prezintă numai perspectiva bărbatului: „Vezi ce sus suntem? O să zburăm acum, dar să nu-ți fie frică/ Când sărim or să ne crească aripi și o să putem să ne ducem sus, către comoară. Vrei să știi de unde știu asta? Pentru că și tu ești ca mine, micuțo” (216). N-ar fi fost de dorit un motiv verosimil, dar ideea „comorii” e una plată, care subîntinde mai degrabă un diagnostic de tipul nebuniei decât o profunzime aparte a bărbatului, pe care s-ar părea, o are și Lorelei.

Ceea ce îi iese remarcabil Ruxandrei Burcescu este menținerea neutralității naratorului, efort care scapă uneori către un defect al scriiturii: concentrându-se asupra caracterului pe deplin obiectiv al vocii narative, unele pasaje sunt forțat introduse sau capătă un aspect telegrafic. De pildă, o frază de genul acesta, „S-a întâmplat într-o joi friguroasă de decembrie”, sună ca și cum ar fi decupată dintr-o compunere școlară. Altfel, avem un narator care nu calcă niciodată în grădina personajelor, ceea ce, pe de o parte, conferă forță vocilor acestora, mai cu seamă femeilor: Dorina, doamna Popescu și Angela, iar, pe de altă parte, întreține statutul de ascultători și de observatori al celor doi protagoniști: Lorelei și Mircea.

București-Giurgiu-Gruiu

Un ultim aspect pe care țin să îl discut este relația dintre cele trei spații printre care migrează Lorelei. Cu toate că e mult mai preocupată de personajele ei, Ruxandra Burcescu trasează o geografie urbano-rurală, în care Giurgiu apare ca spațiu de tranziție dintre un sat în ruină și o capitală supraaglomerată, a corporatiștilor și a internship-urilor. Cu toate acestea, interesant e cum cele trei zone nu sunt diferențiate foarte clar în virtutea unui climat obscur, propice discuțiilor despre farmece și bizarerii. Descrierea unui București sufocant, a căror drumuri se pierd în câmp e simptomatică pentru relativizarea distincției radicale dintre țară și oraș: „De fiecare dată când ieșea din învălmășeala metroului și lua microbuzul către Adriatica Beauty, Lorelei se întreba ce ar fi dacă nu ar coborî la a patra stație. Dacă ar continua să meargă pe măsură ce microbuzul s-ar goli, printre blocuri în construcție, gropi și câmpuri uscate, până la capăt de linie. Microbuzul s-ar opri undeva la limita dintre câmp și oraș” (16). Nici satul Gruiu nu e ferit de clădiri abandonate. Tocmai între zidurile unei astfel de case o reîntâlnește Lorelei pe baba Sela și află secretul Angelei. O altă scenă care micșorează discrepanța dintre rural și urban, având și o încărcătură comică, e cea în care protagonista, ajunsă în sat, merge la crâșmă, ca să găsească o priză pentru a-și încărca telefonul.

În final, voi mai puncta două dezavantaje. În primul rând, titlul este foarte vag, chiar și pentru un roman care lucrează cu inexplicabilul și cu ambiguitatea. În ciuda acestor strategii, cartea conține câteva scene extrem de puternice, care ar fi meritat un titlu pe măsură: maltratarea fizică a lui Mircea de către Dorina, precum și chinul psihologic la care băiatul este supus de femeie până la moartea ei; apoi, prietenia înduioșătoare dintre Lorelei și băiețelul de etnie romă, pe care fata îl revede la cârciuma din Gruiu, odată venită să afle câte ceva despre Mircea Anton. Instabilitatea e, deci, un atribut mult prea general, deși atractiv prin caracterul tensionant intrinsec, probabil potrivit în logica de marketing. În al doilea rând, romanul conține, în raport cu numărul de pagini, multe greșeli de tipar. Desigur, nu mai e treaba autorului, întrucât există un corector pentru fiecare manuscris. Lectura e totuși neplăcut îngreunată, mai ales când avem de-a face cu un traseu deja labirintic și permeabil la detalii de vădită importanță.

Dacă nu s-ar fi blocat într-un plan de roman prestabilit, al cărui schelet transpare din primele două-trei capitole, Instabil ar fi avut toate șansele să fie mai convingător. Rămâne o lectură dinamică, savuroasă, cu câteva scene menite să tulbure cititorul, dar romanul e construit conform unor sfaturi sau unor strategii specifice atelierelor de creative writing. Nu e rău pentru un debut, însă Ruxandra Burcescu pare că încă nu și-a făcut curaj să iasă din schema acestora.

Teona Farmatu

Masterandă a programului de Studii literare românești, interesată de confluențele literaturii cu artele vizuale, muzica și mediul social. Atentă la detalii, sincronizări și bizarerii. Când nu scrie poezie, scrie cronică literară. Sau invers.

Articole similare

Nu e nimic în neregulă cu acest debut și poate asta e problema

Nu e nimic în neregulă cu acest debut și poate asta e problema

Ca într-un videoclip LO-FI

Ca într-un videoclip LO-FI

Glam poetry la margine

Glam poetry la margine

Paradoxul și aporia Colectivei

Paradoxul și aporia Colectivei