Ca într-un videoclip LO-FI

Teona Farmatu27 octombrie 2022

În ultimii doi-trei ani, multe dintre vocile postmileniale, care începeau să se afirme prin 2014-2015, când protagoniștii încă erau liceene și liceeni, debutează în volume individuale, care coagulează din ce în ce mai pregnant o generație foarte atentă la ideea de proiect a unei cărți. Mă refer la transparentizarea ideii-pilon sau a scheletului din spatele cărții, însă nu în mod tezist sau neglijent arhitectural. O temă, un fenomen social, un sistem filosofic etc. sunt mult mai proeminent susținute în astfel de volume. E și cazul Adelinei Pascale, care a primit vara aceasta, pentru maki for 2 (Casa de editură „Max Blecher”, 2021), premiul pentru debut al Z9 festival, cartea fiind nominalizată și la Premiile „Sofia Nădejde” (debut). Recitind antologia Subcapitol, apărută la Tracus Arte în 2015, care aducea împreună 30 de voci (foarte) tinere, prefigurând un nou val de poete și poeți, am revizitat și un text al Adelinei Pascale. Mi se pare esențial felul în care se modifică de la începuturi până la debutul plenar vocea sau temele predominante ale autorilor până să ajungă la ce îi particularizează. Se observă, astfel, și maniera prin care se disting unii de ceilalți, având în vedere că majoritatea textelor din Subcapitol erau despre anii ciudați și complicați ai (post)adolescenței ori despre un tip de iubire romantică în timpuri excesiv mundanizate. Nici poemul Adelinei Pascale nu e ferit de câteva elemente-standard: un cadru stradal, deprimarea obișnuită a unui subiect rătăcitor, țigările și stările numite. Las și o mostră: „emoția din seara asta e o fereastră la etajul doisprezece/ de la care îți place să îți arunci chiștoacele/ de la care vezi toate pisicile care dau raită prin cartier/ și cam astea sunt singurele lucruri care mă mai liniștesc/ […]/ frica ta și frica mea nu sunt decât niște animale lungite pe autostradă”.

Din background în prim-plan

Între timp, Adelina Pascale a abandonat decorul uzat, configurat în versurile citate, ceea ce nu e decât în avantajul parcursului său poetic. Cu maki for 2, autoarea proiectează un spațiu asiatico-marin luminescent, structurându-și volumul în funcție de șase orașe din Asia, cărora, în final, le adaugă un grupaj epistolar, marcând și reîntoarcerea în copilăria cu ierbar și revelioane alături de părinți, într-un spațiu mai puțin exotic, ce imită noțiunea de „acasă”. Pascale își definește forma, preferând versurile scurte și concise, unde în mod fericit firul narativ rămâne mascat într-un background obscur, în favoarea emoțiilor nici prea explozive, nici prea palide. Echilibristica aceasta, totuși, nu iartă volumul de câteva părți nu foarte bine dozate sau cel puțin lăsate în voia flow-ului voiajor. Lumina, elementul principal al volumului și antrenată în descendența unor voci ca Deniz Otay și Cosmina Moroșan, devine la un moment dat redundantă, cu atât mai mult cu cât sunt destule alte mecanisme, procese sau obiecte, care fac parte din același câmp lexical. Farurile, lumânărelele parfumate, panourile publicitare luminate, „luminile non-stopului”, lanternele, „algele luminate”, „corpurile bioluminescente”, „fulgerele deasupra culturilor de orez”, „meduze ca torpile luminoase”, apoi „lumina sistemului stradal de iluminat” tind să paraziteze celelalte imagini. În plus, avem de-a face cu o lumină blândă, destul de inerțial utilizată de tinerii poeți ai acestei generații. La fel cum și trendul anticapitaliștilor e susținut aici de un text programatic. Totuși, poemul e salvat de subtilitatea ironiei: perspectiva angajat-radicală e infantilizată, Pascale arătând de fapt mecanismul amânării schimbării sistemului capitalist, în ciuda virulenței cu care e condamnat: „îți promit/ fetița din mine își dorește/ distrugerea restaurantelor vandalizarea spațiilor comerciale […]/ dar acum dă-mi somnifere/ așază-mă între perne” (56).

Nu era necesar, deci, să existe o repetitivitate fățișă, fie ea de natură obsesivă, fiindcă volumul deja lucrează cu o cadență ritmată precis, ale cărei stopuri sunt regizate în funcție de o langoare sistematică, numai bună pentru prelungirea senzațiilor. Nu e de mirare că atmosfera aparte a volumului e cea dintr-un videoclip cu muzică LO-FI, de unde ideea că ne aflăm mereu în orchestrația de fundal, nu într-un prim-plan excesiv urbanizat, din care mai ies din când în când la suprafață claxoanele din Bejing sau „protestele brutale” din Hong Kong. Acesta e de fapt și pariul volumului: să facă din ceea ce mereu se află în planul al doilea un cadru principal, mai adevărat și mai compact decât palpabilul epuizant al celui dintâi. De aici și estetica tandreții, permeabilă la tradiții asiatice de tipul mâncatului cu bețișoare, pe care poeta o mânuiește excelent. Câteva secvențe sunt admirabil construite în direcția aceasta: „la hotelul Hongqiao din cartierul Minhang/ cada e pregătită/ sare de baie și eucalipt/ ulei esențial de mandarine și scrub/ o oglindă în formă de inimă/ în care să rememorezi/ de-a lungul corpului proaspăt ras/ formele apei” (30) sau „nu știu ce-ți trece prin cap/ dar ființa noastră comună din bucătărie/ nu era altceva decât un frumos/ țipar electric/ afundându-se/ tot mai/ tot mai/ în pădurile inundate/ din Amazonia” (50-51). Nici pasajele cu iz filosofic, specifice unei mantre yoga, nu sunt mai prejos: „mă întreb/ cum voi putea vreodată să memorez acest/ sentiment de teamă/ ca pe o formă de meditație” (17); „cu mintea scufundată/ memoria nopților lo-fi/ împreună cu tine/ revine prin immelmanns-uri” (45). Cu toate acestea, mici scăpări sunt și în versuri categorice, care păstrează ceva din nihilismul la modă al anilor de liceu ai generației din care face parte și Adelina Pascale: „toate lucrurile care nu vor expira niciodată” sau „nimic nu m-ajută să înving”. În aceeași gamă intră și tehnica repetiției totalizante, risipită în două poeme, care ușurează efortul de construcție textuală: „tot orașul ăsta al tandreții”, „tot orașul ăsta inundat”, „tot orașul ăsta în flăcări”. Prospețimea volumului ar fi fost îndeajuns, încât astfel de formulări să lipsească.

Subiectul atopic și mediul subacvatic

Nu mai e neapărat o surpriză faptul că din ce în ce mai mulți autori tineri se îndreaptă spre subiecți nonumani, acordând atenție viețuitoarelor și plantelor de tot felul. Adelina Pascale proiectează timid o posibilitate de existență a umanului și a nonumanului în mediul marin, prezent în volum doar prin proiecțiile subiectului și prin inducerea senzațiilor eliberatoare, pe care apa le-ar putea întreține permanent. Totuși, la fel ca în volumul lui Gabi Eftimie, Sputnik în grădină, tehnologicul s-ar putea să nu fie cea mai fiabilă variantă, însă ea asigură un pas înainte spre o realitate marină, în care e posibil și traiul uman: „acvariul proaspăt deschis folosește cea mai recentă tehnologie pentru a simula diverse condiții de mediu/ […]/ oamenii se apropie de sentimentul existenței și supraviețuirii în adâncuri/ […]/ Corpurile noastre bioluminescente/ Plante de anubias/ Înflorire/ Pe Sub Apă” (20).

Volumul insistă și asupra abandonării atenției excesive pentru spațiul cosmic, față de care știința din ultimii ani își concentrează mai toată energia în ideea în care omul ar putea să se dezvolte și pe altă planetă, uitând de virtualitățile lumii subacvatice: „locuri în care faci/ din imaginea mea/ un ritual și o memorie// spre deosebire de stele sau/ mișcările cometelor/ vizibile și cercetate/ adâncul apelor/ rămâne în întuneric” (28-29). Arealul adâncurilor e mediul privilegiat al volumului, spațiu securizant și adecvat derulărilor imagistice în slow-motion, iar subiectul poetic e atopic, fluid, migrând între medii și aclimatizându-se cu fiecare, aspect ce crește și doza de tristețe melancolică a volumului. În fond, Pascale are în vedere o călătorie experimentală, între purificarea prin yoga și uleiuri esențiale și scufundarea într-o dragoste lină, frumoasă, substanțial diferită de cea mistuitoare, neîmplinită, de care e împânzită literatura. Nu din întâmplare unul dintre motto-urile volumului, aflat în deschiderea ultimului ciclu de texte, e o replică din filmul In the Mood for Love. Aici se află și una dintre mizele cărții: modelarea stării ca subiect paralel, care atrage cu sine o lectură imersivă. Sunt prea puține fapte demarate, favorite fiind observațiile unor fenomene, procese, gesturi, zgomote sau a felurilor de autoconștientizare a corpului și a minții: „privesc pe geam și beau a treia cană de frappuccino/ în timp ce mintea-mi este o geamandură remorcată” (18) sau „din punctul în care începe visul/ nu mai am nevoie de un spațiu/ sunt o suprafață vie și roșie/ pregătită de acomodare” (13). Tematica iubirii e și ea reactivată în acest al doilea plan, oceanic, propice conexiunilor interumane și interregn.

Starea de excepție

Principala strategie pe care o pune la lucru Pascale este starea de excepție a unor fenomene, respectiv a unor comportamente (de regulă, umane), care, în mod normal, intră în firescul existenței cotidiene. Subiectul-explorator privește excesiv și internalizează până la transpunere mișcările exterioare, de care inevitabil e înconjurat. Schimbul de corporalitate și de stări se face la fel de fluid și de liniștitor precum trecerea dintr-un oraș în altul, pe care volumul o rezolvă prin detalii de călătorie, sfidând întreruperea drumului, precum și granițele. Din nou, aceste amănunte sunt, în fond, niște chestiuni care se fac, dar autoarea le sustrage din inexpresivitate și le discută în sensul readaptării la un alt spațiu provizoriu: „mă acomodez cu respirația/ ca atunci/ când sunt gata/ să plonjez în apă” (28) sau începutul poemului care dă și titlul volumului: „prind cu bețișoarele ruloul de orez și mă întind după soya și wasabi/ la masa de lângă/ se bea sake/ și se vorbește despre rata de supraviețuire a gladiatorilor” (52). Adelina Pascale nu lucrează cu imagini destabilizante, nici cu emoții frenetice, evitând să se impună prin stridențe de conținut sau prin discrepanțe formale. Nu are decât de câștigat, pentru că excepționalul miniscenariilor provine din decorul exotic și din hiperagilitatea deopotrivă a ochiului și a corpului. Deși consistența volumului nu e nici pe departe una viscerală, intersecțiile senzoriale se desfășoară organic și progresiv, concomitent la nivel fizic și mental, imitând un ritual meditativ de „restabilire a echilibrului”, cum spune un vers chiar din textul maki for 2.

Într-adevăr, ceea ce e riscant la volum e consistența lui aerată, care dă senzația unui asamblaj la întâmplare. Totuși, e un proiect atipic pentru faptul că se derulează într-un spațiu încă prea puțin cunoscut pentru europeni: Asia și, mai ales, atmosfera ei de migală și nomadism. Cu toate că lumina și viețuitoarele marine o plasează pe Adelina Pascale în rândul poetelor pe care le-am menționat mai sus (și nu numai), maki for 2 are toate datele să se distingă.