Glam poetry la margine

Teona Farmatu10 octombrie 2022

Autoarea, curatoarea

Dându-l deoparte pe Radu Demetriades (cu al său Gioco di mano), despre care se spune că ar fi o creație colectivă (în orice caz, e o apariție stranie, cu alură de trol), Laura Francisca Pavel e cea mai interesantă figură care debutează anul acesta în poezie. Nu doar că autoarea o face conform unui mood arghezian – Arghezi scoate primul volum la 47 de ani –, dar sfidează „standardele” actuale și se impune printr-un discurs dandy-baroc, dezinhibat și malițios. De altfel, în contextul unei reveniri a poeziei confesive, de calitate fluctuantă, precum și al discursurilor mai degrabă împăciuitoare și incluzive decât tăioase și versatile, Trucuri urbane (OMG, 2022), proaspăt nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde”, e o excepție mai mult decât binevenită. Să încep cu câteva reproșuri care i s-ar (putea) aduce volumului: prețiozitate și opulență discursivă, escapism sans rivages, intelectualism (replica de tipul „poezie de academie”), care ar atrage cu sine tendințele înalt conceptualizante și abstractizante. Just până la un punct. Numai că tocmai aceste „obiecții” o singularizează pe autoare, care nu se dă în lături de la a teatraliza orice și pe oricine, evident în cea mai mică măsură, pe sine – un eu relativ independent de cea care, așa cum remarcă excelent Alex Goldiș pe manșeta cărții, îl curatoriază în fel și chip. S-ar zice, apoi, că Laura Francisca Pavel ficționalizează teoria, ceea ce, desigur, nu e pentru prima dată în literatură. În fond, e adevărat – e unul dintre mecanismele de bază al acestui discurs, dar ce funcții, respectiv ce mize are el?

Mai întâi, ceea ce devine ficțiune nu e neapărat un conținut teoretic, ci e vorba de biografiile unor teoreticieni, respectiv a unor artiști-performeri sau romancieri: Djuna Barnes, Bruno Latour, Stephen Greenblatt, Martha Nussbaum, Bas Jan Ader. Ar interveni problema (in)accesibilității lecturii, având în vedere acest background de nișă, hipersofisticat. De fapt, e prea puțin important să știi „viața și opera” lui Latour, pentru a o citi pe Laura Francisca Pavel. Autoarea compune mici scene biografice, ca și cum ar sta la o șuetă cu acești tipi/aceste tipe care, printre altele, inventează, de pildă, conceptul de „debreiaj”. Practic, autoarea-curatoarea trivializează existențele personajelor sale, nu fără o complicitate ludică. Totuși, la ce te ajută, dacă știi câte ceva despre viețile și operele acestor oameni? Munca lor devine, paradoxal, mai accesibilă, mai pământeană, pentru că, din nou, autoarea știe, cu umor și șăgălnicie, ce și cum să-ți pună sub ochi. Aspectul acesta e unul care poate să deschidă o altă discuție, care a primit (și primește astăzi) diverse forme, anume cea despre rolul biografiei în „jobul” scriitorului/artistului. Și nu ca receptare biografistă a operei, ci pur și simplu ca o cale de ajungere la anumite texte/produse artistice sau de abandonare a lor pe motiv că un fapt din viața autorului îți atrage atenția sau, dimpotrivă, te dezgustă.

Laura Francisca Pavel ar putea fi, desigur, suspectată de un bovarism hard specific universitarilor, ale căror cercetări culminează cu faptul că devin obsesii, dacă nu chiar se suprapun în întregime cu viața cercetătorului. Subiectul poetic, însă, se situează la intersecția dintre postironie și un „discurs îndrăgostit”. De ce postironie? Fiindcă e limpede conștientizarea subiectului în fața evidenței actului ironic și în fața propriei fandoseli livrești, academice, pe care o instrumentalizează deopotrivă în scop estetic și de entertainment. Permanent, survolul îi aparține unui eu acid, care provoacă cititorul cu tot felul de clin d’œil-uri, în vederea concretizării unei alianțe lector-voce poetică: „o academică manea/ o analiză culturală/ o briză pestilențială/ Porția de disperare/ zilnică, muncă/ silnică” (42). Mai mult, autoarea ia peste picior mecanismul tipic performativ care trebuie (!) să producă șoc, să destabilizeze publicul. O dată, o face printr-o discursivitate îndârjită: „Nu e niciun martor la actul ăsta performativ,/ oricum ratat,/ Nimeni care să se pretindă oripilat/ Aduni conștiincioasă cioburile de cochilie,/ strângi în pumn corpul moale și umed./ A rămas aproape întreg.” (52); apoi, se refugiază într-un cadru mai intim, de reconfigurare a unei felii din viața artistului Bas Jan Ader: „Dar plânsul nu e real,/ e gândit pentru arhivă, Bas Jan,/ sau dacă e real e prea ostentativ” (67). Plus că miza nu e construcția unei individualități stabile, ci, dimpotrivă, identitatea e diseminată prin scenariile despre ceilalți, precum și prin vorbitul la persoana a III-a, autopersiflant, cu rol în a deconspira. De pildă, cum e aici: „Mă cam feresc de amintirile astea regulamentare/ de duioșii presetate/ de cum vin și se duc sentimentele astea dubioase/ Deși mă face să și râd, îți jur,/ capul lui Marius tăiat și trunchiul și ghearele/ mișcându-se încă/ E greșit să văd ceva comic în asta?” (20).

Șerban Axinte preciza într-o cronică la volum că „«Trucurile» sunt niște măști pe care autoarea le tot schimbă în funcție de contextele existențiale”, ba chiar că „însăși biografia este o mască”. Or, dimpotrivă, pariul volumului e tocmai să problematizeze o așa-numită „mască” firească, dată programat în vileag (atunci când există) prin observații îndreptate spre sine sau spre altele/alții, care permit o detașare fără rest și, implicit, anularea caracterului mascat. În plus, jocul distanțării pe care-l orchestrează Laura Francisca Pavel nu e egal cu histrionismul. De fapt, e cel mai puțin histrionică atunci când polemizează caustic, așa cum se întâmplă în pasajul acesta: „Cu ritmul dat la maximum/ se face egoficțiune în draci/ Vezi, asta-i problema cu eul:/ prea ușor intră la depou/ prea adesea ajunge/ monoton-monoton/ până dai afară ultima cină” (29). Conștiința de sine a subiectului e mult prea matură și pregnantă, ca să (se) mai păcălească cu confecționarea de măști. Tot de aici provine și discursul îndrăgostit, întors pasionant spre virtuțile sale, spre ce efect poate avea. Autoarea e extrem de atentă la cuvinte, ceea ce face vizibilă apetența pentru exprimări eclatante, căutate: „Strivirea convenției se face/ în deplin anonimat” sau „Ai 16 ani și te plictisești într-un mare stil./ Asta se face cu metodă./ Adori postarea, adori postura,/ fosta pubertate, fostele povești cu vomă și sex/ fear of missing out” (89). Totuși, aici e și slăbiciunea volumului: uneori, poeta se lasă prea tare în voia limbajului, a construcției de text care să impresioneze.

E clar pentru autoare că totul e calculat, controlat, transparent, eventual desfășurat cu protocol (vezi primul ciclu de poeme: Protocoale retro, precum și ultimul: Calculată tandrețe), ceea ce o armonizează cu mai tinerii poeți debutanți, care își structurează volumele ca pe niște proiecte cât mai omogene și mai puțin ca pe niște prime colecții de texte.

O conștiință a privilegiului

Aș zice că aici se află, de fapt, marea miză a cărții. Dincolo de elementele pe care le remarcam mai sus, volumul are în prim-plan un subiect-narator (și personaj), conștient de postura privilegiată pe care o are, de faptul că ajunge și își permite să controleze cadrele, ceea ce face ca volumul să implice, pe lângă privirea prețios-autocritică, o dimensiune socială. Spun „privilegiată” în sensul în care subiectul nu doar că își conștientizează postura de „liber dirijor” pe urma multitudinii de experiențe (acum tratate nostalgic-incisiv), dar se și ia în derâdere spectacular, lucru nici mai mult, nici mai puțin decât o formă de atenuare al unui eventual reproș de viață haute couture. Autoarea reușește splendid să joace și cartea aceasta. În poemul Binefacere, de exemplu, avem un peisaj comunist, cu un bloc probabil dat spre locuire nu doar muncitorilor de la combinat (pentru care a fost construit, ni se spune), ci și altor categorii sociale. Orchestrația e una foarte abilă, întrucât pe autoare o interesează prea puțin încărcătura istorică sau ideologică, ci felul în care s-a raportat la acest context, ceea ce prilejuiește, de fapt, o imagine a colectivității. Iar cel mai interesant e că acest tablou poate fi ușor rupt din extrema contemporaneitate: „Ne întâmpină când și când o adunare a cetățenilor/ Cu ovații. Așa e scenariul, îmi zic, lasă, vine ea/ și batjocura/ certurile ritualice/ gimnastica de întreținere/ sexul de dimineața devreme/ o avalanșă de generozitate/ o îmbrățișare largă/ cât să legi fedeleș zidurile de beton./ Depresiile de duminică se transformă subit/ în optimism colectiv” (27). Apoi, ciclul de poeme localizate în Amsterdam tratează la fel de angajat interculturalitatea sau, mai degrabă, eșecul ei. Din nou, avem o voce caustică, ce experimentează viața în Occident la începutul anilor 2000, mai exact în Amsterdam. Evident, aerul glamour al textului e maculat regizoral de adevărata ipostază a subiectului, care, deși acum „privilegiat” de această „nouă viață”, cu party-uri de tipul celor din Erasmus, nu are cum să nu bage de seamă fetișismul și discrepanțele care-l macină: „Mă poticnesc spre baie/ Îmi refac conturul de buze,/ El încearcă ușa, râd, provoc/ Mă simt personaj, atmosfera promite./ […]/ nimeni să scoată de jur-împrejurul nostru/ vedetismul crescut din depresie/ […]/ nimeni calificat, sau măcar cât de cât binevoitor/ să încropească discursul pentru vernisaj,/ pentru tinerețea mizerabilă,/ tot mai inutilă/ care îmi face frig” (37-39).

Nici chestiunile de zi cu zi, am spune sterile, nu sunt mai prejos. Contrastul e bine marcat între niște preocupări de gospodină, care pune murături, și conștiința de „elită”, tratată, evident, ca pe un moft: „De sezon: hrean între gogoșari, gogonele cam vlăguite/ amprente și zgârieturi pe borcane reciclate/ la disperare/ Ridurile femeilor învinețite de frig/ întocmai ca în ianuarie ’90/ […]/ Ca și când ai fi tu vreo elită./ Sau or avea toate astea oarece sens înălțător?” (18-19). Volumul e de o asumare dezarmantă, iar atitudinea prevalentă e una între „It is what it is” și „Go, girl!”, Laura Francisca Pavel având o vervă (cu caracter retoric, mai ales) cum nu prea mulți poeți mai au: nu (se) iartă, dar nici nu judecă, ceea ce convinge atâta vreme cât totul este înscenat, decorat și, în același timp, bagatelizat.

Est-Vest și ieșirea din complex

În linia subcapitolului anterior, se situează și relația dintre un Est pestriț, kitsch, și un Vest animat, provocator, care inițial oferă un sentiment de preaplin. Volumul începe cu „Mănășturul greu mirositor” și cu „magazinele chinezești rivale”, care, contrar așteptărilor, reactualizează în memoria subiectului-povestitor Galeriile Lafayette. Tabloul are un iz balcanic și prefigurează o încercare de ieșire dintr-un complex estic, al perifericului, care visează la extravaganțe pariziene. Numai că aici idealizarea metropolei e luată și ea în răspăr, devine doar un accesoriu care discreditează discrepanța dintre cartierul clujean și „inima modei”. De fapt, cele două sunt lejer și umoristic asemănate, iar complexul e spulberat. Poemul se termină cu o incantație cu background în tranziția anilor 2000: „Norocul care a dat peste noi!/ Fabrica noastră cea de toate zilele/ Azvârle-ne adeverințe, diplome, lauri/ Acoperă-ne pe noi de extaz/ Dă-ne nouă înapoi chinezoaica și norvegianca,/ Și evantaiele și nouăzeaca/ Și patriotismul de cartier/ Și așa să ne presărăm cărarea/ cu sprâncene de plastic/ Înfipți pe catwalk,/ victorii ne așteaptă încă// Acoperă-ne pe noi de extaz” (14). Aceeași alură glamorous e parodiată prin retorica rugăciunii, ceea ce, evident, o face mai degrabă ruptă din farmecele unei vrăjitoare care citește în cafea decât ale unei maici de la mănăstire. De-a lungul volumului, sunt presărate astfel de concretizări ale periferiei glorificate, susceptibilă de anverguri pe care literatura și studiile culturale de astăzi încă le descoperă și le analizează: „Aici e marginea, ne taie/ ne ceartă, ne iartă” (91). (Est)etismul salvează, deci, cartea din a fi doar un voiaj experimental, cu straturi felurite de straie.

Concluzionând, Trucuri urbane nu doar că e un debut atipic, dar s-ar putea să enerveze sau să atragă dispreț. Risc să spun că e una dintre cărțile spectaculoase, care tulbură apele pe scena poetică românească. Laura Francisca Pavel reușește să nu-și arate vreo „anxietate a influenței”, de unde dificultatea de a o plasa într-o tradiție ori în siajul unei direcții sau al alteia, ceea ce nu-i decât îmbucurător. Desigur, teoria critică, teatrologia, artele performative sunt în mod clar resursele volumului, dar ele nu stabilesc și traiectoria pe care autoarea o regizează.