Paradoxul și aporia Colectivei

Paradoxul și aporia Colectivei

Debutul lui Ioan Coroamă ar mai fi putut să aștepte un timp. Nu pentru că volumul, așa cum e, nu ar avea forță, dar o mai îndelungată gestație a textelor ar fi putut fi benefică pentru coeziunea direcțiilor, respectiv a arhitecturii cărții. Deși e unul dintre cele mai sistematice și mai angajate politico-ideatic proiecte dintre debuturile recente, Colectiva (OMG, 2022) se autosabotează prin opțiuni formale stângace sau forțate, printr-un subiect uman prea reliefat și prin dimensiunea de work in progress, pe care cartea o supralicitează orbește. La nivel panoramic, volumul e etapizat: o primă fază dedicată Diferențelor și o a doua, care conține și nucleul cărții, dedicată Sintezelor. Într-adevăr, fără desfășurarea celor dintâi, a doua parte nu ar fi avut o fundație și nu și-ar fi împlinit rolul tocmai de a esențializa, de a hibrida și, în final, de a reorganiza ceea ce în primă fază fusese constatat și acumulat în mod haotic. Totuși, cele două „corpuri” sunt inegale și afectează chiar miza principală: utopia unei colectivități subzistente prin repetiție de tip mantra (vezi șlagărul omonim titlului cărții) și prin crearea organicității. Ceea ce îi lipsește primei părți, o direcție tare – concretizată, și nu rămasă la nivel de proiecție –, regăsim în a doua. Din nefericire, cea dintâi rămâne marcată de niște pasaje extrem de discursive și, pe alocuri, teziste, care urmează un algoritm aflat în necizelată discrepanță cu idealismul și serenitatea textelor. Probabil din teama de a nu fi luat în „serios”, asumându-și doza de ininteligibil, și de a nu a-i fi sesizată miza angajată și fundamental etică, Ioan Coroamă recurge la construcții de tip slogan: „căci astfel florile nu mor și fiți cuminți,/ să v-ajutăm nici voi să nu muriți” (29), „Bunăstarea nu-i cetatea omului de azi” (47) sau „nu vreau să dau bani pe betoane/ când am nevoie de pâine” (35). Există aici un eticism vexat, care își surpă singur miza de a produce în publicul său hiperconștientizarea urgențelor lumii, respectiv de a antrena un spirit civic, proaspăt și ludic.

Paradoxul Colectivei

Dincolo de neajunsurile pe care le punctam mai sus, volumul e unul foarte curajos, pentru că își asumă din capul locului inaccesibilitatea. Nu încerc să minimizez capacitățile potențialilor cititori, însă, chiar și pentru niște filologi, sistemul filosofic din interiorul căruia lucrează poetul poate rămâne opac. Întrebarea următoare ar fi dacă realmente e necesară înțelegerea acestui circuit. Atâta timp cât el nu este un decor și cât pretinde o semnificație, în absența căreia nu ar rămâne decât limbaj gol, atunci răspunsul e afirmativ. Sunt câteva concepte-cheie, de regulă din gândirea lui Deleuze, pe care Coroamă le instrumentalizează drept procese la infinit multiplicate, vii, eterogene și dinamice. Cu alte cuvinte, rizomul, de pildă, nu mai este un mod de configurare a lumii, a gândirii sau al unui nou univers, pentru că asta ar presupune reglare și, implicit, limitare, ci e un principiu de funcționare, după care e dirijat și textul poetic. Spre deosebire, însă, de filosofia de la care se revendică, autorul polemizează, indiferent dacă voluntar sau nu, tocmai cu „originea” proiectului său: „Eu nu mai sunt/ Stază/ Sunt/ Sinteză” (66). În secvența citată, antinomia stază-sinteză problematizează ideea deleuziană de „devenire”, care ar fi mai importantă și decât finalitatea la care te conduce traiectoria, și decât ipostaza în care te afli la start. Or, lui Coroamă nu îi lipsește scopul. Dimpotrivă, dimensiunea angajată și polemică la adresa capitalismului și a neoliberalismului, diseminată printre reveriile subiectului-hibrid, ne poziționează deja în cadrul unui timid rezultat, semn că efortul nu e nicidecum inerțial. Așa sună un pasaj dinspre finalul volumului: „mantră:/ acum noi cei care nu ne (mai) suntem/ inegali./ distanți./ refractari./ identici./ asemănători./ diferiți” (75). Cum apar și aici, acceptarea, reciprocitatea, empatia, grija ca reacții la individualism și la indiferență sunt valorile pe care le subînțelege și le proclamă Colectiva mult mai avid decât o făcea Florentin Popa, de pildă, în Dezintegrare.

De altfel, în ciuda solarității textelor și a unui aer idealist, vehemența tonalității e programatic accentuată: „nu vreau să se sacrifice hârtie pentru capital,/ și nu caut s-accept probleme de proiect,/ așa că nu vă învârtiți în cerc/ și nu pășiți incert,/ nu vreau să fac din bani un cer” (s.m., 36). Cu toate acestea, efuziunile eului par prea atente, dacă nu sunt chiar narcisiace, la propria lor consistență și la eventualul impact pe care îl au, de unde și tendința autorului de a încheia textele cu versuri-reper, cum e și cel în italice din pasajul tocmai citat. Altele sunt mai reușite prin faptul că excavează candoarea într-un context pe cât de urgent din punct de vedere social, pe atât de firesc: „căci atunci când singurătatea câștigă,/ câte o bucățică de fericire începe ușor-ușor să dispară/ din noi” (24). Problema e că, dincolo de viziunile de bun augur, de mustrările mai mult sau mai puțin înțepătoare, precum și de direcția non-antropocentrică a cărții, se întrezărește, în forță și imuabil, eul uman, întors prin excelență spre sine, absorbit de voință și de avânt. Tendința narcisiacă e tocmai paradoxul nedorit pentru un proiect care își propune să îi aibă în vedere mai degrabă pe ceilalți decât pe sine și să articuleze o infra-rețea vivante „a tuturor și pentru toți”.

Un ecocircuit molecular

În altă ordine de idei, Coroamă riscă să-și rateze idealurile de comuniune, pace și acceptare a diferențelor, acordând o prea mare atenție limbajului. Sunt destule pasaje prin care obsesia asupra felului prin care sunt spuse lucrurile transpare acaparant, lucru într-o mare măsură straniu, pentru că forma fixă, cu două excepții (un sonet și o vilanelă), nu e privilegiată. Prețiozitatea forțată a unor exprimări, rimele artificiale sunt și ele devoratoare, iar tendința de explicare a unor pasaje semnalează că verva s-a epuizat. Ceea ce îi iese virtuos lui Coroamă e coexistența meta-textului cu textul, de unde desprinderea totală de realul pe care îl cunoaștem. Conceptele vehiculate și pasajele abstractizate (mă numesc pe mine om de producție,/ om care reneagă unitatea și care fuge spre fractal”) în combinație cu semi-concretul unor gesturi insolite („îți traduc sunetul prin alt sunet mai fermecător”), respectiv a unor metamorfoze („suntem caise în livezi,/ petale alungite-n margini/ de grădini”) bruiază complet orice logică de raportare la mediu și la materia care îl populează. Volumul configurează, conform unor extaze trăite organic și plenar, un eco-circuit virtual, asemănător unui spațiu molecular, greu perceptibil, fragil și totuși sustenabil datorită fenomenului de nomadism și a fuziunilor interregn. Abstracționismul, care s-ar putea să îi fie reproșat volumului, are totuși expresivitatea de a exterioriza aceste contopiri, cum se întâmplă într-un fragment care pare rupt dintr-un poem suprarealist: „Picioare de om prefigurate în debit de Ocean./ Parte de ocean aruncată-n ochi, ochiul aruncat în sine” (62-63). Desigur, nici Bruno Latour nu îi este străin lui Coroamă, figurând poetic teoria antropologului francez despre cvasi-obiectivitate și cvasi-subiectivitate, perfect aclimatizate cu starea hibridă pe care mizează volumul: „lucrarea este exterioritatea obiectului./ Obiectul deposedat de subiect./ Subiectul devenit cvasi-subiect./ Obiectul devenit cvasi-obiect./ lucrarea este exterioritatea momentului” (57).

Nu e neapărat o surpriză încorporarea unui discurs în altul, dar hibridizarea lui cu un alt fenomen dă rezultate dintre cele mai lăudabile. E vorba de resemantizarea unor termeni. Însuși titlul ar putea propaga un orizont de așteptare eronat, întrucât, în jargonul gospodăresc din perioada comunistă, „colectivă” însemna ferma comună, unde erau adunate terenurile agricole pe timpul colectivizării. Ioan Coroamă revitalizează cuvinte cu iz arhaic din rațiuni stilistice, dar mai ales pentru că, în noua ordine pe care o vestește din interiorul transei, nimic nu e vechi. Salvarea volumului din sterilitatea limbajului pe care îl descriam mai sus constă tocmai în acest fel de a vorbi: de la „trecătoare”, „traverse”, „spusa” și „cișmea” până la „a trudi”, „a avea răgaz”, „a zace” și „a purta grija”.

Cum spuneam, volumul are înfățișarea unui work in progress, autorul testând forme, sonorități, limbaje, posibilități de permutare și de conectare, dar acestea nu rămân mereu compacte. Un masterpiece al volumului, mult mai bine șlefuit decât alte texte, e poemul Copaci, care, în ciuda eșecului pe care îl problematizează, e admirabil construit, de unde și impresia că transferul de „inteligență” interregn – de la copac la om – e, până la urmă, posibil. Periferic, împlinirea se află și în ecuația formă-conținut, întrucât limbajul abstractizat, vag capătă substanțialitate. Citez începutul și finalul: „am privit un stejar/ și n-am avut răgazul de a-l cuprinde,/ bradul m-a luat prin surprindere/ negându-mi actul de a-l privi.// […]// am privit un stejar/ și nu mi-a arătat cum să mă deschid,/ să fiu acaparat de tot ce mă-nconjoară,/ de tot ceea ce stă sub ceea ce mă-nconjoară,/ de tot ceea ce stă dedesubt sau deasupra,/ vreau să fiu prima floare și ultima” (46). Acesta e și textul unde e cel mai bine chestionată ideea depășirii antropocentrismului: „dar cum să pot ieși din om?” (45).

Dincolo de antropocentrism, aporia

Nu sunt mulți cei care, vorbind despre faună și floră, reușesc să le și infirme viețuitoarelor non-umane statutul de obiect sau de sursă, de orice fel, pentru desăvârșirea traiului omenesc. Din fericire, Ioan Coroamă nu uzează excesiv de natură și nici de vechile dihotomii natură-cultură și real-digital. Ce îl interesează, mai ales în a doua parte a volumului, sunt pașii procesului prin care subiectul uman își reneagă intrinsecul, având scopul de a câștiga alte calități, cele care îi permit să acceseze, cum spune Latour, alte „moduri de existență”. Practic, partea Sintezelor e un instructaj pentru surmontarea antropocentrismului, revizuind abordări, cum e și aceasta, de exemplu, care schimbă raportarea la digital: „Atât de digital, dar atât de tangibil” (63). Chiar dacă nivelul la care gândește Ioan Coroamă mutațiile e unul care desființează universul, nu e de ignorat nici verosimilul din aceste imnuri ale hibridizării. Printre idealisme și exaltări, există un efort care induce și tensiunea epuizantă, dar vitală, a textelor. E vorba de purgatoriul prin care umanul trebuie să treacă pentru a se reinventa. Poemele nu rămân la nivelul constatărilor și nici nu se complac în suficiența unor atitudini ecologice. Aici e reușita majoră a Colectivei.

Revenind, însă, la discrepanța dintre cele două cicluri ale cărții, nu era neapărat necesar ca primul să actualizeze niște etape/stadii, în care să eclozeze, de fapt, cele ce urmează în partea Sintezelor. Dacă ar fi ars aceste trepte, poate volumul ar fi fost un proiect bizar, eventual complet ininteligibil, dar, oricum, nu cred că Coroamă intenționa să producă niște emoții general-umane în publicul său și nici să urmeze o logică firească. Ce survine nedeliberat printre rânduri e, totuși, nevoia umană de exprimare, de desfășurare, de auto-explicare, care intră în același paradox de natură narcisiacă, pe care îl remarcam. Colectiva se (re)găsește, așadar, într-o aporie.


Fotografie Copertă @ Francesco Ungaro on Unsplash

Teona Farmatu

Masterandă a programului de Studii literare românești, interesată de confluențele literaturii cu artele vizuale, muzica și mediul social. Atentă la detalii, sincronizări și bizarerii. Când nu scrie poezie, scrie cronică literară. Sau invers.

Articole similare

Nu e nimic în neregulă cu acest debut și poate asta e problema

Nu e nimic în neregulă cu acest debut și poate asta e problema

Ca într-un videoclip LO-FI

Ca într-un videoclip LO-FI

Glam poetry la margine

Glam poetry la margine

În Gruiu, toate semnele sus

În Gruiu, toate semnele sus