Piața „dosită” a Năsăudului. Târgul de joi

Echinox21 octombrie 2022

După șase ani de pregătire a unei etnografii a piețelor bucureștene (răstimp în care toate solicitările de finanțare a cercetării mi-au fost refuzate), am primit propunerea lui Valer Simion Cosma de a participa la programul „Culese din rural” din vara (iulie-august) 2022, constând într-o rezidență în satul Liviu Rebreanu (Năsăud), care mi-a dat ocazia să cercetez atât piețele-târguri din câteva localități bistrițene, cât și condițiile de trai și activitate ale producătorilor din zonă.

Piața din Năsăud, deși deschisă zilnic, are un vârf de afluență în ziua de joi, indicată de către interlocutori ca „zi de târg” sau „zi de piață”, ceea ce „așe o fo’ dintotdeauna”/ „de când îi”. Într-adevăr, joia piața din Năsăud devine arhiplină, sunt ocupate toate tarabele și sunt amplasate standuri și măsuțe pliante inclusiv pe arterele adiacente. Situația este similară și în cele două rânduri alăturate de prăvălii și chioșcuri cu așa-zise „industriale” (articole de bricolaj, auto- moto-velo, confecții etc., nelipsind și vechiturile). Similar cu cazul altor orașe-târguri, ritmicitatea săptămânală centrată pe joi ca zi de vârf (la polul opus fiind duminica – zi de minimă afluență) continuă moștenirea unui târg săptămânal care avea loc exclusiv joia. Agregarea târgoveață din ziua de joi, concentrând oameni și mărfuri din sate/comune învecinate (Țara Năsăudului), face parte dintr-o periodizare tradițională, alături de sărbătoarea anuală de Ispas (Înălțarea Domnului, la începutul verii), de o majoră importanță.

De asemenea, aflu de la interlocutorii mai bătrâni că amplasarea actuală a pieței datează de câțiva zeci de ani, piața veche ținându-se până atunci „în centru, la primărie”. Un indiciu al acestei transmutări este numele străzii care delimitează pe două laturi agropiața actuală, Strada Piața Nouă. Într-adevăr, monograful Mircea Daroși, care datează în 1765 dreptul de a ține târg acordat Năsăudului de către autoritatea habsburgică, atestă vechiul vad comercial în centrul orașului, la întretăierea drumurilor principale, și amplasarea „pieței vechi” în arealul „unde se află astăzi parcul”[1].

Dislocarea pieței principale a orașului din amplasamentul istoric, nucleul urban originar în care piața/târg a germinat de-a lungul secolelor dezvoltarea urbană ulterioară, este o decizie cel puțin discutabilă, tipică multor orașe din România din perioada socialistă, când industrializarea și modernizarea determinau o urbanizare de fațadă, care plasa în zonele centrale mari „unități de desfacere” de tip complex comercial sau magazin universal și pitea/dosea, în schimb, piețele tradiționale (pasămite, rămășițe ale unui ruralism retrograd). Piața actuală („piața nouă”) din Năsăud are, ca atare, o amplasare dosită, după un rând de case și unul de blocuri mici, față de artera principală (Bulevardul Grănicerilor), astfel încât nici nu se zărește de către cine tranzitează orașul la volan. Faptul că piața din Năsăud, ca hub târgoveț nuclear al întregului Ținut al Năsăudului, își continuă existența, în ciuda acestei transmutări/obscurări; faptul că joia a rămas zi de târg așa cum a fost statornicită de secole – se explică prin încastrarea acestei instituții economice în straturile cele mai adânci și mai rezistente ale vieții sociale, în zona solidarității ascunse, a comuniunii descurcărețe tipice rețelelor de relații maussiene.

În timpul zilelor obișnuite ale săptămânii, doar o parte a tarabelor sunt ocupate (mai puțin de jumătate) și vin să cumpere cu precădere orășenii. Aceștia sunt legați fiecare de anumiți piețari, de la care cumpără în mod obișnuit, dacă nu periodic.

O relație durabilă (continuată) piețar-cumpărător este chiar esența pieței, este tipul de relație care, prin satisfacerea reciprocității, se transformă treptat într-o alianță a actorilor, în spiritul naturii și al roadelor pământului. Dincolo de procesul strict de vânzare-cumpărare, apare, în paralel, un ciclu repetat de dar/ contradar (maussian), ritmat în doi timpi:

piețarul aplică o reducere de preț (de obicei o rotunjire în minus) sau oferă un bonus în momentul înapoierii sacoșei pline (din aceeași marfă sau dintr-una diferită, o trufanda de sezon sau chiar o varietate nouă, ca eșantion-cadou);
cumpărătorul se simte, astfel, obligat să revină și să cumpere de la același piețar, eventual mai mult și mai divers; în plus, îi poate aduce acestuia noi clienți, în persoana unor cunoștințe care îl însoțesc la piață.

Este genul de ciclu de lungă durată care se regenerează reciproc și asigură stabilitate și previzibilitate de ambele părți. Cei doi actori își pot fixa anumite zile sau ore de întâlnire, pot aranja anumite livrări etc. De obicei, piețarul este cel care ia inițiativa acestor tratative, întrucât are accesul la marfă (dacă nu din producția lui, din cea a unui vecin sau apropiat, caz în care devine intermediar într-un lanț scurt) și, mai ales, are deprinderea situațiilor de întrajutorare de tip comunitar.

Toate aceste modalități de întărire și prelungire a ciclului de reciprocitate (reduceri de preț, bonusuri, fidelizarea clientului, sistemul „vino cu un prieten” etc.) au fost împrumutate de marketing și au devenit instrumente clasice de stimulare a vânzărilor. Numai că, în cadrul originar, al relației de tip maussian, acestea sunt încărcate de „conținut esențial semnificativ” (cum ar zice Ritzer): participare afectivă, empatie, solidaritate primară; ceea ce un „card de fidelitate” al unui supermarket nu poate asigura.

Evident, o gândire sceptică ar putea echivala această ademenire prietenoasă din partea piețarului cu o strategie ghidată exclusiv de interes mercantil de a-și crește numărul de clienți. Chiar și pusă sub acest dubiu, relația de lungă durată care se dezvoltă între cei doi actori se dovedește profitabilă pentru ambii, cu un grad de personalizare și de reciprocitate pe care marketingul unui lanț de retail nu îl poate asigura.

Printre glumele cele mai prizate în rândul piețarilor (le-am auzit în piețele din București și le-am reîntâlnit și în terenul din Bistrița-Năsăud) se află imitarea zeflemisitoare a formulelor de supermarket: „azi avem ofertă” (sau „superofertă”, replică aleatorie, fără legătură cu vreun plan de discount, ci spusă doar ca aluzie hazoasă), „pentru mata – bonus!” etc. Toate aceste glume conjuncturale sunt rostite cu voce tare, pentru a fi auzite și de ceilalți dimprejur, chiar cu atitudine teatrală.

Dar poate cea mai frecventă formulă de anunțare a unei „promoții” este cea a „lichidării stocului”: „hai, să merg și eu acasă!”, cu variantele „le las cu x lei, să merg și eu acasă!”, „ numa’ p-astea le mai am, le dau cu x, să merg și eu acasă!”. Este o strigătură care poate fi auzită de obicei după-amiaza și care, în afara exprimării explicite a discountului, conține o laudă implicită a mărfii: aceasta e atât de bună, încât s-a vândut (aproape toată). În plus, este o formulă care implică un anumit grad de intimitate, exprimând nerăbdarea de a termina ziua de lucru și introducând noțiunea „acasă”. Acceptând să cumperi aceste „capete de stoc” de pe tarabă, faci primii pași în viața personală a piețarului, ceea ce poate constitui începutul unei relații maussiene de durată.

O relație peste tarabă de lungă durată ajunge, treptat, să înfrângă frontiera fizică a tarabei. În primele zile de teren în Năsăud, nu reușeam să disting dintr-un anumit grup de bărbați care este piețarul și care clienții, întrucât toți se situau (la propriu) de aceeași parte a tarabei, de obicei de partea interioară (45+, cu precădere 60+). Apoi m-am obișnuit cu astfel de „coruri bărbătești”, în care piețarului i se acordă rolul central, ca al unui conducător de comitet ad hoc, ale cărui dezbateri sunt rostite cu voce tare, ca pentru a fi auzite de restul lumii din piață. Unii dintre participanți au cu ei o sacoșă, care denotă intenția de a cumpăra. Dar este clar că, dincolo de motivul târguielii, mersul la piață pentru ei este o rutină cotidiană, un mod de a socializa și de a petrece timp de calitate împreună, care face din agropiața orașului un „loc terț” (third place)[2], împlinindu-i astfel menirea de agora populară (Oldenburg). Locurile terțe (precum parcurile, cafenelele, bistrourile și alte locuri de întâlnire) nu sunt doar spații de flânerie cotidiană: ele capătă rolul unor forumuri de deliberare civică și de reafirmare a spiritului democratic „la firul ierbii”.

Cea mai puternică amintire a unei astfel de conversații, deopotrivă deliberativă și încărcată de ironie amară, o păstrez de când i-am auzit pe bărbații dintr-un astfel de grup din piața năsăudeană discutând despre amenințarea ca, într-o zonă conexă, la o stradă depărtare, să se construiască un Kaufland: – Lasă că vine Kauflandu’ și ne rezolvă… – Nu mai scăpăm, s-o gătat cu noi! – Ne termină pi tăți etc. Aceste replici erau spuse cu umor și cu bravadă, printre hohote de râs. La început, am fost uimit de contrastul dintre conștientizarea pericolului ca un viitor supermarket să concureze neloial piața și atmosfera de veselă nonșalanță afișată de bărbați. M-am gândit că au depășit stadiul de resemnare și au ajuns la acest haz de necaz aparent irațional. Apoi, treptat, fiecare a început să dezvăluie ce soluție de rezervă are pusă deoparte (sau plănuiește să realizeze): unul zice că e rugat să se ocupe de afacerea cuiva (familie sau apropiați), altul e așteptat la service-ul unui consătean etc. Este genul de „as în mânecă” păstrat întotdeauna, pentru cazuri de restriște, parte a ethosului descurcăreț.

Nota bene. Amenințarea Kauflandului este cu atât mai gravă, cu cât acesta i se adaugă unui deja existent Lidl cu o vastă parcare, amplasat la câteva sute de metri de piață, dar central, pe Bulevardul Grănicerilor, în ceea ce pare a fi noul nucleu civic al Năsăudului; marcat de Liceul Silvic și al său frumos parc dendrologic, Spitalul Municipal, un modern sediu BCR, Muzeul Grăniceresc și diverse magazine cu aspect modern.

Femeile au un fel mai discret de a se întâlni în preajma tarabei, mai asemănător cu o șezătoare sau cu o tacla între vecine la gard. Și tematica diferă. De obicei, femeile își împărtășesc sfaturi de gospodărie și își fac confidențe. Un obicei întâlnit și aici, dar și în Oborul bucureștean, este ca o prietenă să stea în dreptul tarabei fără să cumpere, ci doar ca să o țină de vorbă pe piețăreasă. Este un fel nadă care îi face curioși pe unii cumpărători în legătură cu „ce se dă acolo”.

În zilele săptămânii în afară de joi, atmosfera pieței din Năsăud poate fi descrisă ca liniștită, tipică unui orășel de provincie. Cele două puncte mai animate ale incintei sunt taraba cuplului Sabina-Nelu, situată chiar la intrarea în piață (prima tarabă din spre centru) și barul-bufet de pe latura dinspre „industriale”. De aceea, oricine intră în piață sau doar o tranzitează este reperat până în capătul opus. Ca în toate celelalte piețe pe care le-am vizitat, și aici funcționează scrutarea/studierea atentă cu coada ochiului, în tăcere. Hervé (fotograful) și cu mine am beneficiat în piața din Năsăud de prezentarea „oficială” pe care ne-a făcut-o în prima zi Saveta (care nu vinde în acea piață, dar îi cunoaște pe mulți dintre piețari), precum și „cartierul general” pe care ni l-am stabilit la taraba cuplului Sabina-Nelu. Un alt avantaj este că sătenii din Liviu Rebreanu sunt obișnuiți cu cercetători și academici veniți în zonă (uneori din străinătate), ca să studieze aspecte ale ruralității.

Aceste precauții nu ar avea rost joia, „ziua de târg” a Năsăudului, când piața e invadată nu doar de obișnuiții pieței și de locuitorii satelor vecine, ci și de mulți străini de loc, veniți de la mai mare sau mai mică depărtare, să vândă, să cumpere sau doar să „caște gura”. O zi de joi în piața din Năsăud, plină de larmă, râsete și culori, cu tarabe debordând de roadele pământului, îți imprimă acea senzație de voioșie și optimism fără rezerve definitorie pentru piețele/târguri. Joia este o zi în care media de vârstă a vizitatorilor pieței scade considerabil: tinerețea domină, aducând un val de vitalitate.

Joia vin la târg gospodari din satele vecine care nu au ca obiect principal de activitate comerțul. Pentru ei, târgul este, în bună măsură, un spațiu/timp de întâlnire și comuniune, de întreținere a relațiilor maussiene de lungă durată. De asemenea, la târg vin mulți intermediari sau producători profesioniști care practică vânzarea itinerantă în localitățile cu „zi de târg”. Unii dintre ei diferă mult ca aspect și ca ethos de tipologia localnicilor. Joia la târg am putut auzi frânturi de discuții în maghiară și romani, precum și în alte varietăți regionale de română decât graiul locului.

De cealaltă parte a tarabei, mulți vizitatori ai pieței vin ca să se bucure de întreaga atmosferă și, eventual, să găsească anumite mărfuri anume (de la anumiți piețari care nu vin zilnic) sau prețuri mai mici ca în timpul săptămânii (deverul ridicat al zilei de joi poate determina discounturi). Mulți dintre oamenii prezenți în agropiață au venit (inclusiv) pentru zona de „industriale”, care, împreună cu buticurile de confecții și o șaormerie, formează cam o jumătate din suprafața întreagă a zonei comerciale numită târg. De aceea, o parte a publicului de joi poate fi încadrat, ținând seama de diferențele de context, în categoriile de „consumatori obișnuiți” stabilite de Magdalena Crăciun[3] în etnografia sa dedicată unui complex low-cost dinafara Bucureștiului: exploratori, chilipirgii și sacoșari (87–120). Satisfacția acestor consumatori de a se regăsi împreună într-un spațiu al comodității și al „intimității culturale” (Herzfeld apud Crăciun: 118), în afara presiunii consumeriste din marile lanțuri ale retailului globalizat, se întregește și se completează cu atmosfera târgoveț-festivă a întregului.

În plus, pe laturile adiacente agropieței, sunt amplasate standuri provizorii și măsuțe pliante care vând produse tehnice, având legătură cu grădinăritul/agricultura: unelte de lucrat pământul (sape, greble, grape etc.), discuri și alte accesorii pentru tractor, semințe, răsaduri, „chimicale” (îngrășăminte, pesticide etc.), unele dintre ele cu materiale publicitare de tip steguleț sau stand-up, care participă la aspectul colorat și atractiv al târgului.

Diferențe care m-au frapat în ziua de târg față de piața din timpul săptămânii mai sunt:

multipolarizarea grupurilor și a interacțiunilor, cu o mai puternică impresie de mișcare browniană pe care o dau participanții;
accentuarea stridenței și a familiarității cu care interacționează grupuri nucleare, peste tarabe și rânduri, cu glume, tachinerii și hohote de râs, nu rareori între femei și bărbați (inclusiv cu aluzii vesele la viața intimă a preopinentului), cu adresă evidentă și către restul participanților și nu rareori cu teatralitate;
această stare de stridență și voioșie (pe alocuri ireverențioasă și împinsă spre zone tabu ale sexualității) depășește mult sobrietatea/comportamentul reținut al actorilor din timpul săptămânii;
prezența, în acest context marcat de stridență, a strigăturilor negustorești (care în restul săptămânii lipsesc): acestea sunt totuși rare și fără volumul strigăturilor tipice piețelor din sud și se rezumă la „răbufniri” conjuncturale: „hai, că le dau ieftin”, „hai, să plec și eu acasă”, „pe astea le mai am” etc.

Am aflat de la interlocutorii noștri (în principal, Sabina și Nelu) că târgul era și mai „fălos” în anii din urmă, dar că s-a redus ca urmare a pandemiei. Apoi am găsit pe internet articole despre restricțiile și suspendările cauzate de pandemia din anii trecuți, însoțite de fotografii spectaculoase, ale unui târg mult mai bogat, care ocupa străzile adiacente complet (datând din perioada pre-pandemică).[4]

Își va reveni oare târgul de joi la amploarea de altădată? Va suferi oare Piața „Centrală” din Năsăud în urma gentrificării și, mai ales, a dezvoltării comerciale industrial-consumeriste de tip Kaufland/ Lidl? Vor încerca oare autoritățile să salvgardeze târgul de joi în fața tuturor acestor pericole?

Proiectul este derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău în parteneriat cu Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale și este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN) și Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

[1] Daroși, Mircea, Ispasul – o sărbătoare de suflet și de tradiție, BistrițaNews, 19 mai 2015.

[2] Al treilea loc, primele două fiind acasă și la serviciu, cf. Oldenburg, Ray, The Great Good Place: Cafes, Coffee Shops, Bookstores, Bars, Hair Salons, and Other Hangouts at the Heart of a Community, Da Capo Press, Cambridge, 1989.

[3] Crăciun, Magdalena, „Europa: o piaţă faimoasă în România postsocialistă”, în Vintilă Mihăilescu (coord.), Etnografii urbane: cotidianul văzut de aproape, Polirom, Bucureşti, 2009.

[4] Ca, de exemplu, www.infobistrita.ro/targul-traditional-de-joia-din-piata-din-nasaud-se-suspenda/

Florin Dumitrescu