Hitler, bin Laden, Iisus și Dostoievski

Înainte voiam să mor. Primul lucru
la care mă gândesc când cunosc pe cineva
e sfârșitul. Hitler, bin Laden, Iisus și Dostoievski
au avut același tip de personalitate ca mine
și uite cum au sfârșit. Acum vreau să fac
un master de umplutură și să mă reorientez.
Dincolo de metaforele banale, doar
banii te țin în viață. Să cunosc un suedez
și să ne cărăm. Sunt o previzibilă,
vreau monogamie și copii pe care să-i
îndop cu prăjiturele. Mai încolo o să accept că
nu voi avea nimic, fiindcă am deja totul.

Cunosc privilegiul somnului în vreme de război,
chiar dacă mă supără o amigdalită. Am avut
destule tragedii de familie, dar comune
în fața vecinei care s-a aruncat de la șapte. Leucemie.
Ca vărul meu fotbalist mort în Israel, la 24.
Aproape ca mine, în momentul de maximă apropiere
cu maică-mea, când plângeam în spital
și țipa în telefon să termin, sau o să mă lege de pat.

Mă delectez cu diletanți comentând
socialismul și teoria literară memorată școlărește,
un fel de Dunning-Kruger effect care te-mpiedică
să faci sex. Îmi plac ăia ca mine, ratații
asumați, cei care nu pretind mai mult de
simplitatea căcatului în care și-au conservat
armamentul împotriva realului. Dacă deschizi
ușa casei pe care am desenat-o în paint, vezi
muntele de ambalaje, sticle și haine de
lângă pat, flacoane, comprimate filmate și
saci de gunoi cu cărți, o replică după arta contemporană
dintr-un muzeu britanic. O mostră din 60 de ore
de muncă pe săptămână. Idealul vieții în Cluj,
liniștea delimitării clare de controlul familial.

Mi-am dat demisia înainte să mă văd cu un criminal
și să merg la vânat fantome în Pădurea Hoia.
M-am trezit cu săruturi random de la colegi
după discuții nocturne în care nu credeam că
feminista de mine ar fi rostit și violatorii au sentimente.
Despre cum aș fi renunțat la tot și i-aș fi trăit viața,
doar să fi scris eu acel superb poem de dragoste. Al lui
Neruda. Unii scriu cărți, alții le cumpără. Acum eu le vând.

Am aflat că problema a fost mereu diametrul membranei
care îți învelește rinichiul, ca o haină luată să-ți fie
bună și la anul, să păstreze la căldură toate toxinele,
motorul legănatului în maratonul crizelor emfatice.
Interdicția de a mai mânca vreodată ochiuri sau omletă
la micul dejun, într-o dimineață când te-ai trezit
goală lângă tipul de care ești îndrăgostită, după drame
seculare și falsul control asupra situației.

Nu cred în greșelile semantice la alcool sau în
capacitatea mea de a-i cuceri cu inteligența. Am fost
deșteaptă, simpatică, haioasă, caldă, niciodată frumoasă,
pentru asta am avut prietene și colege de apartament,
ca orice urâtă care-ți străpunge privirea pe stradă,
până deschide gura. Dar m-au plăcut și urâtă, în mare
am reușit mai mult decât să mă culc cu cine mi-am propus.

Un pictor cu care locuiesc mă consideră o femeie ușoară. Așa-i.
I-am făcut să înșele, și ce-ar fi mai dureros pentru ele
decât să știe că a fost cu una mai urâtă. Am căutat-o
pe fata cu care era Matei când, după șase ani departe,
am făcut stângaci dragoste și am mâncat șaorma.
Era zăpadă și îi spuneam că nu mi-ar plăcea să trăiesc
în Iași. Nu mi-ar plăcea să trăiesc niciunde. Locuiește
în Helmond, are un bebe, e mai fericită decât mine.

---

Intimitate și alte povestiri

Citesc gândurile unui bărbat hotărât
să-și părăsească soția și copiii.
Detaliază ce-i atât de insuportabil
la femeia idem cu cea care mă
așteaptă acasă, ascultând noutățile
despre război pe Antena 3,
frământându-se cum să restabilească
o conexiune după 20 de ani.
Bunicul meu a fugit de comuniști
în America. A lăsat-o cu un copil
cu ușoare dizabilități, îmi spune mereu
cât de mult îi semăn. Toată familia
mi-o spune, din cauza sistemului
senzorial subdezvoltat. Poate
crescuse suficient încât să se vadă
și de asta i-a părăsit. Poate
m-a căutat pe Facebook de pe
o plajă din Santa Monica și
mi-a analizat pozele, cât nepoții
mâncau porumb tăvăliți în nisip.
Ori s-a spânzurat înainte să fiu.
Clar flegmatic, n-am văzut
cuplu-dinamită la machidoni.
Într-un film postdecembrist,
încercările ei de a-l convinge
să poarte un papion împopoțonat
la nunta unor neamuri îndepărtate,
la fel de stângace ca apropierea
experimentală. Mi-a vopsit
părul portocaliu, mi-a cumpărat
savarine și m-a atenționat că
trebuie să fac sex măcar o dată
pe lună și m-a mișcat disperarea,
dar vreau să plece, să dorm iar
în chiloți și să fac sexul ăla
despre care tot vorbește. Una
din alarmele care vor suna
în America în următoarele 5 minute
îl va trezi și va coborî în halat
la micul dejun, citind ziarul,
emoționat de fotografia unui
copilaș desculț, prins cu buzunarele
hainelor lălâi pline cu pâinici
la ieșirea unui supermarket din Illinois.
La și mai mulți kilometri, mă chinui
să fur hârtie igienică din toaleta
mall-ului. Dacă scap cadrul metalic
și vine paza, fac înconjurul lumii
în meme despre capitalismul târziu.
Și-abia atunci s-ar emoționa văzându-mă
și pe mine.

---

Autoportret în baza ultimelor întâmplări

Ani-lumină de când firescul dispare
și încă n-am dobândit desprinderi.

N-am îndrăznit atingerea climaxului emoțional,
ca în manualele pentru dezvoltare personală.

Din mania proiecțiilor,
mi-am construit o căsuță într-o lume
la care nu am avut accesul.
Un cartier rezidențial
pentru care nu am îndeplinit condițiile.

Nici destul, nici prea mult.

Un obiect la îndemână, într-o zi
ploioasă.

Iar spațiile ferite în vreme de criză
nu construiesc lumi.

Cartiere rezidențiale.
Mai mult o cămăruță de motel
cu un preș prăfuit,
confort temporar
în fața unui tv cu tub catodic.

Un loc unde nu te deranjează
să locuiască toți,
pe rând.

Furtuna din spatele draperiilor
începe abia atunci
când totul în jur se calmează,
devine

o bodegă
pe o străduță obscură,
într-un oraș aglomerat
de ieșirile la bere,
festivalurile electrizante și
trăsăturile femeilor care îmbie la flirt.

Am fost și eu atracția serii,
colecția de primăvară a sezonului
trecut,
dar odată cu trădarea vulnerabilității
mi-am pierdut atributele.

Familiaritate
printre atâtea posibilități.
O gură de aer,
periodic.
O mână caldă
unde revii de fiecare dată
când primești exact ce oferi.

La 21, chipul meu
nu mai trezește decât iritarea
și plictiseala unui mariaj prelungit din comoditate,

o povară la orice tentativă de exteriorizare,
o jucărie veche, nerecunoscătoare
că a fost păstrată.

Dacă pun întrebări,
sunt amenințată cu
gura sacului negru ce
învelește tomberonul.
Un loc de veci pregătit dinainte.

Limitele sunt fixate unilateral,
la ore când dorm.
Sunt pedepsită aspru
dacă nu cunosc un regulament
neprezentat.

Compatibilitatea e reală:
frica de angajament
merge fenomenal cu frica de abandon,
raportul de putere i-ar face mândri
pe marii tirani.

Energia mea trebuie reîncărcată,
doar pentru a fi absorbită din nou.

Dintr-un fruct zemos la o nectarină uscățivă,
experiență inutilă la un interviu.

Mi s-a zis că
femeile ca mine nu pot fi iubite. Futute.
Plăcute.

Imagini-cheie
din filmul oricărui bărbat.

Măcar o dată.
Amantă într-un șir de amante.

Femeile ca mine
pot fi personaje grozave,
pentru povești.

O serie de întâmplări fantastice
din care încerci să deschizi ochii,
după narcoză.

Cover: Rio Syhputra on Unsplash