Teatrul, comedia și folk-ul împletite – interviu cu Ada Milea, Anca Hanu, Cristi Rigman și Bobo Burlăcianu

Teatrul, comedia și folk-ul împletite – interviu cu Ada Milea, Anca Hanu, Cristi Rigman și Bobo Burlăcianu

Pe 9 noiembrie, cvartetul Adei Milea a venit la FORM Space. Am stat cu membrii lui la un interviu cinstit după concert despre formula actului lor artistic, despre dificultatea de a urca pe scenă în așa o formulă, cu programe atât de diferite (și ce alternative există), dar și despre trecerea ca artist prin pandemie.

Ada Milea e din Târgu Mureș, Anca Hanu – din Brașov, Cristi Rigman – din Alba Iulia, dar cu toții știu a naibii de bine să producă un accent basarabean. Bobo Burlăceanu, colegul care completează cvartetul, e din Dorohoi (Botoșani), la el e explicabil. Cert e că au un concept care a rupt Youtube-ul încă de acum nouă ani, de când s-au apucat să urce clipuri muzical-amuzante pe canalul Adei. De-atunci, nici măcar exosfera nu le-a fost limită.

Succesul se datorează, în mare parte, fondului teatral din care provin. Prima a absolvit actorie în 1998 în localitatea natală și a lucrat în teatru o perioadă. Următorii o fac chiar pe scenă, și-i poți vedea la spectacole precum O scrisoare pierdută în concert la Teatrul Național Cluj-Napoca. Iar Bobo, deși a absolvit informatica la liceu și a intrat în casa mea via Fără Zahăr pe postul Atomic, a avut și el cinci ani într-o trupă de teatru, pentru ca mai apoi să studieze regie de film.

Concert n 4, cum se numește conceptul, începe la 21 în spațiul Form. Oamenii beau din pahare cu gheață, pe care le țin de picior. Eu iau două dețuri cinstite de votcă pentru mine și pentru colegul de cameră Costea. „Doriți și lime?”, mă întreabă atent barmanul. „Nu, că mă scuipă basarabeanul meu”, îi zâmbesc.

Populația e pe jumătate feminină, jumătate restu’. Ochiometric, media de vârstă e pe la 36, vizibil mai ales dar nu exclusiv după tricourile cu Red Hot Chilli Peppers sau Comunitatea Moto din public. Important e că toți poartă câte un zâmbet pe față. Ada, Bobo, Anca și Cristi cântă de la hituri vechi precum Fata rea sau Tu mă iubești doar iarna, până la chestii mai noi, precum MeMe și MaMa.

Aflu de la tipa de la intrare că au fost 350 de plătitori de bilet și 20 de oameni pe lista de invitați sau cei cu acces pe întregul sezon. „Dar n-au venit toți”, adaugă. Or fi uitat, s-or fi luat cu altele. Măcar marea majoritate era în sală.

Oamenii de la mesele de pe hol dau din picior, pe ritm. O tipă se bâțâie de pe stângu’ pe dreptu’. Există mulți fani Ada Milea, folk, Fără Zahăr și umblați teatru aici, lucru care se remarcă prin recitarea versurilor pe piese, cât și din chiuiturile, fluierăturile și nelipsitele aplauze dintre ele.

Se cântă despre calitatea de a fi tată de fată. Însă nici Bobo și nici Cristi nu s-ar încadra. Bobo are un băiat de 13 ani. Îl cheamă Radu, și nu Ianis. Când era mic, își spunea „Iadu”. Dar nu pentru că avea vreo iubire intensă și ascunsă pentru black metal, ci din același motiv pentru care o cunoștință rârâită s-a întristat atunci când „a muiit iegele”. Majestatea sa, Mihai, s-a stins la 96 de ani.

Spre sfârșitul concertului, se încinge un dans tribal între un tip cu tricou alb, șapcă de armată și vestă gri. Tipa blondă, partenera de pași, se pune la bar să mai ia o rundă. „Noi dansăm în continuare, nu ne-a afectat / Și dansăm, dansăm, da’ dansăm sub pământ / Vesele, în cimitir, sar pietre de mormânt” vin dinspre scenă, iar nebunia prin mișcare se dezlănțuie.

Concertul e gata. Publicul își pierde capul. Eu mă duc să le iau un interviu.

V.M.T.: Ți-ai găsit mire până la urmă? Mai precis, personajul tău, care s-a oprit la pețitorul 9446 – ce avea el așa special?

Anca: Pentru că Lăcustă a tras un bilețel, iar acela i-a fost numărul. Mai special era faptul că-l chema Lăcustă. Nu m-am gândit la asta cu numărul până acum, dar uite că, putea să sară rândul și să ajungă la 1.

Cum v-ați descurcat în pandemie, ca artiști?

Ada: Am descoperit vânzările online. Am luat înregistrări din concerte, am făcut unele schițe din piese de teatru și le-am pus online. Pentru mine, vânzările rezultate au fost esențiale în a mă descurca.

Cristi: Noi suntem angajați la teatru, așa că am fost acoperiți.

Anca: În sensul că am făcut un regim de telemuncă, cel puțin prin spectacolele care aveau înregistrări audio de bună calitate. Nu ne-a afectat financiar așa cum i-a afectat pe colegii din sectorul independent.

Personajele voastre au vorbit astă-seară despre San Francisco, Viena, Londra. Pentru voi, care a fost cel mai ok oraș în care ați cântat?

Fiecare e mișto în felul lui, dar mie mi-e foarte drag Clujul. Sunt topită după el. Lucrez de ani de zile cu colegi din teatrul de aici.

În câte piese de teatru apar melodiile interpretate azi?

Anca: Vreo patru-cinci. Chirița 1+2, Sînziana, Pepelea. Cântece de iarnă. Astea doar de la Cluj.

Eu, de exemplu, am remarcat-o pe cea cu fata babei și fata moșului la un festival organizat la Teatrul German de Stat, când lucram ca sunetist.

Ada: Probabil că te referi la „O ladă” a Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, în regia lui Alexandru Dabija.

Da, am adorat-o la prima vedere. Când concepeți melodiile, o faceți special pentru teatru?

Le facem pentru ce avem nevoie în teatru. Apoi, le readaptăm la varianta de concert.

Cum s-ar împărți arta pe care o produceți? Cât la sută e teatru, cât e umor, cât e muzică?

Bobo, ce-a răspuns Bobi la întrebarea asta? Măi, la noi e clar că avem cel mai mult repere de teatru. Mă uit la muzicieni și văd cât de greu le e când lucrăm împreună și încearcă să intre într-o logică muzicală. Dar noi ne luăm după cuvinte, după sensuri, după personaje, ne oprim în mijlocul frazei muzicale, schimbăm măsura de 50 de ori într-o piesă.

Cât timp v-a luat de când v-ați hotărât „ok, hai să facem Concert n 4” și până când ați adus efectiv produsul ăsta prezentabil în fața publicului?

Anca: Noi am început cu niște repetiții într-o bucătărie mică, pe care Ada le-a filmat. Ele au fost filmate pentru ca noi, a doua zi, când reluam lucru, să ne amintim pe ce a pus mâna – pe shaker-ul verde și pe broscuța galbenă sau invers? Exista, deci, materialul pe telefon. De. câte ori greșeam și vedeam ce s-a întâmplat în filmare, ne prăpădeam de râs. Atunci, Ada a zis: „oare și alți oameni s-ar distra la fel, dacă ar vedea asta?”. Așa s-a urcat primul video pe Youtube, așa s-a născut și ideea.

Considerați că ați fi ajuns aici fără popularizarea asta online, gratis?

Nu știu dacă e așa, dar faptul că există spectacole care se joacă e un privilegiu. Că oamenii pot să facă legătura între Ada, spectacol și concert. Atunci, oamenii știu și în afară de sursa online, și de sursa de la Cluj. Da, cred că a contat mult spread-ul ăsta.

Țintiți să concertați către locurile mai mult deschise către teatru, sau sunteți la fel de deschiși către cluburi și cafenele?

Venirea din teatru e motivul pentru care suntem mai apropiați de oamenii din domeniul ăsta. De aceea le trece prin cap lor, mai degrabă, să ne invite.

Că la Form nu știu să se fi jucat teatru până acum.

Ada: Uite, acolo e un afiș cu Concert în 4+1-1+2. Era din 11 octombrie 2018. Atunci am concertat fără Bobo. N-a putut veni, așa că pe afiș l-am făcut șuncă.

Pregătiți materiale noi, care direcția de viitor a conceptului?

Noi tot pregătim. Important e să ne și putem întâlni cândva să le repetăm. La un moment dat, când am pregătit materialul deja existent, ne-am întâlnit într-un loc pitoresc, destul de aproape de Bistrița. Colibița se numește. Lac, verdeață, frumos. Săracii colegi n-au putut profita însă deloc de frumusețile naturii. Am repetat ca nebunii, ca să putem avea materialele pregătite.

Anca: Asta a fost mai demult, de dinainte să avem Chirițele. Ele au intrat în momentul în care am avut spectacolul gata, și l-am adăugat repertoriului. În măsura în care a mai fost repetat, s-a adăugat și alt material.

Ada: Am repetat cu Cristi, de exemplu, și-n mașină. Chiar ne aminteam înainte de concert cum să ne fie mai ușor cu niște oac-uri. „Nu știu și sâ mâ… Oac! Nu știu și sâ mâ… Oac! Nu știu și sâ mâ… Oac! Nu știu și sâ mâ fac. Oac oac! Că nu pot să mă… Oac” – și ridicam câte-un deget, fără să-mi dau seama că eu nu voi avea volanul în mână la concert, ci chitara, de pe care nu pot s-o ridic.

Care a fost cea mai nebună reacție pe care ați primit-o din partea publicului, în timpul unui concert?

Am făcut un disc după cartea Alcool a poetului clujean Ion Mureșan. Ajunseserăm pe la un îngeraș diabetic, un text care a deranjat pe cineva din sală. Era o doamnă care avea un guler de vulpe la gât, s-a ridicat brusc, și-a făcut o cruce imeeensă, a zis „doaam-nieee fe-ree-știeee!” și a ieșit din sală.

S-o fi dus direct la biserică?

N-am urmărit-o, că mai aveam de cântat.

Aici, la începutul concertului, i-ai rugat pe cei din față să se așeze, pentru a face loc vizual mai mult celor din spate. E o rugăminte pe care o adresezi de obicei?

De regulă, cântăm în spații în care sunt scaune. Da’ am mai pățit la Iași. Și am rugat publicul să se așeze, ca să poată vedea și cei de la jumătate încolo.

Vă simțiți mai bine în săli cu scaune?

Da, pentru că mi se pare că, la detaliile din cântece, cu lucrurile mai degrabă de teatru decât muzicale pe care le facem, e important ca oamenii din public să nu se fâțâie, sau să li se fâțâie alții prin față. Se pierde un fragment din poveste, și atunci nu mai e la fel, nu se receptează tot mesajul.

Îmi vine în minte și un spectacol de la Brăila, când aveau oamenii mâncare pe masă. Nu știu ce răutate am zis, cum nu mă pot abține. Oamenii, săracii, nu au mai mâncat. Stăteau oamenii cu mâncare în față, era o liniște mormântală. Aveam niște remușcări…

Așadar, prin remarca ta, au ajuns la Sarmalele Reci.

Nu, că era o pizzerie. La pizzele reci.

Ați vrea să cântați și-n spații mai mari?

Anca: Cu cât crește spațiul, cu atât se pierde mai mult din ceea ce se întâmplă între oameni și noi. Se pierd niște nuanțe, nu mai există legătură. E ca de parcă ai lua un spectacol construit pentru Sala Studio și ai muta-o la Sala Mare, unde el n-are cum să aibă o valoare, pentru că nu se simte la fel – nici omu’ care-i pe scenă, și nici cei care se uită la el. Cel mult, cei din față.

Bobo: Deci nu Sala Palatului.

Și nu în deschiderea lui Ștefan Bănică Jr. Daatunci, de ce aveți nevoie pentru un nou material? De o bucătărie nouă, de-o Colibița tura doi?

Timp. Da, de niște timp. Suntem prinși cu diverse proiecte care nu se suprapun. Programele, foarte încărcate, sunt diferite. Mai ales anul ăsta, după ce s-a terminat pandemia, a fost hectic.

To say the least. Unde concertați în viitor, unde vă mai poate prinde lumea?

Eu cu Ada avem un festival la Bistrița, pe 19.

Ada: Iar pe ei doi îi puteți prinde la Cluj una-ntruna, cu O scrisoare pierdută în concert, cu Chirițele, sau cu alte spectacole în care se pot auzi piesele.

Iar cu conceptul ăsta de Concert n 4?

Anca: Asta îmi dădeam seama acum, că habar n-am care-i următorul pe listă.

Cristi: Depinde foarte mult de programul nostru de la teatru, căci ori avem repetiții, ori spectacole. Fiind angajați, tre’ să stăm pe-aici.

Ada: De-aia și apare, ca pe afișul ăla, Concert în 4+1-1+2.

Anca: E o chestie inventată de Ada, care e foarte bună atunci când nu poți să te duci.

Oamenii tresă fie în stare de aritmetică pentru a veni la voi la spectacole, am înțeles. 

Sau să vină, pur și simplu. Noi nu mergem la Bistrița, dar suntem în turneu cu Chirițele.

Simțiți că vă lipsește ceva atunci concertați doar doi câte doi?

Da! Eu sufăr când nu suntem împreună. La modu’… Sigur că mă bucur, dar parcă nu o fac la fel. Pentru că modul în care fiecare își face treaba în formula asta e ideală pentru că ai timp și să te bucuri, nu numai să fiu stresat. Bine, eu vorbesc din punctul meu de vedere, dar când sunt numai ei doi și tre’ să preia ce cântăm și noi, acolo e o muncă serioasă.

Ada: Iar eu ajung să nu mai știu când trebuie să fiu Anca, sau când sunt Cristi, sau când eu sunt eu. Și, după ce facem o formulă fără ei doi, avem concert… cu ei doi – da’ fără Bobo! Și atunci nu mai știu când sunt eu, sau când sunt Bobo.

Sună foarte bulversant să tot cauți și să regândești formule de genul.

Este. Și să vezi cum e, când urmează o replică puternică. Țin minte o dată când cântam Moș Crăciun, și mă uitam la Cristi. Am zis: „Io?”. Și tu-ai zis: „Da!”. După „vreau să mănânc un borcan cu lipici”, era replica importantă cu „vreau părinții să stea doar la servici”. Imaginează-ți un „Io?” confuz intercalat între toate astea.

E ca atunci când întrebi sufleorudespre text.

Vai, nu vrei să știi ce-i în sufletul meu.

Vlad Marko Tollea

Fotografii: Vlad Marko Tollea

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Echinox în dialog cu Z9Festival 

Echinox în dialog cu Z9Festival 

Túl a termékminősítésen és a kommentcunamin – interjú Balázs Imre Józseffel

Túl a termékminősítésen és a kommentcunamin – interjú Balázs Imre Józseffel

Independent în pandemie: BIS Teatru

Independent în pandemie: BIS Teatru

Independent în pandemie: Teatrul de Artă/ Reactor de creație și experiment

Independent în pandemie: Teatrul de Artă/ Reactor de creație și experiment