Festivalul Filmului Japonez din Cluj-Napoca

Andrei-Teodor Radu3 decembrie 2022

Am avut plăcerea, în weekendul 18-19 noiembrie, de a viziona patru filme în cadrul Festivalului Filmului Japonez, organizat de Ambasada Japoniei în România, Centrul Cultural Japonez și UBB. Scopul acestui festival (parte dintr-o serie mai mare de evenimente cu tematică niponă din ultima perioadă) a fost promovarea culturii și artei japoneze, scop care cu siguranță a fost atins, având în vedere publicul surprinzător de numeros și divers ce a fost prezent în sală în ambele zile.

Cât despre filmele prezentate, ele au fost (relativ) recent realizate de regizori tineri, încă necunoscuți în străinătate. Astfel, festivalul a reușit să evite capcana mainstream-ului și să creeze o selecție „de nișă”, ce nu poate fi vizionată altundeva, dar cu atât mai interesantă și relevantă pentru scopurile sale. Vă ofer aici câteva impresii legate de fiecare film în parte.

Summer Blooms (2017)
Shigatsu no nagai yume, reg. Ryutaro Nakagawa

Summer Blooms este un film neobișnuit, ilustrând o poveste extrem de simplă într-un mod atât de ancorat în realitate încât aproape se simte suprarealist. Nu spun asta ca o critică, ci ca o laudă răsunătoare pentru regizorul ce reușește să trateze cu o seriozitate solemnă problemele din viața oamenilor, fără să hiper-dramatizeze. Filmul o urmărește pe Takimoto Hatsumi, o fostă profesoară traumatizată de moartea subită a fostului iubit cu trei ani în urmă. Când micul restaurant de familie la care lucrează se închide la fel de brusc, Hatsumi nu are de ales decât să învețe cum să se accepte pe sine și să depășească depresia ce o copleșește. Întâlnirea ei cu Kaede, o fostă elevă, este punctul de plecare pentru acest drum către vindecare. Kaede este cântăreață de jazz și are probleme cu iubitul abuziv. Tânăra găsește în fosta ei profesoară o cale de a scăpa din relația toxică, iar Hatsumi redescoperă frumusețea tinereții. Ba mai mult, descoperă că se poate îndrăgosti din nou când îl întâlnește pe Shiguma, adept în arta imprimării prosoapelor tradiționale. De-a lungul unei veri turbulente, Hatsumi învață să privească spre viitor și să nu mai fie blocată în trecut, povestea ei cathartică despre depășirea traumelor încheindu-se cu o ultimă scrisoare către iubitul ei, una ce nu va ajunge vreodată la el dar care îi oferă ei finalitate.

Modul în care regizorul abordează tehnic povestea este ieșit din comun pentru dramele de acest fel. Cadrele largi, deseori statice, creează o atmosferă foarte calmă într-un gen dominat de cadre și prim-planuri dinamice. Lipsa aproape totală a muzicii le permite dialogurilor dintre personaje să respire, acompaniate doar de sunete din fundal (zgomotele orașului, radioul lui Hatsumi dimineața, forfota restaurantului etc.), aceste interacțiuni având cel mai puternic impact emoțional. Astfel, regizorul nu abuzează tehnicile clasice pentru a se juca cu sentimentele publicului, ci tratează foarte matur și calculat o tematică deosebit de serioasă.

Mori, The Artist’s Habitat (2018)
Mori no iru basho, reg. Shuichi Okita

Filmul meu preferat din această selecție a fost un biopic (deși nu chiar, evenimentele din film fiind puternic ficționalizate) despre un personaj excentric al istoriei picturale japoneze – Morikazu Kumagai. Artistul este cunoscut în japonia drept „pictorul eremit” datorită faptului că, de la o anumită vârstă, în urma unui AVC, nu și-a mai părăsit proprietatea. Filmul ni-l prezintă pe Mori la vârsta de 94 de ani, evident afectat de bătrânețe. Incapabil să se deplaseze distanțe foarte lungi, să se hrănească singur fără dificultăți și să audă fără un aparat auditiv, artistul își cutreieră zi de zi minunata grădină, observând cu atenție tot ce mișcă în ea în timp ce soția și fiica își văd de lucru prin casă. Filmul este făcut în așa fel încât noi să-l urmărim pe Mori așa cum el urmărește insectele din curte. Regizorul se apropie uneori foarte mult de stilul folosit în documentarele despre animale sălbatice – camera îl urmărește pe bătrân de la distanță cu atenție, printre frunze, ca și cum cameramanul nu ar vrea să fie depistat. Acest microcosm natural este sursa de inspirație a pictorului.

Totuși, nu totul se rezumă la paradisul lui Mori, lumea schimbându-se în jurul lui. În ciuda protestelor tinerilor fani, un dezvoltator imobiliar din zonă urmează să construiască un bloc fix în fața grădinii, împiedicând soarele din a ajunge la plantele lui Mori. Cu toate acestea, artistul nu disperă, ci salvează ce poate cu calm. Viața pictorului este ghidată de principii Zen, iar acesta se mulțumește cu puținul pe care îl are („Vreau să rămân aici pe veci, grădina asta e suficientă pentru mine!”). Deși e foarte pasiv în interacțiunea cu oamenii (fiind puternic introverit), artisul e mereu înconjurat de alți indivizi. E evident, totuși, că nu îi displace în totalitate compania, mai ales când vine vorba de fotograful Fujita și asistentul său, care sunt un fel de pseudo-echipă de filmare a documentarului. Precum publicul, acești doi indivizi foarte hazlii ajung să fie captivați de șarmul excentric al bătrânului pictor.

De altfel, deși ritmul filmului este unul foarte lent și tematica conflictului dintre arta veche, naturală și brutalismul urban contemporan este cât se poate de serioasă, Mori, The Artist’s Habitat este o comedie la bază. Filmul este plin de glume vizuale, situații ridicole și dialoguri jucăușe. Filmul vrea să ne învețe să trăim viața din plin, să fim atenți la detaliile naturii, la oamenii din jurul nostru și să ne bucurăm de lucrurile mărunte. Astfel, deși are 94 de ani, Mori și-a menținutt un suflet de copil. Nu e de mirare că, atunci când noaptea se retrage în misteriosul atelier pentru a picta, spune că „se duce la școală” (lucru care, nesurprinzător, nu îi place). Scena cu care se deschide filmul capătă, în sfârșit, sens – când împăratul Showa vede una dintre picturile lui Mori într-o galerie întreabă simplu: „Câți ani are copilul care a pictat asta?”. Pentru mulți artiști, această afirmație ar fi o insultă. Însă pentru Mori este, cu siguranță, cea mai mare laudă.

Between us/Wadaiko Girls (2021)
Ai ni hibike, reg. Yasuo Okuaki

Cea de-a doua zi a festivalului a început cu un film „surpriză”, deoarece nu reușisem să găsesc niciun detaliu despre acesta pe internet (în primul rând din cauza faptului că titlul japonez și traducerea în engleză nu corelează deloc). În fine, când m-am așezat pe scaun înainte de Between us, nu mă așteptam să văd Whiplash cu tobe japoneze tradiționale într-o școală creștină pentru fete. Pe cât de absurd sună premisa, regizorul reușește să creeze un film surprinzător de coeziv și captivant, ce scoate în evidență aprecierea pentru artele tradiționale ce încă există în japonia contemporană, chiar și în contextul neașteptat creștin, evident influențat de lumea vestică. Deși acest conflict între tematică și context iese clar în evidență (cel mai probabil doar pentru noi, publicul occidental), filmul depășește șocul inițial dat de acesta și ajunge să devină o poveste surprinzător de complexă despre perseverență, dezvoltare personală, camaraderie și vindecare prin propriile puteri.

La baza filmului stă dinamica trupei de taiko a unei școli creștine pentru fete și modul în care aceasta reușește să-și depășească dificultățile (în mare parte cauzate de câteva personalități foarte puternice din interiorul acesteia) pentru a deveni o echipă demnă de a câștiga campionatul național. Pe lângă evoluția colectivă, povestea urmărește și evoluția individuală a personajelor, mai ales în cazul protagonistelor, Tamaki și Maria. Tamaki este inițial o fată timidă, puternic afectată de falimentul companiei tatălui său (fapt ce o face să-și piardă statutul social într-o școală dominată de fete bogate). Maria a rămas mută din cauza unui accident de mașină, frustrarea lipsei de progres în încercările de a-și recupera vocea având efecte asupra modului în care cântă. Cele două sunt unite de pasiunea comună pentru tobele taiko. Însă, odată ce se obișnuiește cu instrumentul, Tamaki progresează la un nivel mult mai accelerat decât restul trupei și devine îngâmfată, irascibilă și chiar agresivă față de colege, mai ales față de Maria, cea care o ajutase cel mai mult la început.

Când se înscriu la campionatul național, fetele reușesc să o convingă pe profesoara lor, sora Niche (co-fondatoare a uneia dintre cele mai mari trupe de taiko din Japonia) să le antreneze, însă acest antrenament este unul extrem dur. Sora Niche, mereu îmbrăcată în negru, se transformă într-un „demon” strict ce nu tolerează mediocritate. De aici provin comparațiile cu Whiplash, al treilea act al filmului urmărind, practic, aceeași structură. Însă, aici regizorul nu se concentrează atât de mult pe relația student-profesor, ci pe relația dintre Tamaki și Maria. În urma conflictului lor, ambele devin mult mai mature. Maria realizează că nu se străduia destul de tare pentru a-și atinge scopurile (atât în cazul taiko, cât și în cazul terapiei) și că folosea credința ca pe un coping mechanism. Tamaki învață să aibă mai multă compasiune și să tragă restul echipei în sus cu talentul său, nu să se izoleze într-o bulă de elitism. La fel cum Whiplash se încheie cu o interpretare excelentă a piesei Caravan, Between us se încheie cu trupa fetelor interpretând Hayate, Tamaki și Maria ocupând importantele poziții centrale. Between us este un film excelent pentru cei care vor să afle mai mult despre muzica tradițională japoneză într-un context contemporan, fiind, totodată, și o dramă adolescentină foarte competentă, cu personaje credibile și influențe vestice ce introduc publicul străin în contextul nipon fără să-l alieneze. Un film perfect de festival.

Neko Ninja (2017)
Nekonin, reg. Takeshi Watanabe

Deși Mori, the Artist’s Habitat a adus zâmbetul pe buzele publicului în prima zi a festivalului, acesta nu ar fi fost complet fără o comedie pură care să provoace hohote de râs. Fix asta a fost Neko Ninja, o comedie istorică despre, cum se poate deduce și din titlu, un ninja și pisca sa. Kagerota este un ninja fugar, vânat de clanul pe care îl părăsește în căutarea tatălui său, legendarul Kenzan, hoț al pergamentului ce deține secretul tehnicii de preschimbare, interzisă și considerată extrem de periculoasă.

Hazul filmului provine din neînțelegerea gravă a protagonistului, care crede că motanul pe care l-a găsit este tatăl său preschimbat, ce refuză să se transforme înapoi în om fiindcă viața de pisică este mult mai confortabilă. Această situație ridicolă determină ca o grămadă de comploturi politice din interiorul clanului de ninja să se învârtă în jurul capturării pisicii. Marele plot twist este că, evident, pisica nu e tatăl lui Kagerota, e doar o pisică, însă revelația acestui fapt nu o face mai puțin importantă pentru tânărul ninja. Dragostea pentru pisici este ceva universal în acest film, un sentiment atât de puternic încât șeful clanului, senilul Katsuragi, le interzice oamenilor să le crească pentru a evita să fie „fermecați” (acesta consideră că pisicile îl înmoaie pe om și îl „prostesc”, în timp, cu drăgălășenia lor).

Este foarte evident că filmul are un buget redus. Nu există efecte speciale extravagante iar recuzita și locațiile sunt foarte simple. Această adevărată estetică low-budget vine, totuși, în beneficiul filmului, scoțând în evidență povestea ridicolă. Accentul cade, așadar, mai mult pe comedia din dialog și modul în care regizorul reușește să-și folosească bugetul redus pentru a creea glume vizuale în moduri inedite. Principalul lucru pe care mizează regizorul este folosirea hiper conștientă și exagerată a clișeelor din filmele cu ninja și samurai – Tsubame, mâna dreaptă a lui Katsuragi și prietenă din copilărie a lui Kagerota își face mereu o intrare misterioasă, coborând din tavan, până când șeful îi atrage atenția. Personajele menționează constant diferite figuri legendare din lumea clanurilor ninja, însă reacția celor din jur este mereu „Cine?”. Străvechiul pergament cu tehnica interzisă a preschimbării conține un simplu citat al unui filozof: „Oamenii se pot schimba”. Evident, pe lângă această asumare exagerată și batjocoritoare a clișeelor genului, regizorul se folosește și de drăgălășenia pisicilor pentru a „fermeca” publicul, fiecare scenă cu „Tata” provocând un răsunător „Awww” în sală.

Neko Ninja este o parodie încântătoare a cinematografiei japoneze istorice ce„abuzează” de slăbiciunea oamenilor față de animale simpatice pentru a ne dovedi cât de absurde sunt de cele mai multe ori conflictele politice dintre diferite grupuri de interes. Un film pe care îl pot recomanda cu căldură oricui (sau, mă rog, poate mai puțin celor care nu simpatizează pisicile).

Copertă: Manuel Cosentino on Unsplash