„Nu sunt o mare cititoare, sunt doar un om care citește constant”. Interviu cu Olga Ștefan

„Nu sunt o mare cititoare, sunt doar un om care citește constant”. Interviu cu Olga Ștefan

Teona Farmatu a stat de vorbă cu Olga Ștefan despre ultimul său volum de poezie, Resursa (Casa de editură Max Blecher, București, 2022). Înainte să le înmânăm microfonul (metaforic) colegei noastre de redacție și poetei intervievate, ținem să vă anunțăm că puteți achiziționa volumul aici.


1. Dragă Olga, aș începe dialogul nostru de la două versuri din Resursa, care-mi plac mult și care, din perspectiva mea, caracterizează încă, din păcate, mediul literar românesc: „literatura se-ncheie la șliț/ se spală pe mâini și pleacă”. Care e raportul tău față de o scriitură feministă și/sau feminină?

Se subînțelege, Teona, că sunt foarte bucuroasă să vorbim acum, cu ocazia acestei cărți despre care aș spune că e un eveniment personal. De foarte mult timp mi-am dorit să o scriu, să scriu „așa”, iar o ambiție ca asta comportă inevitabil o dimensiune revanșardă. „Resursa” e, deci, o carte în care vreau să răscumpăr ambiguitatea unor luări de poziție anterioare, umilințe (într-un sens pe care poezia pe care o scriu îl tot explorează) și mai ales tăceri. Iar versurile pe care le citezi tu au acest sens revanșard. Ele vin din reconsiderarea unei istorii personale mai puțin vagi, aproape palpabile, i-aș spune, pentru că le cunosc forma embrionară, originea, știu ce le poate explica. Așadar, ca să-mi explic poziția față de feminitate și, implicit, pe cea mai edgy, față de feminism, deschid o paranteză:

Eram pe la începutul anilor 2000 la unul dintre acele festivaluri de literatură corcite idilic cu serbările câmpenești. Lectura participanților urma să aibă loc ad-hoc, la cină, între fripturi și pahare de vin. Cadrul e diafan-grotesc. Se făcea că mă îndrăgostisem (pentru prima dată) de un alt foarte-foarte tânăr poet, adolescent, la fel ca mine, care răspundea mai mult în joacă situației acesteia fără speranță (ne întâlniserăm prea devreme și nu ne vom mai fi întâlnit niciodată ca adulți). Un alt poet, hâtru și magic în bonomia lui (îl țin minte așa poate pentru că a și murit la scurt timp) , implicat în banchetul absurd pe fundalul căruia ne desfășuram, a exclamat: „Las-o în pace, tu nu știi că Ea (eu) a căzut în MREJELE CELUI MAI CRUD AMANT, POEZIA?” Am tresărit intuitiv dezgustată, ca și cum cineva mi s-ar fi uitat peste umăr și ar fi văzut ce nutresc (și ce scriu). O dată, pentru că eu nu mă ipostaziasem până atunci decât ca un copil și, iată, cineva îmi accesa în mod nedelicat secretul. Începusem să mă transform, nu mai eram în siguranță. Apoi, aveam dreptate să nu mă mai simt în siguranță în noul : nici nu avusesem răgazul să-mi intru comod în noul rol, că iată, eram deja pusă într-un pat figurat, lângă cineva care folosește și murdărește: amantul. CRUD! Dar poezia, așa cum o știam eu, nu era crudă. Era în caiete dictando sau de matematică, o prezență analgezică, o noțiune care echilibra lucrurile tot mai în devălmășie ale adolescenței. Aproape că avea, pentru mine, și funcție vitală, socială. Afirmația nu avea noimă. Totuși, a rămas cu mine și, între timp, și-a desfăcut straturile de sens. Cu ea dialoghez în finalul poemului „Manierisme”, pe care tu îl citezi.

Am scris și am spus lucruri dure, violente și, din cauza asta, vreau să sper, ele au fost, au rămas importante. Dar, atunci când am făcut-o, literatura nu a fost de partea mea, misiunea de a scrie ceva din proximitatea ei nu putea face abstracție de vehicul, de vas. M-am simțit folosită, manipulată. Am rămas expusă, dublată doar de ceea ce continuă să fie citit în cheia pulsiunilor sângelui. Acest soi de trădare își găsește vendeta în capacitatea de a găsi, la un moment dat, cele mai bune cuvinte care o pot exorciza. Cred în capacitatea limbajului educat al poetelor care se revendică și de la feminism. În ceea ce ai citat tu cred, simt că am găsit și prins formula atât de indefinit-înșelătoare a ceea ce ne „face” o artă ca asta.

2. Resursa e un volum la care ai lucrat o perioadă într-o rezidență artistică (cea oferită de Cărturești). Cum a fost să scrii poezie într-un fel disciplinat sau, cel puțin, focusat doar asupra acestui produs, care, în orice caz, nu poate fi ca o bluză pe care o coși acum și gata? În ce măsură e important locul în care scrii?

Rezidența mi se pare acum un lucru neverosimil, un noroc neașteptat, sună atât de străin (aproape snob) raportat la fata/femeia care eram acum nu mai departe de 6-7 ani, scriindu-mi, de pildă, poemele din „Charles Dickens” pe genunchi, în telefon, pe vremea când navetam Câmpia-Turzii, camuflată perfect, liberă de obligația de a „livra”. Nu vreau ca prin paralela asta să embosez ideea și așa nedrept de încărcată/ conotată emoțional că „se poate munci oricum”. Cu toate că țin mult la poemele din „Charles Dickens”, mi se par lucrări în filigran dependente de precaritatea condițiilor care le-au făcut posibile, fermecătoare prin urgența lor intrinsecă, dar incomplete, neduse – tematic, stilistic – până la capăt. Se simte extenuarea, „subfinanțarea” afectivă, o oarecare debranșare de la actualitate (care e avantajoasă în doze inteligente) și nu numai. Camera doar a ei, a scriitoarei, înseamnă și timp pentru a alege, pentru a ieși din marasmul/ blestemul conotat romantic al transei inspirate, de care depindeam atunci. A fost perfect să văd cum e să lucrez într-un ritm impus de mine, așa cum știu și cum cred de cuviință. Profesionalizarea scrisului prin astfel de proiecte e, sigur, un pariu ale cărui rezultate sunt hit& miss. Mi se pare că prea mulți ani s-a pus accentul pe „miss”, pe ceea ce nu iese sau, dacă iese, nu vinde. Dimensiune care include un soi de pragmatism umilitor pentru oglinda imaturității pe care mi-o pune în față.

La a doua secvență a întrebării o să-ți răspund cu un clișeu (cu tâlc): cel mai important e să fii într-un loc psihic bun atunci când scrii. Poezia a devenit a mea doar când mi-am realizat proiectele de împlinire personală. Am vrut o casă a mea și o inimă ca a mea, uite, alt clișeu. Cea mai inadecvată m-am simțit pe holurile în care încercam să-mi croiesc o cămașă academică și filmul în care jucam mi se părea o aiureală dependentă de limitările unui buget, prea mă surprindeam singură în fața unei Comisii care-mi demonstra că știe mai bine unde trebuie să fiu. Locul scrisului e opusul acestor spații impersonale. Și, din fericire, casa în care am stat la Țibănești numai rece și impersonală nu a fost.

3. Cu alte ocazii, vorbeam despre cărți care ne-au influențat sau care ne-au dat putere în scris. Tu ești și o foarte mare cititoare deopotrivă de literatură română și universală (una dintre cititoarele acelea cu care îmi place să merg în librărie și să îi aud recomandările). Ce scriitoare/scriitori din plan internațional au rămas cu tine în parcursul tău de poetă? Și ce cărți mai discrete ai vrea să vezi în prim-plan în spațiul românesc?

Nu sunt o mare cititoare, sunt doar un om care citește constant.

Lectura e o parte a relației mele cu literatura: și ea se bazează pe intensitate, pe epuizarea obsesiilor, cuantificată, cândva, în latura maladivă a conștientizării numărului de împrumuturi a acelorași titluri la BCU, de pildă… Absolventul cuminte de Compa(rată) vrea să furnizeze nesfârșite fraze-fișier-corupt-de-titluri-și-nume. Dar eu nu am fost un absolvent cuminte.

De aceea o să merg în răspărul instinctului de conservare a respectabilității diplomei de dr., care cere o oarecare ordine și consecvență,  și spun că literatura a început pentru mine cu un Borges citit (prea) devreme și recitit cu ochi care nu și-au căpătat niciodată obiectivitatea, în ceea ce-l privește, că mi-a pus un prim nod în gât la 14 ani, când am citit, din pură întâmplare, sedusă pe vecie, „Travesti” de Cărtărescu, apoi „Nostalgia” și „Orbitor”, că m-a așezat definitiv între adepții ei la 15 ani, după hipnoza celor 900 și ceva de pagini din „Magicianul” lui Fowles, pe care profesoara mea de română& franceză a avut geniul să mi-l pună în brațe, văzându-mă puțin (prea) afectată de o despărțire. În rest, fundația a ceea ce scriu e un amalgam de Baudrillard și LeGoff, de Durrell și Paul Auster, de Javier Marias și Ștefan Bănulescu; Blecher și Marquez, Ernesto Sabato și Martin Amis, Alice Notley și Neruda, Anne Sexton și Hesse, Dickens și Frazer, momente de Pessoa contrabalansate de un corpus de distopii, Ovidiu și… Jankélévitch? Duetele cacofonice pot continua.

M-am recunoscut, sigur, în autoare chinuite de perfecționism și eticism, am învățat multe și mult de la spirite afine, mi-e aproape jenă să le numesc, în contextul ăsta, al afinității. Mariana Marin, Marta Petreu, Magda Cârneci, Florența Albu – mai ales ca diaristă – sunt poete de la care am avut ce învăța și, probabil, marea mea șansă a fost să nu cad în capcana celor care mi-au ajustat lecturile ca prea laxe, prea eclectice, prea entuziast îmbrățișate, și să văd în acest act o șansă a identificării, o a doua piele trasă peste cealaltă, de, să zicem, scriitoare (un alt simptom al biografiei mele e că nu știu dacă-mi pot aroga, acum, și titlul ăsta, deși pentru mine, în profunzime, există și de mulți ani, de când era improbabil și arogant, îl probez și îl port). Mă simt mulțumită de simbioza asta, chiar dacă a sufocat cercetătoarea care puteam fi în favoarea plantei carnivore în care, atunci când crede în exemplaritatea unor influențe și în cele mai bune modalități de a le asimila, se transformă artistul.

P.S.: Cea mai discretă carte care merită re-re-re-citită este „Bietele corpuri” de Sonia Larian.

4. Nu întotdeauna experiența de poetă, de scriitoare e compatibilă cu meseria pe care o ai. Am zice: ce poate fi mai benefic și mai fructuos decât o profă de română care e scriitoare, nu? Totuși, posturile tale nu prea se întâlnesc într-un punct confortabil. Ce te ajută și ce te „încurcă” în actul predării din postura ta de scriitoare?

O să-ți răspund sibilinic, ca să nu risc. Aici (la confluența dintre vocabularul literaturii și jargonul comentariilor pentru BAC) trăim pe terioriul construcțiilor reflexive impersonale, pe care eu le numesc „ale zvonului”: se zice, se știe, se cuvine. Ele sunt veritabile Scorpii și Gheonoaie care te amenință și pe care trebuie să le depășești, ca să ajungi, cumva, într-o vale a plângerii și a uitării, titularul molcom și inerțial. Eu mă simt tot mai des – și mai apăsător – un șoarece care vrea să înțeleagă structura labirintică a propriei cuști, ca să poată ieși. Mi-au plăcut mereu fauna, flora și spiritul (vindicativ) al performanței școlare. Nu mă mai împac însă cu impostura, cu mimetismul. Cu acest corset conformist pe care îl numim, paradoxal, modelul nou, adaptat… cui? Viziunea mea asupra școlii a fost o miopie vindecată progresiv. Acum 7 ani, când eram la început, întrezăream triumfuri potențiale, lucrurile aveau greutatea necunoscutului, oricine știa „mai bine” decât mine cum stau lucrurile, această cabală mă intimida și, firește, seducea. Dar, cu cât văd mai clar, cu atât mi se pare mai puțin atrăgător ceea ce mă înconjoară. Iar codul nu are suportul unei arte ermetice. E doar o prețiozitate care maschează un vid de sens. Și aici îți pot enumera orice, de la uniforma din sala de clasă la versurile sinistre din căștile wireless care scapă vigilenței omului ușor de manipulat de la catedră, și oferind aceste exemple m-am referit, de fapt, doar la o latură inofensivă, aproape ilară, a dublului limbaj în numele căruia semnăm condici și întocmim rapoarte, ca să ne acoperim de hârtii, ca un epigramist de volumele care îi asigură locul de veci în analele Uniunii.

5. Îmi place să te văd ca pe o scriitoare între generații, care nu aderă la vreun grup, care își face cărarea singură. Te-aș întreba, însă, cât de importantă a fost/este pentru tine prietenia în lumea literară, am zice, mai degrabă orgolioasă și vanitoasă?

În „Civilizații” există o poezie pe care am rescris-o mult până să ajung la forma ei finală, îi spune „Lumea prieteniei”. Am ținut cu dinții de ea, deși îmi părea, cu fiecare încercare de a o clarifica, tot mai penibilă, incomodă. Până la urmă, a avut loc în carte, m-a biruit. Despre ea trebuie să spun că mi-a inspirat-o experiența de a fi participat la un festival care se voia nișat, elitist în sensul acela al unui complex de superioritate asumat în cheie post-ironică, definit de un nucleu dur care admitea, pe lista invitaților, vremelnici sateliți tolerați, între care mă număram. Bine, eu îmi și disec dinaminca apropierii de oameni cu vocabularul paranoic al unui spion. În fine. Ideea e că pornisem într-o plimbare alături de câțiva dintre invitații „constanți” și țin minte senzația jenantă de a încerca să par autosuficientă, parcă, la un moment dat, voiam să le atrag atenția privind  un material despre mine care tocmai fusese publicat pe internet, un interviu, cred. Nu mă simțeama uzită (nici nu eram). Ca într-o buclă (pe care visele, ce penibil, au și exploatat-o coșmaresc), ei iterau regretul ca un alt membru „al grupului” să nu fi putut fi prezent, și cât de frumos era ca el să fie, ca în 2015, ca în 2014. Pentru prima dată am invidiat hipnoza asta tandru-toxică a găștilor, știu că sună ca un scuipat pe obrazul oricărui aderent – „gașcă literară” – dar de ce nu, mi-am zis, ce magic trebuie să fie să te știi rotiță într-un astfel de angrenaj de încredere& prestigiu, ce țară a minunilor. Eu, după cum știi, am fost expusă de foarte mică la ceea ce înseamnă rețeaua literară, luptele intestine ale provinciei și ale centrului fac parte dintre legendele care m-au format… retractilă. Dar am avut ocazia recent să văd că ritul „cititului și lăudatului reciproc” nu e doar o cutumă atât de ușor de disprețuit încât glumele de scriu de la sine.. În absența unei comunități, oricât de formal structurate, e foarte greu să(-ți) supraviețuiești de la o etapă la alta (și etapele astea se concretizează sau nu în cărți). Cele mai frumoase, ca și cele mai dureroase experiențe umane au fost, pentru mine, prieteniile cu marginalii scriitori, cu celelalte animale care credeau că sunt ultimele din specia lor. Încă le caut cu aceeași râvnă cu care le resping. Momentan, Nu cred că mai am vreuna pentru care mi-aș tăia o mână, pe care „aș miza cu tot avutul” (lol).

6. În afară de literatură, ce mai are impact asupra ta și asupra scrisului tău? Filme, piese de teatru, performance-uri, muzici sau situații, lucruri care nu țin neapărat de producția culturală…

Acum, când agenda mea e atât de goală, îmi amintesc că am vrut să-mi dau, de-a lungul anilor, multiple dimensiuni, să fiu omniscientă, tentaculară. Ascult, ca la 20 de ani, dark cabaret și opere rock franțuzești (una anume, „Starmania”), am filme-fetiș pe care le revăd (sunt, și eu, un membru al cultului lui Greenaway, ca și al lui Wong Kar Wai), fac colecții de reviste glossy vechi, sunt, în general, atrasă de a reface căile nostalgice ale narațiunilor înțelese pe jumătate, despre trauma unei tinereți optzeciste romantic de „private” de normalitate, care-mi condimentau cu indeterminările lor copilăria. Și, mai ales, călătoresc virtual pe Geoguessr, iar acest joc a fost, cred, una dintre influențele majore, subsidiare, în Resursa. Citesc forumuri bizare, pe care nu am ce să caut. Unde sunt grația și abjectul laolaltă, e posibil să fiu, ca spectator dubios pe locurile din spate, și eu.

7. Te simți în vreun fel responsabilă pentru ce îi spui sau îi sugerezi cititorului tău? Există în mintea ta, atunci când scrii, o anumită sensibilitate la felul în care publicul tău se simte sau acționează după ce te citește?

Am observat, citind azi la un Open Mic, foarte conștientă de tonul vocii, de postura (nu prea fericită), de ce transmit când „spun ceea ce spun” și, mai ales, când nu o fac folosind un limbaj pe care-l pot controla, că versurile mele se bifurcă: dau mereu posibilitatea a câteva chei de interpretare. Poate că asta vine din timiditate, din felul moștenit de la bunica, fie iertată, de-a urzi intrigi complicate, sau din nevoia de diplomație ca răspuns provizoriu la trauma că, fiind prea tranșantă, o să rămân singură/ părăsită/ fără conexiuni încă o dată. Deci „poemul ăsta e pentru tine, furiosul anarhic, dar și pentru tine, educatul conștient, dar moderat”. Cred tot mai mult că lucrurile chiar sunt posibile doar în baza unui echilibru din hârtie și nisip și că, deși cuvintele au puterea acelui necesar bobârnac, e copleșitor să știi că tot lor le revine onoarea să țină și plasa de siguranță. Poezia e, pentru mine, când una, când alta. Iar cititorului meu i le doresc pe amândouă. Și tot aici își găsesc originea, cred, tarele scriiturii mele, aparenta (?) lipsă de franchețe, artificialitatea, răceala, atitudinea evitantă, amalgamul, mărci pe care mai ales cei mai tineri dintre cei care au ajuns la cărțile mele le amendează…

8. Ești o poetă prolifică, ai fost un „enfant terrible” , scrii, așa cum spui într-un podcast, de „ireal de mult timp”. Îți întrezărești niște etape ale scrisului tău? Niște momente-cheie din cariera de autoare?

Sigur că a fost cărțulia de la 10 ani, transcrisă de mână într-un caiet, „Simțuri multiple”, cum a fost și fantezia de la 17, „Toate ceasurile”, începută cu poemul „bitter times” scris în camera în care murise, cu puțin timp înainte, străbunica mea, înglobând cam tot ce poate fi rezolvat de o constelație familială. Apoi sunt zilele alea pe care mi le amintesc frisonante, când am conceput textele „tari” din „Saturn…”, după un blocaj de mulți ani, la fel cum sunt și evenimente mai recente, încărcate încă emoțional (pandemia, războiul). Dar nu mă pot lăsa furată de ritmul unei mitologii personale. Adevărul (meu) e că definitorii mi-au fost pauzele, nu momentele de frenezie, care seamănă mult între ele. Poeta care sunt în cărțile astea împletite strâns și codependente formal, tematic –  „Saturn…”, „Dickens”, „Civilizații”, „Resursa” – s-a născut în anii când nu am scris poezie, dar am învățat la prima mână despre toate marile clișee care ne testează umanitatea – moartea unui părinte, dragostea manipulatoare, corpul și limitele lui superioare, corpul și „how low it can go”, frumusețea& prostia, toată legiunea de teme mari, de care, în alonja așa nu-urilor 2000ismului, ne feream în scris ca de niște zone rău-famate. Atât de stupidă mi se pare acum cenzura originalității tematice. A pune sechestru pe o poveste care ar fi devenit importantă fie și numai pentru că avea șansa de a fi intermediată de o altă voce, doar pentru că „asta s-a mai făcut”, e perdant și pedant și, în general, aparține unei retorici geloase, desuete, foarte departe de a fi atât de veche încât „e cool din nou”.

9. O întrebare pe care am preluat-o dintr-un interviu cu Annie Ernaux, asta pentru că impresia mea e că, în cazul tău, cu fiecare carte, devii din ce în ce mai cunoscută și mai apreciată. Succesul de poetă te face mai liberă sau, dimpotrivă, mai puțin liberă?

Scriind de atât de mult timp și suprapunând, cum ziceai, vârstele biologice vârstelor scrisului și, mai ales, erelor receptării scrisului meu, de la îndoială la un fel de – sper, în sfârșit – aprobare, pot să spun (fără ca această afirmație să recupereze vreo ambiție vindicativă) că foarte târziu am aflat cum e să fii respectată – ca autoare. La început, talentul meu mi-a fost confirmat și complimentat ca un apendice, o anexă întâmplătoare. Am internalizat ideea că, până să ajung pe un piedestal câștigat prin munca practicată mimetic, având ca model CV-urile unor profesoare și scriitoare imune la ceea ce trăiam eu, meritam toate mâinile care-mi cotrobăiau metaforic, prin geantă, viață, poate și pe sub haine (fiind un suspect de serviciu într-un context social nemeritat, dar și o generică fată tânără, o „mucoasă”). Am și început într-un deceniu pasiv și parșiv. Pot cita destule experiențe la limita bullyingului care au venit din direcții feminine. „Fii așa, nu poți să fii decât așa”, orice deviere de la calea seducției cu arme convenționale era o ofensă, eu o percepeam ca pe un handicap, o neputință și o limită a mea. M-am gândit des că nu merit să rămân în lumea asta dacă fiecare ieșire necesită acrobații și niciodată nu mi-e suficientă prezența. Știu cum e să vrei să mori și să chiar mori din punct de vedere social, profesional.

De-asta spun că otrăvite au fost, pentru mine, atât hărnicia, cât și discreția. Lipsa volumului vocii, la fel ca vocea neobosită, întrețin o formă de urgență, de spaimă: literatura nu e împrumut pe o perioadă nelimitată, scadența și dobânda nerușinată sunt mereu după colț. Când nu scrii, trădezi perioada în care ai scris, amâni evoluția pe care le-o datorai celor care au pariat pe tine (cu două-trei propoziții amabile, nu cu apartamente cu amplasament central în Cluj, să ne-nțelegem!), ești rău-platnică. Dacă scrii atât de mult încât nu mai poți fi ignorată, îi trădezi pe cei care te asimilaseră aristocrației marginalilor, a celor pe nedrept trecuți cu vederea, ți se pun în față oglinzi în care ți se văd, supradimensionați, toți porii. Și atunci scoți scutul apologetic al sindromului impostorului, o porcărie de care toate scriitoarele (mai ales scriitaorele) ar trebui să scape.

Cea mai comodă e zona de respiro dintre o formă de succes și ceva ce urmează după, acel loc în care se duc să se odihnească autorii titrați o vreme, apoi uitați. Ți s-a acordat legitimitatea, acum poți să ieși iar cu încredere pe ulița ta și să fii sclipitoare sau să adormi în șanțul unor experimente nereușite, în limbaje care nu te prind, nu te mai recunoaște nimeni.

10. Ai avut blocaje în scris? Cum le-ai gestionat?

Anii în care nu am scris au fost leacul meu de frică. Îi comparam mai înainte cu un fel de comă (indusă), pentru că așa se simțeau: un somn lung, în care ești conștientă de tot ce se întâmplă în lumea din care ai ieșit puțin, dar lucrurile se aud înfundat și nu te mai privesc, nu mai ești a lor. Blocajele prin care trec acum sunt mult mai puțin grave. Am deja un proiect viitor, știu, în mare, încotro vreau să-l duc. Las zilele în care nu pot lucra să treacă și mă bucur întrucâtva că rotițele care angrenează, în ceea ce mă privește, imagini, teme, limbaj iau o pauză. Încerc să rămân „branșată”: citesc poezie, cizelez texte vechi și foarte vechi, traduc – pentru plăcerea mea. Sunt atentă la lume, la mine. Dar am blocat ușa cu piciorul, pentru că mi-a luat ceva să ajung să mă simt din nou acasă aici, nu mai risc să ies puțin să iau o gură de aer și să se închidă în urma mea. (Îmi cer scuze pentru excesul de metafore).

11. În final, aș vrea să facem un mic joc, pe care îl preiau din cadrul unor interviuri cu regizori sau actori de film/teatru. Ei erau rugați să descrie niște situații prin titluri de filme. Eu te voi ruga să faci același lucru, dar prin titluri de cărți. Așadar: 1. Cum ai descrie postura de scriitoare/poetă în România de azi?; 2. Cum se vede din perspectiva ta noua generație de poete și poeți, așa-zis postdouămiistă?; 3. Cum te raportezi la plachetele publicate în copilărie/adolescență?; 4. Cum privești autopromovarea?; 5. Descrie-mi printr-un titlu de carte o zi din viața ta.

Cool! Voi păstra doar titlurile, întrucât autorii și conținutul nu sunt neapărat relevante în spiritul jocului (cred):

1. Frumusețe și întristare; 2. Oameni buni și oameni de bine; 3. PĂCATELE TINEREȚELOR  – desigur!!! ; 4. Strategiile fatale; 5. Dragă viață.

Cover: Ana Toma

Teona Farmatu

Masterandă a programului de Studii literare românești, interesată de confluențele literaturii cu artele vizuale, muzica și mediul social. Atentă la detalii, sincronizări și bizarerii. Când nu scrie poezie, scrie cronică literară. Sau invers.

Articole similare

PAULA ERIZANU în dialog cu Teona Farmatu „Creativitatea poate apărea oriunde”

PAULA ERIZANU în dialog cu Teona Farmatu „Creativitatea poate apărea oriunde”

MANUELA KLENKE în dialog cu Teona Farmatu: „Așa am ajuns la traducere: trebuie să înveți și să pierzi”

MANUELA KLENKE în dialog cu Teona Farmatu: „Așa am ajuns la traducere: trebuie să înveți și să pierzi”

Frenemies, a Z9 Special

Frenemies, a Z9 Special

Z9 x Echinox (I)

Z9 x Echinox (I)