Primul volum din Septologia lui Jon Fosse a apărut anul acesta în colecția Anansi Contemporan. Numele celălalt conține primele două părți ale seriei și este întâiul roman al acestui autor norvegian, pe care îl putem citi în română, în traducerea lui Ovio Olaru. L-am parcurs cu un interes alimentat de popularitatea pe care a dobândit-o Jon Fosse, fiind câștigător al marilor premii literare din Norvegia și nu numai. Textul mi se pare unul reușit și valoros, dar nu neapărat inovator în sens ideatic sau măcar stilistic.
Întreaga poveste este filtrată prin conștiința lui Asle, un pictor care locuiește în orășelul Dylgja, situat aproape de Bergen. Pe parcursul romanului apare un număr relativ restrâns de personaje, dar fiecare dintre acestea este bine integrat în structura largă a textului. Ea mizează puternic pe rețeaua creată între Asle și ceilalți. Îl urmărim pe pictor interacționând cu câte un alt personaj, iar scenele par strategic construite în jurul formării unor perechi: Asle și Ales (soția pierdută), Asle și Asle (alter ego-ul lui), Asle și un câine salvat, Asle și Sora etc.
Structurile duale, alături de ambiguitatea și absurdul unor elemente, încurajează asocierea deseori făcută între Jon Fosse și Samuel Beckett. Dincolo de asta, Fosse reușește totuși să creeze ceva inedit prin proza sa lentă (langsom prosa): un feeling beckettian, care rămâne activ, chiar dacă textul produce, de fapt, un strat puternic ontologic și o serie de afecte abundente, durabile. Obsesia, trauma, credința, arta și multe altele sunt teme pe care Numele celălalt le aduce împreună ca într-un puzzle mereu în curs de completare.
Volumul este unul al experimentelor structurale: de la un capăt la altul, cartea conține o singură frază, iar planurile narative se amestecă liber. Trecerile din prezent înspre trecut, de la persoana a III-a la persoana I, din lumea reală înspre lumea visului se fac fără ca ritmul să se schimbe, fără vreun semn grafic. Senzația este aceea de scufundare în imaginarul lui Jon Fosse, o materie omogenă și densă, iar acest lucru m-a făcut să simt că o iau deseori înaintea textului. Odată cu realizarea că Fosse mizează pe niște repetiții, acesta începe să devină predictibil.
Proza ne întoarce mereu către aceleași obsesii ale personajului: un tablou cu două linii care se intersectează, condusul mașinii între Dylgja și Bjørgvin (Bergen), imaginea prietenului găsit inconștient în zăpadă, o adresă și un nume pe care le uită constant. Nu există intensități din punct de vedere narativ, dar există un grad ridicat de intensitate în ceea ce privește afectele. Textul lui Fosse este unul care produce senzații puternice și contrastive: de la cald la rece, de la lumină la întuneric, de la luciditate către senzația de fever dream. Toate astea oferă ceva tulburător textului:„mă gândesc că trebuie să fi adormit și să fi visat, dar nu am adormit și nu am visat, îmi dau seama, fiindcă totul e ireal și în același timp aievea, da, toate astea s-au petrecut atât în vis, cât și în realitate, și eu stau în mașină și privesc în fața mea în întuneric, care nu mai e întuneric, e negru pur și simplu, mă holbez în întuneric și mă gândesc că trebuie cumva să ajung acasă.”
E posibil ca sentimentul de incompletitudine sau de work in progress să dispară, odată ce avem acces și la celelalte cinci părți ale seriei. Însă, chiar și așa, Numele celălalt rămâne un volum care funcționează bine de unul singur. Chiar dacă nu revoluționează prin temă, este un text care antrenează sensibilitatea cititorului și creează o atmosferă în care e greu să ratezi imersiunea, fiindcă romanul te inundă, dar, totuși, își păstrează doza de mister.
Foto Cover @ Rio Syhputra on Unsplash
Augusta Șolomon
Studiază literatură comparată și norvegiană la Cluj. E într-o încercare constantă de a face lumea din jur inteligibilă și de a o suporta prin artă, poezie contemporană, teorie critică și referințe la TikTok.
Cel mai recent număr:
