Mai multă blândețe la partea bună a corpului

Mai multă blândețe la partea bună a corpului

De la apariția volumului La marginea bună a corpului la editura OMG acum câteva luni, am fost foarte curioasă să ajung la el. În general am o curiozitate aparte pentru debuturile din poezie, iar de Raluca Boantă mai auzisem prin intermediul diferitelor grupaje publicate în reviste literare.

De la un capăt la altul, volumul s-a dovedit foarte bine construit, cu tușe echilibrate și cu o scriitură matură, care reușește să transmită și să se apropie de cititor atât prin tematică, cât și prin modul de abordare. Poemele Ralucăi creează un cadru reconfortant, cu o notă de calm, în care toate experiențele subiective, fie ele interioare sau exterioare, se regăsesc într-o zonă de echilibru. Vocea poetică păstrează un ton constant, fără schimbări abrupte de ritm. Între acestea apar și anumite goluri, finaluri bruște ale poemelor, care creează impresia unor gânduri fragmentate, în care conștiința sare de la un moment la altul, mai degrabă cu scopul de a crea anumite momente de pauză.   

Gravitând în jurul relației cu propriul corp, dar și cu ceilalți, volumul e structurat în două secțiuni, care se diferențiază prin dinamica interior-exterior și a câtorva alte dimensiuni dihotomice. Astfel, corpul capătă conturul unei dimensiuni de separare, dar și a unei breșe care balansează propria conștiință și alteritatea, intimitatea și distanța, trecutul și prezentul etc. În același timp, corpul se materializează discursiv, într-un contur clar, care apropie, aspect care este mai evident în prima secțiune a volumului. Aici, interiorizarea senzațiilor și a relațiilor este mai pregnantă, iar tot procesul conștiinței de sine este transpus discursiv. Se conturează o relație pe alocuri confuză cu propriul corp; un corp care se transformă, se dezvoltă, se plasează interstițial între diurn și nocturn, mișcare și amorțire, memorie și prezent, material și impresia despre obiect. În mod firesc, e o încercare a regăsirii echilibrului, între liniște și senzația de alertă, dar și în dinamica dintre moleșeala interiorului și atenția exacerbată la realitatea înconjurătoare. Astfel, se creează o tensiune între aceste categorii, unde discursul despre un eveniment devine mai important și face ca acesta să se ancoreze și mai bine în real.

Conștientizarea propriului corp este explorată până în cele mai mici detalii, de la agilitatea tinereții, la picioarele „grăsuțe”, la relația cu propria durere și efemeritatea energiei specifice tinereții. Vârsta și diferitele etape ale vieții, de la copilărie spre maturitate, par să fie reprezentate dintr-un punct încă stingher, dar și dintr-un parcurs de acceptare și o încercare de a fi mai bun cu propriul corp: „îmi cuprind picioarele în ridicare / vagi amintiri de la marginea bună a corpului / mai curajoasă-n mișcare / pleoștiți și leneși voi / mă uit cum stați drepți în poze”. Astfel, se remarcă procesul de conștientizare al maturității, în care corpul se dezvoltă atât în interior, cât și în exterior. Cu toate acestea, nu are permanent puterea de a crea acel echilibru, ci își manifestă și limitele, oboseala, în timp ce râvnește la odihnă. Durerea și aspectul terifiant al relației cu moartea sunt estompate de tonul calm. Aceste elemente evidențiază vulnerabilitatea, senzația de zbatere a unui corp care poartă urme și amintiri. Totul se petrece într-adevăr la margine, dar în ciuda unor momente de inadecvare, rămâne „marginea bună a corpului”.

În a doua parte a volumului, relația se mută în exterior, este conturată în spațiu și în interacțiunea cu celălalt, fără să mai existe un filtru discursiv. Interioritatea din prima secțiune se transpune de această dată în relația cu alteritatea, posibilitatea atingerii și deschiderea spre intimitate. Spațiile nu mai sunt tratate discursiv, ele sunt expuse senzorial și redate ca atare, fără explicații. Relația cu propriul corp devine mult mai complexă; în cadrul ei intervine atât celălalt, cât și memoria, politica, realitatea imediată, exterioară. Pe fondul acestor teme, corpul devine o poartă spre intimitate, dar care nu se va concretiza: „tragem corpuri în beznă ăsta e ultimul cadru/ pe fundal, harta politică a africii/ un exercițiu de finețe/ pentru o memorie sabotată de gesturi salvatoare”. De această dată, dihotomia cea mai pregnantă va fi între atingere și dorința de a atinge, pentru a putea reduce spațiile dintre corpuri și a crea linii de dialog: „o singură așezare perfectă a corpurilor”. Totuși, se observă mai degrabă o distanță, absența comunicării, dar și o sumă de atingeri și conexiuni eșuate. Intimitatea nu poate fi regăsită decât prin crearea unui spațiu comun, printr-o manifestare a gesturilor în acel câmp, însă aceasta eșuează la nivel fizic, urmând ca singurul câmp de desfășurare să rămână cel discursiv.

Crearea spațiului reconfortant se datorează și faptului că vocea poetică descrie, fără să promită explicații. Poemele sunt ca un spațiu blând, familiar, care te învăluie, dar care păstrează în același timp o doză de necunoscut, în interiorul unor spații care se deschid. Corpul ajunge să joace permanent între linii de fugă, acolo unde contactul e foarte aproape de eu, dar rămâne totuși la marginea lui. În mod categoric, vocea Ralucăi este foarte bine conturată, matură și coerentă din punct de vedere stilistic, aflată la un debut promițător. Nu în ultimul rând, îi dau dreptate lui Alex Văsieș atunci când afirmă pe manșetă că volumul Ralucăi este „cadoul pe care oricine merită să și-l facă”.

Gravitând în jurul relației cu propriul corp, dar și cu ceilalți, volumul e structurat în două secțiuni, care se diferențiază prin dinamica interior-exterior și a câtorva alte dimensiuni dihotomice. Astfel, corpul capătă conturul unei dimensiuni de separare, dar și a unei breșe care balansează propria conștiință și alteritatea, intimitatea și distanța, trecutul și prezentul etc. În același timp, corpul se materializează discursiv, într-un contur clar, care apropie, aspect care este mai evident în prima secțiune a volumului. Aici, interiorizarea senzațiilor și a relațiilor este mai pregnantă, iar tot procesul conștiinței de sine este transpus discursiv. Se conturează o relație pe alocuri confuză cu propriul corp; un corp care se transformă, se dezvoltă, se plasează interstițial între diurn și nocturn, mișcare și amorțire, memorie și prezent, material și impresia despre obiect. În mod firesc, e o încercare a regăsirii echilibrului, între liniște și senzația de alertă, dar și în dinamica dintre moleșeala interiorului și atenția exacerbată la realitatea înconjurătoare. Astfel, se creează o tensiune între aceste categorii, unde discursul despre un eveniment devine mai important și face ca acesta să se ancoreze și mai bine în real.

Conștientizarea propriului corp este explorată până în cele mai mici detalii, de la agilitatea tinereții, la picioarele „grăsuțe”, la relația cu propria durere și efemeritatea energiei specifice tinereții. Vârsta și diferitele etape ale vieții, de la copilărie spre maturitate, par să fie reprezentate dintr-un punct încă stingher, dar și dintr-un parcurs de acceptare și o încercare de a fi mai bun cu propriul corp: „îmi cuprind picioarele în ridicare / vagi amintiri de la marginea bună a corpului / mai curajoasă-n mișcare / pleoștiți și leneși voi / mă uit cum stați drepți în poze”. Astfel, se remarcă procesul de conștientizare al maturității, în care corpul se dezvoltă atât în interior, cât și în exterior. Cu toate acestea, nu are permanent puterea de a crea acel echilibru, ci își manifestă și limitele, oboseala, în timp ce râvnește la odihnă. Durerea și aspectul terifiant al relației cu moartea sunt estompate de tonul calm. Aceste elemente evidențiază vulnerabilitatea, senzația de zbatere a unui corp care poartă urme și amintiri. Totul se petrece într-adevăr la margine, dar în ciuda unor momente de inadecvare, rămâne „marginea bună a corpului”.

În a doua parte a volumului, relația se mută în exterior, este conturată în spațiu și în interacțiunea cu celălalt, fără să mai existe un filtru discursiv. Interioritatea din prima secțiune se transpune de această dată în relația cu alteritatea, posibilitatea atingerii și deschiderea spre intimitate. Spațiile nu mai sunt tratate discursiv, ele sunt expuse senzorial și redate ca atare, fără explicații. Relația cu propriul corp devine mult mai complexă; în cadrul ei intervine atât celălalt, cât și memoria, politica, realitatea imediată, exterioară. Pe fondul acestor teme, corpul devine o poartă spre intimitate, dar care nu se va concretiza: „tragem corpuri în beznă ăsta e ultimul cadru/ pe fundal, harta politică a africii/ un exercițiu de finețe/ pentru o memorie sabotată de gesturi salvatoare”. De această dată, dihotomia cea mai pregnantă va fi între atingere și dorința de a atinge, pentru a putea reduce spațiile dintre corpuri și a crea linii de dialog: „o singură așezare perfectă a corpurilor”. Totuși, se observă mai degrabă o distanță, absența comunicării, dar și o sumă de atingeri și conexiuni eșuate. Intimitatea nu poate fi regăsită decât prin crearea unui spațiu comun, printr-o manifestare a gesturilor în acel câmp, însă aceasta eșuează la nivel fizic, urmând ca singurul câmp de desfășurare să rămână cel discursiv.

Crearea spațiului reconfortant se datorează și faptului că vocea poetică descrie, fără să promită explicații. Poemele sunt ca un spațiu blând, familiar, care te învăluie, dar care păstrează în același timp o doză de necunoscut, în interiorul unor spații care se deschid. Corpul ajunge să joace permanent între linii de fugă, acolo unde contactul e foarte aproape de eu, dar rămâne totuși la marginea lui. În mod categoric, vocea Ralucăi este foarte bine conturată, matură și coerentă din punct de vedere stilistic, aflată la un debut promițător. Nu în ultimul rând, îi dau dreptate lui Alex Văsieș atunci când afirmă pe manșetă că volumul Ralucăi este „cadoul pe care oricine merită să și-l facă”.


Fotografie Copertă @ Ulyana Tim on Unsplash

Rusu Elena

Articole similare

Editarea naturii cu afecțiune

Editarea naturii cu afecțiune

Temele basic ale literaturii: resurse regenerabile

Temele basic ale literaturii: resurse regenerabile

Un roman dark academia

Un roman dark academia

Fever dream pe coasta Norvegiei

Fever dream pe coasta Norvegiei