în traducerea lui Andrei Dósa

Am decis să nu scriu despre cei care mă urăsc fără temei din cauza voastră.
Scriu despre cei care mă iubesc fără temei din cauza voastră, ca pe un obiect frumos.
Iată-mă la 24 de ani, e prima oară când îmi scriu vârsta.
M-ați supradefinit deja de atâtea ori, încât până ieri, când mă gândeam la mine,
eram lovită în stomac de o anxietate fără nume.

Vă iubesc pe fiecare în parte, dar împreună sunteți un balaur uriaș cu șapte capete.

Am crescut printre voi, m-ați ținut de mână de la 16 ani, m-ați târât, m-ați aburit.
Cu pantofii mei mărimea 37, m-am împotmolit mereu în urmele voastre mărimea 43.
Problema nu e că am devenit un obiect, ci că
nu știți să vă purtați frumos cu obiectele voastre.

Căci acel critic de renume care așteaptă să mor tânără, ca să-mi acopere ochii
cu rodii tăiate în două, nu știe să se poarte frumos.
Căci acel scriitor profesionist care îmi ordonă prin sms: să fiu la el acasă, să fiu în ținută de seară, să-mi pictez trei puncte lângă ochi, nu știe să se poarte frumos.
Căci figura publică care, de la vârsta de treisprezece la șaisprezece ani, s-a interesat în e-mailuri dacă mi-am corectat notele și mi-a scris rânduri lungi despre pozele mele bombă, dar de când sunt majoră, nici nu mă mai salută, nu știe să se poarte frumos.
Căci acel literat filantrop care, înainte să apuc să mă prezint, mă și întrerupe: ”știu, tu ești punkerița aia sexy din Transilvania, care e nerușinat de tânără și de talentată”, nu știe să se poarte frumos.
Căci acel regizor modest care mă prezintă la prima repetiție spunând ”e sărită de pe fix, viața ei e un teatru în sine”, nu știe să se poarte frumos.

Până ieri am tremurat de frică în timp ce scriam textul ăsta, pentru că nu știam dacă
valorez ceva fără voi,
capetele voastre uriașe de balaur au blocat fără încetare cerul și nu știam dacă
privirea mea e suficient de tăioasă pentru a vedea Soarele.

Doar pentru că nu mi-am găsit încă un cămin nu înseamnă că sunt orfana voastră.

Până ieri am tremurat de frică în timp ce scriam textul ăsta, dacă
de-acum o să începeți să vă temeți de mine, în loc să mă iubiți.
Dar cel ce nu știe să se poarte frumos cu obiectele, nu știe nici să iubească cu adevărat.

Vă iubesc pe fiecare în parte, dar împreună sunteți un balaur uriaș cu șapte capete
și eliminați soarele.

Nu mă înțelegeți greșit, castelul în care m-ați închis, pe care-l apărați, e cât se poate de frumos.
Și l-am aranjat împreună, voi și cu mine. L-am șlefuit, l-am lustruit împreună.
Am primit o minunată cameră de copii de la voi, dar acum, la 24 de ani,
ar fi timpul să văd soarele.

Sigur, știu, s-ar putea să fiu prea paranoică
și știu că nu știu să țin în frâu exhibiționismul care mi-a fost inculcat.
Mă postez impulsiv pe instagram, ca peste câteva minute să șterg panicată.
Vreau să mă vedeți și să nu mă vedeți în același timp.
Sigur, știu, probabil că și voi sunteți paranoici, pe bună dreptate.
Viitorul e din ce în ce mai lipsit de speranță, rămâne numai trecutul romanțat excesiv,
trecutul vostru, exact cel ale cărui reguli mă fac obiectul vostru frumos.
(Psyché, a lui Gábor Bódy, fiica lui Kurt Cobain, Maria Schneider, al cărei tango a devenit ultimul
din Paris, visătoarea Eva Green, joker-ul vesel, ochii triști și frumoși ai Annei Karina, a lui Godard).

Uneori, stând aici în castelul nostru, am senzația că nu mă pot vedea în oglindă.
Ați pictat un portret pentru mine, să mă uit la el
în loc să mă uit la mine.

Nu cu mult timp în urmă am văzut un băiat pe care am vrut să-l iubesc, nu prea mult, doar puțin.
Voi sunteți bărbați sensibili, balaurule cu șapte capete, mă cunoașteți și știți cum e asta.
La o masă mare, după ultima comandă,
stăteam unul lângă altul sau mai degrabă unul în fața celuilalt.
Mi-a zis că am întârziat. Că l-am ratat deja cu ani în urmă.
Mi-a explicat radiind glorios că mă respinge.
Trofeul.
A zis că nu e despre mine și că acum câțiva ani am plutit către masa lor din Insomnia.
”Străluceai, plină de pericole și energie sexuală, și deși vorbeai cu toată lumea,
nu observai pe nimeni.
Nu m-ai observat.”
Iar eu probabil că într-adevăr nu l-am observat, capetele voastre uriașe de balauri eliminau soarele.
Dar cum poate cineva să întârzie fără să ajungă? Cum poate cineva să ajungă ca un trofeu?

Până aici am scris ieri textul ăsta. Am șters ultima parte. Azi o rescriu la trecut.
Azi mă eliberez.

Voi nu știți să vă purtați frumos cu obiectele.
Habar n-aveți cum sunt obiectele.

Nu sunt atât de ușor de iubit.
Nu sunt atât de sălbatice, sunt captivante într-un alt fel.
Nu sunt atât de distractive.
Nu sunt atât de distruse.
Nu sunt atât de dulci și de naive.
Libere. De nestăpânit. Mai mult.

Și nu cumva să credeți că noi, frumoasele voastre obiecte puse la comun nu știm cine sunteți.
Închidem ochii și vă auzim gâfâitul greoi, între două fraze deștepte.
Închidem ochii și vă observăm privirile, căutând o a treia pupilă în ochiul nostru stâng.
Închidem ochii și simțim vârful degetelor voastre uscate atingându-ne din greșeală umărul. Din greșeală și doar vârful degetelor. Nimic pentru care să fiți trași la răspundere.
Și habar n-aveți ce ușor e să răspunzi cu ochii închiși la toate astea.
Că după atâția ani, cât de ușor e să trăiești cu ochii închiși.
Ca un trofeu frumos.

Nu am timp. Printre altele din cauza sesiunilor voastre de înfulecat.
Chiar dacă apuc bătrânețea, e discutabil dacă voi avea aer pe acest Pământ după voi.
Nu am timp. Până ieri v-am numit balaurul meu drag.
Astăzi știu că ceea ce trebuie îngropat nu sunt capetele, ci
corpul acesta comun.

Vă iubesc pe fiecare în parte, dar împreună sunteți un balaur uriaș cu șapte capete.

Nu am nevoie de prinți viteji care să mă salveze de voi.
De prinți care se năpustesc cu săbiile asupra voastră și vă taie capetele, una câte una.
Asta fac ei, aleg cea mai la îndemână și mai stridentă metodă
ca să-și revendice obiectele voastre frumoase închise în castel.
Nu am nevoie de capetele voastre tăiate, pentru că aici trupul putrezește.
Putrezește, ca tot ce și-a pierdut termenul de valabilitate.

Ieri încă vă rugam să nu mă înveliți cu trupul vostru dacă mi-e frig, ci lăsați-mă
să văd Soarele.

Azi nu mi-e frig.

---

Fotografie Copertă @ Liam Edwards pe Unsplash