Un roman dark academia

Un roman dark academia

Dora Pavel, Crush, Colecția Fiction Ltd., Iași, Polirom, 2022.

Dacă în celebrul roman publicat acum doi ani, Bastian, Dora Pavel miza pe incapacitatea restituirii adevărului, așa cum observa Emanuel Lupașcu, în recentul volum publicat la editura Polirom, Crush (2022), autoarea pare a-și regândi strategiile de investigare psihologică pentru a reorienta discursul spre o deconstrucție a identităților condamnate la o (auto)ruinare infinită. Tehnic, debutul romanului pare a se constitui din aceleași strategii narative și tematice, însă, dincolo de caracterul lor mainstream, acestea propulsează lectura într-un orizont, indirect polemic, prin care autoarea reinteroghează osatura ontologică a protagonistului Robert, după moartea fratelui său.

La o primă lectură, romanul se arată construit după același schelet regăsit și în Bastian: centralitatea caracterelor se așază pe relația celor doi frați, Robi și Zeno; intriga, am putea spune în termeni banali, se află tot într-un accident de mașină și în labirintul pe care o moarte îl lasă în urmă. Ba mai mult, se observă, de asemenea, o constantă încercare de reorientare și regândire a întregii vieți, pe care Robi, Tora și Sandini trebuie să o facă pentru a se putea elibera de tipicele lanțuri ale unei traume care destabilizează orice formă de proiect. Romanul evoluează sub tutela replicii lui Sandini – „ai să vezi, asta o să ne-ngroape pe toți” – anticiparea aceasta devenind progresiv o condamnare pe care personajele vor trebui să și-o internalizeze, cu sau fără voia lor, pentru a putea reconstrui o lume a unei iubiri mereu neîmplinite.

Dacă ne raportăm la acest roman ca la o narațiune neuro-gotică (folosind conceptul lui Giovanni Magliocco), lectura devine o hibridare între decoruri și scenarii, smulse parcă dintr-un context dark academia, în vreme ce istoria și trecerea timpului în sine țin locul unui dialog intrinsec, ce pornește de la culpa vinei și care mizează pe căutarea unui sens într-o lume dezvrăjită. După moartea lui Zeno, pentru care protagonistul, alături de părinți, se consideră responsabil, doar din cauza infantilității lui, acesta se angajează într-un proces de reconstrucție. Acest proiect nu va putea fi dus la capăt, în special din pricina faptului că identitatea lui se alcătuiește, așa cum o relevă și narațiunea, prin fragmentarismul ei, doar din fărâme identitare, ce nu pot fi amalgamate într-un tot coerent. În loc să evolueze de la vârsta pubertății, la prima tinerețe, într-o linearitate coerentă, Robi devine un rezultat al amintirii fratelui său și al resturilor pe care le lasă în urmă. Fragmentele de jurnal ale lui Zeno, împletite asimetric cu mărturiile protagonistului, devin o dovadă a spectrului și a doliului ce rămâne să-l bântuie, în mod indirect, transformând narațiunea într-o spovedanie a melancoliei și a incompletitudinii.

După accidentul de mașină, din care au supraviețuit doar Robi și pictorița Tora Cadis, aceștia se văd în mod involuntar legați unul de altul, nu doar prin evenimentul tragic, ci și amoros. Memoria lui Zeno, care va urmări constant conștiința protagonistului, a artistei și a prietenului Sandini, devine o formă parazitară, ce blochează potențialitatea de împlinire a personajelor. Cei trei par a deveni victime ale victimei principale, aflați în postura de a se accepta reciproc și a de a-și uni destinele, fără să se consume spiritual.

 Relația amoroasă dintre Robi și Tora devine, din partea artistei, o reciclare a vechii relații. În ciuda plimbărilor, a sesiunilor de pictură și a expozițiilor la care participă, Robi este tratat ca un auxiliar material al primei iubiri. Dacă fratele său a decis soarta chinuitoare pentru Robi, acesta din urmă devine victima, în vreme ce Tora execută sentința prin relația difuză, aflată între pasiune sinceră și melancolie. În timpul ultimei plimbări pe care aveau să o aibă, când Robi are șaptesprezece ani, cei doi găsesc în manechinul din fereastră amintirea corporalității lui Zeno, iar, odată cu asta, văd în el o întreagă paletă a afectivității, ce pare să lipsească din construcția ontologică a personajelor: „mulajul o lăsa să ghicească țeasta de neconfundat a lui Zeno, a lui Zeno al nostru, al meu și al Torei, așa cum i-o văzuserăm amândoi aievea contorsionată, aproape strivită între fiarele mașinii, cu expresia aia a lui de uimire și candoare, de iubire și abandon. Chiar dacă părea că-și luase moartea în glumă.”

În a doua parte a romanului, textul devine o meditație asupra morții. Atât prin Tora, cât și prin transplantul de inimă al lui Sandini, moartea pare să fie negată constant, deși i se menține o anumită demnitate. Tentativa de sinucidere a Torei este întreruptă de Sandini, așa cum și inima lui, în mod concret, va fi înlocuită cu cea a lui Zeno. În ciuda unui indefinit existențial, în ciuda unei crize tacite, niciodată anunțate, a pierderii sensului, moartea nu va fi nicicând acceptată în orizontul solvabil al personajelor. Criza devine una cu atât mai abruptă cu cât orice formă de narațiune ontologică, pe care încearcă să și-o întemeieze personajele, pare a se depărta în mod cert de fericire. Dacă nimic nu are sens, nici sinuciderea și fuga în moarte nu reprezintă un răspuns pentru psihicul uman.

Așezând romanul sub tutela vidului existențial, Alexandru Oravițan evidențiază asamblajul neuro-gotic pe care îl construiește naratoarea prin psihologia protagonistului. Dora Pavel nu doar că reconsideră anumite elemente sau tematici precum vinovăția, moartea ori erosul, dar îl transformă pe protagonist într-un alienat prin excelență al istoriei subiective. Scos din timpul evenimentelor mari și al contemporanului, Robi devine înstrăinat nu doar față de exteriorul său, ci și față de propria lui psihologie, astfel încât orice formă de asociere cu fratele său, pe care o face Sandini sau Tora, este complet ignorată și reprimată în interiorul unei gândiri total supuse în fața doliului: „Și totuși, Tora mă cunoaște cel mai bine. […] priveam undeva fix, așa cum îmi cerea ea, atenționându-mă a nu știu câta oară, «nu mai mișca Zeno, întoarce capul spre colțul ferestrei, rămâi așa», și eu n-o mai corectam, și-mi cerea asta fiind ea însăși goală, așa cum goală dinaintea șevaletului apare și în fotografia agățată acum în rama oglinzii mele, […] o fotografie făcută de Zeno, firește.”

Devine evident că, treptat, nu se mai poate discuta în cazul protagonistului de un construct identitar; nici măcar de o ruină a acestuia, ci, pur și simplu, de imposibilitatea de devenire a ceva. Negându-i-se individualitatea atât de propria familie, de Tora, cât și de către sine, Robi rămâne blocat cu privire la orice proiect de tinerețe. Începe să rătăcească singur, ajunge ignorat de profanatorii de morminte, care nu văd în el nicio amenințare, atunci când îi observă cum fură bijuteriile unei artiste decedate, se dedă aventurilor sexuale prin hoteluri, care se dovedesc a fi, mai degrabă, fade, iar trecerea lui prin timp rămâne una transparentă.

Narațiunea autoarei, asemănându-se la nivel stilistic cu proza kafkiană, nu permite excrescențe ale afectivității. Întregul discurs narativ se întemeiază ca un cumul de tensiune al unei identități schizoide, aflată mereu în rătăcire, care își pierde, treptat, și capacitatea de jelire (Robert nu poate să sufere în mod autentic după moartea părinților săi), însă, în ciuda unei speranțe a răbufnirii și a exploziei revoltate, protagonistul se abandonează unui monolog angoasant, care rămâne să-l definească prin tocmai incongruența identitară. Speranța din capitolul al optulea („Ai impresia că de asta mor oamenii, să le dea celorlalți, adormiților de vii, un impuls.”) este complet uitată, pe măsură ce firul narativ confirmă tot mai mult imposibilitatea revitalizării personajelor. Așa cum am menționat anterior, caracterele nu se mortifică, deoarece această trecere într-un dincolo își păstrează, în continuare, autoritatea, prin observația finală a Torei: „nimeni, în schimb, nu-ți poate ciunti umili moartea, nu-ți poate ciunti odihna cea veșnică.” Or, ele rămân paralitice, mereu exilate din sfera liniștii autentice.

În încheiere, ce se remarcă în romanul Dorei Pavel, în primă fază, pare a fi o regândire, chiar banală, a unor scenarii tipice ale dezechilibrului existențialist și ale interogării în privința sensului. Trauma identitară și doliul tacit rămân evidente pe parcursul lecturii, însă, la o privire mai adâncă, meditația autoarei devine subversivă la adresa acestor tematici comune, preferând, în substrat, să presare tocmai acei vectori ai unei existențe comune și simple, care rămân pentru protagonist, în mod paradoxal, o amintire ipotetică: „…atelierul fiind tot ce râvnisem și-mi mai amintea de Zeno. De Zeno și de zâmbetul lui. Unul obedient, deopotrivă entuziast și nepăsător. Zâmbetul acelor bărbați care duc o viață normală, cățărându-se pe pereți sau pe stânci, încheind armistiții cu frații lor mai mici…”

Finalul e construit ca o apologetică privind istoria subiectivă, lăsând cititorul cu un sentiment dulce-amar față de ceea ce încununează tocmai acest crush al singurătății și al doliului nerecunoscut.  

Horațiu Tohătan

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Editarea naturii cu afecțiune

Editarea naturii cu afecțiune

Temele basic ale literaturii: resurse regenerabile

Temele basic ale literaturii: resurse regenerabile

Mai multă blândețe la partea bună a corpului

Mai multă blândețe la partea bună a corpului

Fever dream pe coasta Norvegiei

Fever dream pe coasta Norvegiei