Angiografie – Horia Corcheș

Angiografie – Horia Corcheș

Am ajuns acasă cu convingerea că sunt treaz 100%. Convingerea aia pe care o ai atunci când ai băut deja câteva pahare de vin. Așa că, pentru a depăși obstacolul, nu văd altă soluție decât să mai beau niște vin. Și, dacă ar fi să fiu cinstit – ceea ce nu poți face într-un text care poate ajunge să fie citit de oricine – aș recunoaște că am și fumat ceva. Ceva care te ridică pe sus și te poartă ca un trenuleț de norișori. Tocmai m-am întors, deci, de la amicul X, care a organizat o foarte restrânsă întâlnire de casă nouă. El și prietena lui recentă, o finuță blondă cu mișcări de catifea, încă un cuplu, oameni plini de vervă și de bune intenții, respectiv eu, single, privind din spatele ochelarilor. Oameni frumoși și veseli, vin, mici ironii despre lumea literară, despre marketingul care o susține, despre răutățile ei și derizoriul unor dispute. Chestii la care am asistat mai degrabă absent. Întâi, pentru că mă gândeam la descoperirea de acasă, care nu-mi dădea pace. Apoi, pentru că oricum, deși am gustat glumițele de mileniali, statutul meu de boomer m-a făcut să fiu întrucâtva stânjenit, așa că vinul din pahar m-a atras magnetic. M-am folosit, la țanc, de dorința lor de a juca Activity pentru a mă scuza, a mă arunca într-un Bolt și a reveni acasă.  Amicul vizitat tocmai mi-a scris că mi-am uitat la el ochelarii, ceea ce nu pare, pentru moment, să fie o mare problemă, mai am o pereche, de soare, e drept, cu dioptrii, dar cu care voi putea conduce mâine până la el, să-i recuperez pe cei normali.

Problema este că inimioara asta nu-mi dă pace. Sunt câteva ore bune deja de când mă bate la cap și începe să o facă tot mai insistent. Poate că încă niște vin m-ar ajuta, îmi spun, și îmi mai torn un pahar. Mă ajută, în sensul în care din gând încolțit se amplifică la dimensiunile unei convingeri și apoi a unui fapt. Ora 23:30 nu pare să fie o problemă în mintea și în bucătăria mea albă, impecabil de strălucitoare, după șmotrul de peste zi. Toată ziua, înainte de a merge la amicul X, am făcut curățenie, am triat haine, le-am mutat dintr-un dulap în altul, pe scurt, mi-am organizat garderoba, casa, viața. Până când am făcut descoperirea, chiar înainte de a mă opri spre a merge la mica petrecere.

Tastatul în sine îmi ia câteva secunde, îmi alunecă degetele pe tastatură, pentru că am scris deja mesajul în minte de vreo 100 de ori. N-am observat-o astăzi deloc online, nu mă gândesc că va răspunde repede, dar trebuie să aflu neapărat răspunsul ei. Altfel, mă va bântui încă o vreme întrebarea. Și nu-mi mai place să fiu bântuit. Teoretic, cel puțin, în momentul de față, am evoluat de la un statut de profesionist al obsesiei, la unul de fin dirijor al propriilor emoții. Teoretic cel puțin, pentru că, altfel, simfonia mai scârțâie pe ici-colo, ca la repetiții. Adaug, după primul mesaj, imediat, o completare: Doar atât voiam să știu!

Ca să clarific de la început niște chestii, sunt vreo patru-cinci zile de când i-am spus că „e gata între noi”. Despărțire oficiată printr-o discuție la telefon. Oricum, de văzut nu ne mai prea văzuserăm și prinsesem ocazia asta de a i-o trânti elegant, la telefon. Adică, de a mi-o trânti și mie, pentru că, la drept vorbind, simțeam clar că ea forțase lucrurile în direcția asta, mie revenindu-mi doar ingrata plăcere de a o formula în cuvinte. Baby, așa nu se mai poate, eu nu mă simt dorit, hăul meu de nevoie de afecțiune nu se simte etanșeizat de ceea ce nu poți oferi tu, așa că eu mă retrag. Pa și pusi, cum ar veni, spus asertiv, totuși, și empatic, așa cum fac oamenii care au evoluat, care își dirijează cu măiestrie propriile sentimente, cum ziceam, și care nu fierb în interior ca un vulcan. Baby, dar cum, adică da, știu, ai dreptate, însă nu mă așteptam chiar așa, preferam să o mai lălăim, simt că îmi dai papucii, deși știu că eu ți-i dau, de fapt, plus alte chestii care transpar din intonația caldă, blândă și umană, au răsărit în urechea mea, dar m-am ținut bine pe sârmă. Inimioara mea n-a bătut prea tare în telefon, încât să fisureze în vreun fel siguranța din cuvintele rostite. M-am felicitat, ești un tip tare, bro, altădată ai fi dat-o în patetisme, dar iată, acum niciun firișor nu ți-a scăpat.

Au trecut trei zile oarecum calme, liniștite, până ieri, când m-am trezit cu un mesaj de la ea. Știți genul ăla de mesaje, care vor să te zgândăre. Îmi spunea că a văzut un film pe care îl văzusem și eu. I s-a părut slab. Acum îmi dă dreptate. Doar atât a vrut să îmi spună, încheia diafan. Ca să se înțeleagă bine, cu ceva timp în urmă, când îmi exprimasem părerea că e un film slăbuț, îmi explicase, cu un ton blând și multe cuvinte acuzatoare, vreo două ore, cât sunt de superficial, de influențabil (căci luasem argumente niște cronici și postări de pe Facebook), de elitist. Tăcusem, puțin uluit, dar îmi menținusem oarecum părerea, spunându-i că poate are dreptate, dar pe mine nu m-a dat pe spate. Acum, după ce ne-am despărțit, așadar, îmi scria să mă anunțe că am avut dreptate. Și că doar atât a vrut să îmi spună. Mă prinsese într-un moment de mare creativitate, tocmai găteam ceva, ungeam cu senzualitate un piept de curcan cu ulei de măsline aromatizat cu muștar, piper și sare, astfel încât nu mi-am permis să îl scap din mână când am văzut mesajul, pe ecranul ceasului, util în astfel de momente, în care nu poți sări repede la telefon, dar vrei totuși să afli ce ți s-a scris. N-am lungit dialogul apoi, când m-am spălat pe mâini, i-am amintit că mă certase odinioară pe acest subiect, a admis că greșise (ura!), iar eu mi-am împreunat mâinile a peace (citiți în engleză, pls, nu e un typo!).

Așadar, să revin din lunga divagație explicativă în prezentul acestei clipe. Pentru că vreau să se rețină clar, atâția oameni iubesc și nu rămâne nimic din iubirea lor, eu nu-s dintre aceia, eu las această mărturie. Îi scriu, deci, mesajul, și o întreb, iar răspunsul vine aproape imediat. E clar că e trează, e clar că, deși nu apare online, e acolo, în apropierea ecranului miraculos. Iar răspunsul ei este direct: Da, am făcut asta la tine, când am fost ultima dată, dar nu mai știu dacă în dormitor sau în bucătărie. Nu în sufragerie, oricum. It wasn’t me. Răspund scurt, ca ultima răsuflare a unui împușcat, ok. Deși nu-mi trece, totuși, prin minte, de unde altundeva ar fi putut apărea. Inimioara nu-mi dă pace, nu-mi dă și pace! Dar tac, ce să mai și zic? De pe norișorii pe care plutesc nu simt deloc vreo contuzie, dar cumva sunt totuși conșient că am provocat ceva. Dar fuck off, și ea a provocat aseară, când era să-mi cadă din mână curcanul.

Cam zece minute am băut, de atunci, regulamentar, încă un pahar cu vin. Atât a durat liniștea, pacea, respectiv frământatul în minte a întrebării, dacă nu ea, atunci cine? Mă rog, nici nu prea cred, de fapt, că nu ea, mai ales că a admis, a fost ea, dar nu în sufragerie. Ceva scârțâie aici. Și tocmai când scârțâie mai tare, iată noul ei mesaj: Știi ceva, esti un fucking magar. Și am văzut că ești online, ok? Are dreptate, sunt online, dar nu am ascuns asta. Și nu înțeleg de ce dracu sunt eu un măgar, mai ales că măgarul este un animal blând și prost, iar eu nu am disprețuit niciodată prostia, am fost empatic cu ea. Lucruri pe care i le și scriu ei, nedumerit.

Cine a trecut prin așa ceva, poate mă va înțelege. A urmat un dialog telefonic de mai bine de o oră. Mă uit acum la telefonul pe care-l țin în mână ca la ceva ireal. Doar norișorii pe care plutesc îmi mai par reali. Și n-aș putea să vă spun ce am vorbit. În fapt, am reținut un fel de ton oarecum dojenitor cu blândețe, oarecum cald cu empatie, oarecum îndurerat cu afecțiune. Am reținut că sunt dual, dar nu am reținut de ce. Am reținut că am pus o întrebare dureroasă. Am reținut, în schimb, că ea intră pe rețele dimineața și seara, ca să o văd eu online, să nu cred că cine știe ce. Am apreciat această mărturisire, care mi-a pompat cu putere sângele în inimioară. Am simțit-o cum vibrează și mi-a plăcut. Am mai reținut, desigur, că sunt un măgar. Probabil că nu mi-e clar tot restul, pentru că mi-a închis brusc telefonul și șocul m-a electrocutat. Am rămas doar cu fragmențelele acestea distincte și cu cele trei-patru degete de vin care mai sunt în pahar.

Îmi învârt o țigară și privesc fumul cum se ridică. Dacă aș avea și eu o tutungerie peste drum, poate m-aș uita la ea pe fereastră. Dar nu am. Am doar această bucătărie albă și strălucitoare, lumânarea de la Ikea, degetele de vin din pahar și o ușoară urmă de melancolie.

Și mai am ceva, dintr-o dată, o melodie verry touching care pâlpâie brusc din fereastra de chat a whatsapp-ului: mi-a trimis-o acum. Eu sunt un om foarte sensibil. Ca un măgar!, adaugă ea, explicând melodia. Rămân, totuși, calm, nu ezit. Norișorii mă poartă cu siguranță. Răspund impecabil: Piesa e superbă. O știu în multe variante. Iar eu sunt doar un magar, insensibil. Nu se lasă nici ea. Repet, n-am fost eu. Deci, da, măgar! Fac repede o fotografie, poate puțin neclară din cauza norișorilor, și i-o trimit dovadă, cu explicația mea: Rămân cu gândul că ai fost tu, așa cum mi-ar fi plăcut! Apoi, ea din nou, cu câteva cuvinte și o rugăminte: Nu mă mai chinui! Vreau să-i răspund și scriu în căsuța de chat, apoi șterg, nu e bine. Reiau și scriu, apoi șterg, nu e bine. Fuck, fuck, fuck, orice scriu, șterg, nu e bine. Revine ea: Vrei să-mi scrii și nu poți! Răsuflu ușurat și confirm: Da! Mă ajută: Noapte bună, baby! Îmi regăsesc cuvintele: Nu pot, pentru că nu mai am țigări! Un rapid reply: Măgar! Tac. Nici nu scriu, nici nu încerc să scriu. Ultimul Măgar! dispare. L-a șters. Îi scriu: Nu trebuia să ștergi, am citit deja: măgar! Fereastra începe acum să devină lichidă: Lasă-mă în pace! M-ai supărat…sunt supărată. Îmi adun de prin bumbacul norișorilor țăndările de inimioară și răspund, cu ultimele puteri: Amândoi suntem supărați, baby. Nu e echilibru. Mă sună iar, aud vocea asta care vine de undeva parcă din inimioara mea: noapte bună, baby, te rog să închizi tu telefonul, te rog!  Ceea ce și fac. Îi spun noapte bună și eu și închid. Cobor din norișori și mă uit la frigider. Poate ar trebui să mănânc ceva.

Mă duc în living și deschid ușa dinspre balcon. Geamul se aburește și se vede din nou clar desenul de pe ea. Privesc ecranul telefonului, cu mesajul ei: Baby, nu văd bine ce e desenat acolo. Poate am fost eu. Știu că am desenat ceva, dar nu știu unde. Eu am făcut o inimă la tine acasă. Nu mă mai chinui! Pe geamul ușii se vede distinctă inima, desenată cu un deget. Palpită, așa ca inimioara mea. Le lipesc una de alta și închid ușa. Geamul se dezaburește și nu se mai vede niciun desen. Mă îndrept spre bucătărie. Mai am un deget de vin și, poate, ar trebui să mânânc ceva.


Fotografie Copertă @ Cassi Josh pe Unsplash

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Carina Drăgoi – Poeme

Carina Drăgoi – Poeme

Miriam Georgescu – Poeme

Miriam Georgescu – Poeme

Poeme – Andrei Dósa

Poeme – Andrei Dósa

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere