Aura uitată a neoexpresionismului și reconectarea la diacronie

Aura uitată a neoexpresionismului și reconectarea la diacronie

Despre Teodor Dună s-a spus deja de mai multe ori că rămâne în zona neoexpresionistă pe care și-a revocat-o de la bun început, indelebilă de acum din memoria pe care o lasă posterității. În consecință, flașneta babel (Nemira, 2022) s-ar înscrie în seria mostrelor de catafazie, atât detipice limbajului poetic pe care îl disipă Teodor Dună. Însă, deși în termeni de regenerare poetică individuală, poezia nu e reformatoare și pare redundantă, în diacronie, Teodor Dună are șanse să devină un vizionar retro, un poet care marchează o etapă bizară a literaturii române și care, dându-mi pe față subtextele, poate fi cântărit printr-o astfel de ipoteză. De ce alăturarea aceasta oximoronică între viziunile viitorului și retro-ul care ține mai degrabă de paseism? Pentru că vizionarismul lui, deși cu tendințe postumane, este exprimat, după cum vom vedea, prin expresii literare desuete, creând acea senzație de ecluză între premonițiile apocaliptice și déjà vu-ul patetismului romantic.

Apărut pe scena literară încă de la începutul mileniului trei, poetul ilfovean, spre deosebire de ceilalți poeți douămiiști așezați pe flacul neoexpresionismului (Claudiu Komartin, Dan Sociu, Dan Coman, Radu Vancu etc.), condimentează poezia cu tot soiul de senzații postapocaliptice. Similar rețetei bacoviene, Teodor Dună hiperbolizează, abstract și acut, spleenul. Volumul e pretutindenea însoțit de câini negri, de iubite metalice sau fluide sau plecate, de elemente industriale însoțind elemente organice, de panouri publicitare și alte forme asemănătoare care amintesc de părăsitele arhitecturi brutaliste, din când în când eco. Toate aceste motive nu sunt decât forme actualizate a poeziei ruinelor, însă, în ton cu ceea poate urma după arhitectura prezentului, ruinele nu sunt ale unor case de lut, ci ale unor industrii, ale unor foste centre urbane acoperite de organicitatea nemiloasă a istoriei.

 Imaginarului – pârghie centrală care ține mecanismul poetic suspendat într-un spațiu al reciclării delirante – i se mai adaugă și teribilul plictis al bilelor lui Newton, într-o eră în care toate par a fi demult uzate. Plictisul intră și el, alături de însingurare, de agonie, de anxietate și de melancolie, în categoria spleenului. Nu e greu de înțeles că originea acestui spleen este anxietatea față de întorsătura pe care o iau lucrurile, căutându-se, în schimb, trecutul ceva mai plăcut, mai ales pentru că poate fi mai lesne idealizat. Când nu vorbește despre viciosul cerc producție-consum (supt și mâncat), despre modul în care împlinirea alături de Celălalt este un produs al imaginației sociale (o jumătate de fată) sau despre filistinismul capitalist (mefisto. scheci radiofonic în capitalism), Teodor Dună scrie poezii care seamănă cu niște sentințe autoproclamate (elegie pentru flașnetă și resturi, monolog scenic ratat și gaura). El este cel dintâi care își autodenunță poezia prin acte de tipul ars poetica, plasându-se cu aceasta la polul opus al filistinismului facil, într-o lume plină de mefistofelicul overthinkingunde tot ce a putut fi gândit, a fost gândit deja.

Repetițiile obsesiv-schizoide ale unor versuri, ale unor motive literare mult folosite (până la urmă, flașneta, acționată printr-o manivelă, reia la caterincă piese muzicale deja consacrate), sunt forme care rezistă ineditului și împlinirii originale într-o lume-carceră nemărginit de goală. La acest element se adaugă și ideea unui discurs babelizat. Metofora devine un amalgam ininteligibil, parodiat de multe ori, sfidat nu o dată. Așadar, cum ar putea fi metaforele lui Teodor Dună metafore serioase, vizionare și nu artefacte poziționate ici-colo într-un discurs adesea ironic? Ceea ce e ca și cum, în loc de Vergiliu drept călăuză, Dante l-ar lua pe Joker ghid în lumea de apoi a purgatoriului. Ipostaza de vizionar nu mai are caracterul serios al unui profet de inspirație divină, original prin revelație, ci a unui prooroc nebun, vorbind în limbi încâlcite, râzând de lumea trecută și disperând în fața unei posibile lumi viitoare. Textul nu este încărcat de mizele vreunei inițieri mistice, în schimb este încărcat de greutatea unui tanc și „șenilele apasă,/ soarele apasă,/ păsărelele zboară,/ tanchistul a plecat” (alegerea armelor), iar această îngropare este, cel mai probabil, singura „adâncime” pe care voia să parieze de la bun început.

Fără să mai accentuez unilateral, mă opresc asupra tendinței, dacă pot să o numesc așa, de a-biografizare. Dacă la Claudiu Komartin, de pildă, poezia începe undeva din stradă și este fructificată în lumea ficțională pentru a o lămuri pe cea dintâi, la Teodor Dună fenomenul este în negativ: el începe direct cu o structură metaforică, cum remarca și Mihnea Bâlici, însă nu pentru a exprima ceva greu de exprimat, ci pentru a se odihni în inexprimabil. Nu cred că limbajul abstract este folosit mereu în scopuri didacticiste. Alegoria, da, folosește parabole menite să învețe, să simplifice pentru neofiți cine știe ce taine mistice, metafora, însă, nu are aceeași natură ca a pildei, îngreunând, mai degrabă, înțelegerea textului. Arhitectural, metaforele suprapuse ale poeziei neoexpresioniste ascund sensurile ca multe straturi de voal peste un corp poetic, disimulându-l și, la nevoie, dezicându-se de el. Așadar, Teodor Dună a-biografiază pentru că transpune în poezie acele întâmplări personale de care vrea să se dezică, pentru care creează linii de fugă capabile să-i ofere autoexilarea mult dorită (o dispariție de mult așteptată). A-biografizarea nu ar însemna că poeziei lui Teodor Dună îi scapă cu totul contextul personal și că ar dori să producă prin acest fenomen axiome sau alte tipuri de universalități, ci că, programatic, folosește realitatea alternativă pentru a se ascunde de cea concretă, ceea ce e cât se poate de personal („și chiar dacă nu mai puteam zice nimic,/ dar chiar nimic,/într-adevăr, scăpasem” în o dispariție mult așteptată).

În fine, rămâne să ne ferim de înclinările bagatelizante și să urmărim în fenomenul neoxpresionist varianțele care îl însumează și îl vor însuma, mai ales că terenul e fertil și fiecare are dreptul să alunece după bunul plac pe suprafața lui. Rămâne și speranța că aceste forme se vor solidifica matur și asumat, resemantizându-se în raport cu noile timpuri, mai ales că poezia lui Teodor Dună poate să-și redefinească stilul acutizându-l, babelizându-l mai puțin blând decât a făcut-o sau valorificând în orice altă formă propriul text, fie chiar pe linia autodeconstructivă pe care a început-o.

Denisa Bolba


Fotografie Copertă @ Viviana Rishe pe Unsplash

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Puteți să îi spuneți Samson

Puteți să îi spuneți Samson

Ce facem cu doliul?

Ce facem cu doliul?

Un coșmar viral din care te trezești urlând

Un coșmar viral din care te trezești urlând

(Re)descoperirea sinelui sub incidența dispariției

(Re)descoperirea sinelui sub incidența dispariției