Editarea naturii cu afecțiune

Editarea naturii cu afecțiune

O natură digitală

Nu mai e o surpriză că discursul poetic e, dintre genurile literare, cel mai sensibil și mai receptiv la schimbările epistemice și la interdisciplinaritatea formelor artistice. Deși s-au tot purtat discuții în jurul postumanismului și al generației postmileniale, cele două nu ar trebui confundate, cum nici optzecismul nu e egal cu postmodernismul. Postumanismul e mai degrabă o interfață ideologică sau ethosul postmilenialilor decât curentul per se care să le ofere alura de generație sau de grup literar. Nu spun că e bine sau rău, nici nu e cazul, având în vedere că forțarea unei priviri organiciste asupra generațiilor nu face decât să le impună anumite direcții ca judecăți de valoare, de regulă, pozitive. Totuși, există deja o rețea filosofico-poetică între tinerii și tinerele care au debutat în ultimii câțiva ani. Debutul Dianei Cornea cu Setări avansate de lumină (OMG, 2022) se situează și el în descendența câtorva volume: Sputnik în grădină de Gabi Eftimie, Fotocrom paradis al lui Deniz Otay și maki for 2 al Adelinei Pascale. Cornea nu e tributară niciuneia dintre cele trei menționate, dar reușește să facă o sinteză dintre, conform ordinii de mai sus, prezența subiecților vegetali și animali, estetica rece, robotizantă și felul cozy-empatic de raportare la lume.

Ce distinge volumul Dianei Cornea e distorsionarea mediului, adică modificarea completă a „geografiei” în care se poziționează subiectul, și, mai mult, aplatizarea acelui struggle dintre individ uman și entitate non-umană. Pariul pe care îl pune cartea, prin această modificare „a setărilor”, ca și cum vocea se află într-un gadget hibrid și poate edita orice, este tocmai reconcilierea dintre natură și cultură digitală. Mai mult, se configurează o natură digitală, senină și incluzivă. De aici și metoda defamiliarizantă a textelor, care împrumută de la Deniz Otay construcția fără articol, iar de la Adelina Pascale lentoarea duioasă a gesturilor și a mișcărilor prin mediu. Pe de altă parte, riscul poeziei Dianei Cornea e să devină ilizibilă din cauza caracterului tautologic. Nu puține sunt părțile în care relectura nu face decât să reflectorizeze nefericit spațiile goale dintre cuvinte sau sintagme, dând senzația unui mecanism care se mișcă în gol, fără să producă nimic. E și poetica vidului un tip de creație, dar aceste pasaje par niște lacune în text: „în captări de imagini mă ajustez/ în amplitudinea câmpului vizual/ complet sensibilă până la extrem” (s.m.). Al treilea vers ar fi putut să lipsească sau, cel puțin, sintagma „până la extrem” pare o excrescență cu un rol strict formal. Din nou, utilitatea redusă la formă și la tehnica dezarticulată e sesizabilă și pe spații mai largi: „uitați pe scări spirală cu fixarea perfectă/ o linie dreaptă pe termen lung”. Diana Cornea preia poetica de tip editare (a unei imagini sau a unui videoclip) și o exersează în discurs, dar nu întotdeauna e funcțională, deși, ca aspect, e incitantă. Pe scurt, deseori, unde câștigă prin formă, pierde mult în conținut, iar soluția pe care o găsește e tot radicalizarea tehnicii. 

Din interiorul mediului, cu afecțiune

Contrar structurii fragmentare, sacadate și eliptice, discursul din Setări… dispune de afectivitate și empatie, ceea ce nu doar că relativizează opozițiile dintre vocea umană și ipostazierile celorlalți, dar însuși subiectul care expune „lumea” e unul fluctuant. O dată, pentru că glisează între articularea la feminin și cea la masculin. A doua oară, pentru că, de la un punct încolo, le abandonează, nemaiavând nicio miză în a specifica identitatea, ceea ce o face să se integreze mediului, să se convertească, ca să păstrez terminologia digitală, la împrejurări. Uneori e un surfing seducător, alteori e o încorporare tandră printre moluște, furnici, păianjeni, nisip și detergent. De altfel, lumina, aceeași obsesie pe care o aveau și Otay, și Pascale (ca să rămân la aceleași cluster din incipitul cronicii), e în egală măsură la Cornea o sursă reglabilă, care conectează speciile între ele, și o marcă distinctivă, pe care omul nu o are: „speciile luminoase sunt împrăștiate pe scară largă/ fără un model perceptibil./ sunt cunoscuți mulți creveți luminoși/ dar nu există crabi luminoși/ sunt cunoscuți mulți calamari luminoși/ dar doar o singură caracatiță luminoasă/ (Callistoctopus arakawai din Japonia)” (58). Iar, pentru că el nu dispune de această calitate, îi rămâne să se conecteze intuitiv cu mediul, mecanism care stă la baza reflecțiilor privind interdependența specie-mediu: „pe asfalt zeama fructelor stâlcite/ lipicios le intuiești gustul” (62) sau „când cobor de la fabrica de chibrituri spre/ filaret tot ce vreau e ca strada să mă împrăștie/ șerpuitoare lângă casele vechi/ iedera extinsă uneori” (50). Ultimele versuri sunt din poemul intitulat asumat antropocentric „experiența egoistă”. Important e că această direcție a volumului nu e nici polemică la adresa subiectului uman, aici unul construit din afecte și emoție, dar nici nu îl poziționează ca centru. Multipla filtrare a cadrelor, a senzațiilor, a efectelor interacțiunilor dintre entități asigură dispersia unui singur ax sau a unei prezențe unice, care ar manipula serverul. E remarcabil cum discursul Dianei Cornea reușește să instituie dispersia datorită vocii umane care se retrage la timp. Sunt rare și bine poziționate pasajele în care e evidentă, dar nu definitorie, instanța umană, care, oricum, apare prelucrată sau e văzută din exterior: „îmi lipsește inteligența emoțională/ îmi e frică de ce va urma/ aș vrea să ne lipim unul de altul/ așa dezgustați” (23) sau „procesul de acceptare al sinelui/ jumătate până la piele/ vreau să fiu fata/ cu expunere de abdomen/ pe instagram” (30). 

În afara acestei perspective din interiorul succesivelor intersecții dintre cele trei elemente pe care le vehiculam (natură, cultură și digital), soluția pe care o găsește Diana Cornea e afectivitatea, cu valențele ei: tandrețe, căldură, apropiere, empatie și duioșie. Nimic nou sub soare, doar că cele enumerate nu sunt nici artificializate, ca să accentueze discrepanțele, și nici nu sunt supralicitate, ca să stârnească emoție, cu alte cuvinte, să miște publicul. Într-adevăr, au același iz defamiliarizant, pentru că par inserate de nicăieri, însă, la nivelul întregului proiect, ele au o funcție modelatoare, emulativă. Servesc tocmai la configurarea unei ambianțe soft, fără să aparțină neapărat unui subiect. Sunt mai degrabă de sine stătătoare, gravitând, printre viețuitoare și fenomene, înregistrând „pe viu” insolitul habitatului. Între, pe de o parte, turnuri, „rachete decolând”, „pixeli multicolori”, „fabrici și uzine” și, pe de altă parte, licurici, animale acvatice, „furtuni vegetale”, soare nu e nicio ierarhie de tip bun-rău sau cauză-efect. Asta pentru că Diana Cornea spulberă orice delimitare dintre proiecție și real și reușește să multiplice versiunile, anulând originea, dar cu prețul nivelării emoției, de care uzează de-a lungul volumului. 

Inter-subiectivitate latentă 

Revenind la dizolvarea genurilor, pe care o remarcam mai sus, volumul lucrează și cu ceea ce teoriile sociologice despre memorie în relație cu istoria și feminismul numesc inter-subiectivitate. Din nou, e o tendință comună printre recentele debuturi, dar, în cazul Setărilor, e mai evidentă rețeaua de subiecți care populează mediul. Evident, e o utopie absența totală a vocii umane atâta vreme cât volumul nu e produs de o inteligență artificială. Cu toate acestea, reușita cărții se află și în faptul că mai tot timpul agenții sunt cei distincți de umanul care de cele mai multe ori doar observă, rămâne, deci, pasiv, cum se întâmplă în acest pasaj, în care dinamica e lăsată pe seama exteriorului vascularizat: „sursă de zgomot infinit/ playlist pentru firișoare atârnate/ aproape de sol/ se aude bâzâit feerie pe fundal// vizitez locuri noi/ întinderi strălucitoare// cu Saturn la călcâie/ codițe de șarpe” (36). E limpede cum metoda ludică și tandră de configurare a unui sistem interconectat pune în lumină efectele, atmosfera sonoră, texturile și noutatea în sine a experienței. Mai puțin important e ce simte sau trăiește subiectul, relevant e felul în care funcționează sistemul, cu părțile sale individualizate, care au propria memorie. Apoi, întreaga pledoarie pentru comportamentul tandru e, pe de o parte, o direcție pregnantă a volumului – un fel de trademark al Dianei Cornea. Pe de altă parte, e o politică atât identitară, cât și comunitară, în sensul în care raportarea la celălalt se face programat cu o anumită blândețe care emană energie benefică. Tema intimității e și ea conexă acestui tip de apropiere, de mărturisire a afecțiunii obligatoriu în mod intermediar. De aici provine și arhitectura alambicată și densă (unii ar spune intranzitivă) a versurilor. Aglomerarea de stimuli, viețuitoare și suprapuneri real-virtual e un simptom pentru intimitatea pe cale să se producă, de unde suspendarea timpului („open time”) – o altă coordonată a cărții. E o stare intimă fragilă, dar nu pentru că riscă să eșueze, ci pentru că e nevoie concomitent de un schimb energetic, echilibrat al subiecților și o conlucrare a adjuvanților, care să o susțină și să o extindă: „plan sintetic/ universul operează un system/ Pacifica red*/ cu agresiune în plină criză/ priveam fascinați trecerea prin stări” (27). Micile bătălii se dau la un nivel aproape imperceptibil, aș spune cosmic, în măsura în care Diana Cornea se inspiră minimal din astrologie și se folosește de această supra-conectare a ființelor și a lucrurilor.

Setări avansate de lumină e o altă piesă din rețeaua de vase comunicante a postmilenialilor postumani. Dimensiunea emoțională și defamiliarizarea distantă funcționează cu brio, în ciuda paradoxului pe care relația dintre cele două îl presupune. Nu pot să nu remarc, totuși, existența unor practici de rețetă în volum, pe care, deși autoarea le integrează în sistemul ei de referință (destul de bine particularizat), ies la suprafață. E vorba de obsesia pentru implozie, pentru un flow temperat, pentru un corp care se mișcă molcom în natură, pentru proiecție și, nu în ultimul rând, pentru explorare. În fond, totul se reduce la o stare permanentă de investigare fără scop, o derivă extatică și eliptică aș numi-o. Nu e rău, însă se simte epuizarea arsenalului, oricât de insolite și seducătoare ar fi, formal mai ales, sintagmele cu care impresionează discursul Dianei Cornea. 


Fotografie Copertă @ Robynne Hu pe Unsplash

Teona Farmatu

Masterandă a programului de Studii literare românești, interesată de confluențele literaturii cu artele vizuale, muzica și mediul social. Atentă la detalii, sincronizări și bizarerii. Când nu scrie poezie, scrie cronică literară. Sau invers.

Articole similare

Octav Ojog – Două chipuri, un singur Real: Confuzia și disoluția spectatorului în filmele lui David Lynch

Octav Ojog – Două chipuri, un singur Real: Confuzia și disoluția spectatorului în filmele lui David Lynch

Emanuel Lupașcu – When Wishes Go Awry: despre body horror & fascism

Emanuel Lupașcu – When Wishes Go Awry: despre body horror & fascism

Poezii – Simon-Gabriel Bonnot

Poezii – Simon-Gabriel Bonnot

Alexia Pop – Lapvona: A Guided Tour of Medieval Misery

Alexia Pop – Lapvona: A Guided Tour of Medieval Misery

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Discuțiile Echinox

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter

Facebook

Parteneri

Facebook