Ce facem cu doliul?

Ce facem cu doliul?

Emanuela Ignățoiu-Sora (coord.), Panglica neagră, Vellant, 2022.

„Nu poți fi pregătit pentru doliu, nu există cursuri, ateliere, webinare care să îți dea vreo rețetă-minune la capătul căreia să găsești întoarcerea la starea dinainte.” Cu mențiunea aceasta, făcută în introducerea antologiei Panglica neagră, Emanuela Ignățoiu-Sora conturează deja contextul prin care cititorul, fie el trecut sau nu deja prin experiența doliului, trebuie să intre în lectura antologiei. Problema doliului, a pierderii cuiva și a reconfigurării infinite într-o lume nouă devine un spațiu unde ironia, politicul, relativismele ori strategiile de orice soi (științifice, psihologice, artistice) devin insuficiente, dacă nu chiar irelevante în reconstrucția unei identități care trebuie să-și regândească un spațiu al intimității, ce rămâne mereu nefinalizat. Antologia coordonată de Emanuela Ignățoiu-Sora oferă o panoramă a experienței doliului care arată că orice încercare de instrumentalizare a acestui sentiment (dacă am putea să-l numim astfel) devine superfluă. Spațiul doliului este unul lipsit de interpretare, mizând pe necesitatea asumării unui nou start și al asumării absenței.

 Cartea despre doliu, așa cum a fost subintitulat volumul, adună autoare și autori din diferite spații culturale (proză, poezie, arhitectură, critică), precum și din zona psihologiei și a medicinei, oferind un excurs intim intens, care nu părăsește niciodată sfera personalului și a individualului. Încă de la început, consider că merită recunoscut curajul dezvăluirii biografice. Până la urmă, într-un fel sau altul, fiecare text reprezintă o depunere a mărturiei existenței despre cineva care acum nu mai este. Fie că textele vorbesc despre pierderea unui copil, a prietenilor, a părinților ori a bunicilor, acestea reprezintă materializări textuale ale celebrelor versuri ale lui Celan: „Die Welt ist forth, ich muss dich tragen.”

Caracterul confesiv al acestor texte care îmbracă diverse forme (jurnal, eseu, proză, poezie) este imposibil de omis. Ce frapează încă de la debutul lecturii fiecărui text este bagajul afectiv care încarcă, de la bun început, cititorul. O lectură a mărturisirii doliului nu poate fi o lectură rece și indiferentă. Fie că luăm în calcul textele literare, fie că vorbim despre cele teoretice, problema pierderii obligă la o meditație asupra unui eveniment care este, de fiecare dată, extrem de specific. Dintr-odată, spațiul devine unic, afirmându-și centralitatea, iar momentul, clipa, devin fixe, inconfundabile și demolatoare.

Mă voi opri, treptat, asupra câtorva dintre textele ce compun antologia, cu intenția de a panorama, deși insuficient, această problematică a doliului și, mai exact, a modului în care cititorul este confruntat cu șocul pe care intensitatea lecturii antologiei o propune.

Eseuri asupra doliului

Pe alocuri teoretice, eseurile din volumul se focalizează pe complexitatea catastrofei. Armonizându-se între ele, textul Cristinei Bogdan și cel al lui Marius Constantinescu dezbat cele două axe principale care privesc experiența doliului: spațiul și timpul. În eseul Morții cu morții și viii cu viii?, Cristina Bogdan analizează și critică energic pretinsa separație dintre cei vii și cei morți, menționând că tabuizarea celor adormiți nu mai poate reprezenta o practică validă, care s-ar considera suficientă pentru interiorizarea suferinței doliului. Urmărind atât studii de tanatologie, cât și tradiția creștină, autoarea descrie pragurile dintre cele două lumi ontologice, arătând că, pe linie creștină, separaționismul dintre cei absenți și cei prezenți este abolit:

„Există ceva menit să-i adune laolaltă pe cei care respiră aer cu cei care-L respiră pe Dumnezeu direct. Aflăm despre acest ceva în Liturghie, atunci când preotul iese în fața altarului cu Sfintele Daruri și se roagă pentru toți și pentru toate. Mă înduioșează teribil încercarea de cuprindere, prin ectenii simple și directe, a întregului univers, cu viii și cu morții lui.”

Astfel, spațiul lăsat gol în concretețea lumii viilor nu ar trebui să fie considerat o limită în fața reîntâlnirii cu cel dispărut. Teoriile doliului care mizează pe reconstrucția lumii după pierderea cuiva se întâlnesc cu practica creștină, arătând că biografia celui plecat nu se organizează doar într-un doliu formal, ci reprezintă o legătură eternă cu cel care a supraviețuit, într-o comuniune în care spațiul nu mai este limitat între doi poli, ci este deschis la un dialog afectiv ce permite continuarea coexistenței.

La rândul său, textul lui Marius Constantinescu, Condițional, urmărește, într-o așa-zisă notă gramaticală, relația dintre cel pierdut și cel îndoliat. Folosind condiționalul-optativ atunci când ne exprimăm în raport cu cei plecați dintre noi (ar fi spus, ar fi făcut, i-ar fi plăcut etc.), nu doar că vrem să amânăm trecutul, ci construim un melanj între trecut și viitor, fundamentat în prezentul doliului. Dacă în raport cu propriile proiecte, ale celor care suntem „trup și suflet” aici, vorbim despre un viitor mereu așteptat, în interiorul doliului, viitorul alături de celălalt, în maniera clasică, devine imposibil. Ceea ce poate supraviețui, sugerează autorul, este un trecut care rămâne să vină. Timpul lor, care devine dintr-odată un segment cu un început și un sfârșit foarte clare, nu poate fi continuat decât prin viitorul nostru, prin modul în care le continuăm identitatea. Or, acest lucru se face de cele mai multe ori prin folosirea acestui condițional-optativ. Invocându-i pe cei pierduți, nu ne rămâne decât să ni-i apropiem prin limbaj și prin propriul lor trecut într-un prezent al speranței: „Mă rog la timpul prezent pentru ei, cei care nu mai au de partea lor decât timpul trecut, atât de mare și de copleșitor încât se confundă cu viitorul.”

 În sfârșit, analiza Despinei Jderu, care poate fi citită ca un preview și în Observator cultural, face o trecere prin literatura de doliu, prin meditațiile unor scriitori ca Victor Hugo, Mallarmé și Philippe Forest, cu scopul de a puncta potențialitatea literaturii în fața doliului. Brusc, literatura, privită din acest spectru, devine un act de mărturie, o punte care se confruntă în mod direct cu moartea, dorind să treacă dincolo de fatalismul pe care aceasta îl expune. Literatura de doliu își revendică spațiul și timpul pentru a regândi doliul, dintr-o perioadă fragmentară, într-o eternitate afectivă voluptoasă. Prin urmare, discursul literar încearcă să creeze spații ale întâlnirii cu cel pierdut, oferind un topos, din nou, al dialogului, acolo unde moartea nu se poate manifesta. Literatura poate crea o dinamică între cel viu și cel mort, în încercarea de a contesta crevasa pe care moartea o instituie în viață. Ba mai mult, acest dialog este cu atât mai intens cu cât rolul celui dispărut devine esențial pentru formarea interrelațională a unui etos care îi privește atât pe supraviețuitori, cât și pe cei decedați. Doliul, deci, ne obligă să devenim purtători ai mărturiei, „fabricatori de povești”, care poartă amintirea celuilalt, în vreme ce noi, prin tocmai acest gest, continuăm biografia celui dispărut. Ei ne oferă nouă identitatea martorului, iar noi le continuăm, prin mărturia noastră, identitatea și amintirea lor. Deși poate părea egoist – nelăsând mortul să se odihnească, să treacă odată pragul de aici – gestul, de fapt, afirmă viața, continuarea, și nu bruschețea morții. Această luare de poziție arată că mărturia devine literatură, iar literatura devine mărturie. Astfel, orice ficțiune literară este o afirmare a cuiva care lasă un loc gol lumii noastre, iar orice confesiune sau jurnal de doliu prinde o încărcătură atât de intensă afectiv, încât poate deveni literatură.

Textele confesive, poeziile, prozele, jurnalele acestei antologii reprezintă întretăieri, întâlniri și hibridizări care permit destul de dificil o categorisire fixă. Și tocmai în aceasta constă valoarea acestui volum: orice jurnal este încărcat de lirism, orice poezie devine o dovadă, orice narațiune își afirmă biografismul și o intimitate debordantă, care dezarmează cititorul și-l obligă să renunțe la orice formă de aparat care ar putea simula indiferența, obiectivitatea, pretențiozitatea.

Mărturia literaturii

Majoritate textelor urmăresc perioada de doliu după pierderea unuia dintre părinți. De cele mai multe ori, boala unui corp ros de timp devine cauza de la care începe acel travaliu care ne face să ne întrebăm „Când începe doliul? Încă de la primele semne ale unui sfârșit, imediat după deces ori în alt moment, ulterior morții?”

Jurnalul Doinei Ioanid se constituie ca o continuare a discuției cu mama pierdută și reprezintă o ținere la curent cu tot ce se întâmplă, firesc sau nou, relatând cum, în șocul morții, doliul obligă la reconstrucție. Povestind întâmplări banale despre ce se petrece zilele următoare, supraviețuitorul asigură continuitatea cu cel dispărut. Mărturia nu e una care să nege dispariția, ci e una care o conștientizează și o afirmă, cu regrete, rememorări, voci ale celui pierdut, urmărindu-se acceptarea noii realități. Doliul începe să atingă fiecare spațiu, fiecare element care compune realul, iar orice contact devine o reîntoarcere la persoana dispărută:

„Și, dacă în Europa a fost uitată, în Japonia, Kathleen Mary Drew-Baker este sărbătorită drept «mama mării», iar orașul Uto i-a dedicat un festival. În fiecare an, pe 14 aprilie, se ține un Drew Festival în onoarea sa. Și-mi spun că și eu o să țin, pe fiecare 2 martie, un Festival în cinstea ta, mamă dragă. Festival pentru mama mea frumoasă, cu ochii mari, căprui și gene lungi, pentru mama mea căprioară.”

Apoi, doliul, așa cum apare într-un text de Rucsandra Pop, arată că „orice moarte este o poartă”, în măsura în care acesta nu te deschide spre lume, ci, mai degrabă, spre propria individualitate. Negarea doliului reprezintă refuzul propriei ființe, blocarea într-un hiatus care contestă libertatea și susține, parcă, o moarte secundară, a celui viu, care se claustrează în șocul decesului. Confesiunea autoarei lansează întrebarea „Ce pierzi când câștigi ceva și ce câștigi atunci când ceva se pierde?” Libertatea și sentimentul cunoașterii celuilalt au loc atunci în interiorul doliului: „Singura mare consolare a fost că moartea mamei m-a ajutat pentru prima oară să o cuprind, să o înțeleg și să o iubesc așa cum era, diferită de mine.” Asta nu presupune uitarea celuilalt, ci întoarcerea la el pentru a-l interioriza, căci doar asta mai rămâne de făcut, odată ce moartea și-a făcut loc în viața proprie.

Lipsa rețetei perfecte înaintea doliului este punctată de fiecare confesiune. Discursul Ștefaniei Mihalache, Dorul vine la sfârșitul doliului, contestă strategia propusă de Elizabeth Kübler-Ross, prin experiența haotică a doliului personal. Trecând prin agonie, negare, milă, transparență, gesturi mecanice, supraviețuitorul, martor la agonia părintelui, devine pe atât de neputincios, pe cât de implicat și-ar dori să fie. Cuprinși sub aripa doliului, pașii dinamicii sentimentale nu mai sunt respectați cu strictețea dorită, ci se manifestă după principalii vectori ce nu pot fi instrumentalizați. Funcționând parcă invers proporțional, efortul depus pentru a asigura supraviețuirea devine cu atât mai mic cu cât moartea își anunță tot mai pregnant prezența.

În textul său, Dan-Liviu Boeriu analizează modul în care trauma decesului în urma morții părinților este raportată la viitorul personal: „Dacă ei mor, următorii în linie suntem noi. Iar asta e imposibil de acceptat. Avem copii de crescut, vieți de trăit, iubiri de consumat. E o greșeală undeva, e o problemă de soft, vă rog să închideți și să reporniți telefonul.” Doliul ce urmează decesului părinților nu este unul al jelirii celor pierduți, ci unul care revelează un viitor deschis fatalității și morții proprii.

Antologia explorează nu doar doliul după moartea părinților, ci și doliul după moartea copiilor (Dan-Liviu Boeriu, Andreea Molocea), al prietenilor (Gruia Dragormir), al ființelor non-umane (Mihók Tamás). Ce surprinde la fiecare lectură e diversitatea definițiilor doliului. În unicitatea experienței, acesta este trăit diferit, fiind gândit, de fiecare dată, în alți termeni: „Doliul este mesajul «te iubesc» primit de la tata.” (Când înfloreau zarzării); „Doliul meu e fragmentar. E construit din cele mai delicioase gogoși și cei mai delicioși cozonaci, care au plecat concomitent cu tine.” (Aburi albi); „Doliul acest tărâm de povești, un loc din care eroina ar trebui să iasă înțelepțită, o nouă ființă la capătul lui.” (Pentru copiii care nu se nasc vii nu se face zgomot).

A învăța doliul celuilalt

În sfârșit, apropiindu-mă de final, volumul de față devine pentru cititor nu doar un manual al suferinței, ci și un ghid care pune în față o experiență ce nu poate accepta negare. Philippe Ariès, în Omul în fața morții, observa tabuizarea doliului și modul în care suferința, dorul după cel decedat, aducerea lui în cotidian, afișarea durerii în societate, devin practici care trebuie ocolite. De ce? Pentru că nu mai știm, puși în fața celui îndoliat, cum să mai reacționăm la suferința acestuia. Limbajului doliului i s-a cerut să se închidă în intimitatea celui care suferă. Intensitatea pierderii ajunge să fie tratată cu o oarecare răceală datorită incapacității noastre de a ne mai articula cu cel suferind. Ba mai mult, efortul de a-l consola pe celălalt, nu doar că nu va fi niciodată suficient, căci cum am putea să umplem craterul identitar creat de moartea cuiva imposibil de înlocuit?, însă, de cele mai multe ori, chiar puținul pe care avem tendința să-l manifestăm, oricât de sărac ar fi el, se va reduce la gesturi deja clișeizate.

Antologia prezentată expune limita noastră altruistă și ne obligă să participăm la experiența individuală a doliului. Aici, formulele livrești, scolastice, politice își pierd pretinsa voluptate, expunând brutalitatea și, în mod paradoxal, imensa sensibilitate a suferinței negre. Textele ar putea fi definite, simplist, ca o sumă de coping mechanisms, însă asta ar însemna să le reducem la minimum valoarea afectivă. La nivel stilistic, ele îmbină caracterul testimonial cu estetismul, jucându-se cu formele (Aburi albi) și imaginile lirice (Albastru). Antologia invită la dialog și la o regândire a unei catastrofe comune, în speranța că depunerea mărturiei va fi întotdeauna constantă. Mergând pe linia Dianei Geacăr, care aduce în discuție frica față de posibila uitare a mortului și plictisul care înlocuiește doliul, concluzia ei este mai mult decât sugestivă: „Eu o să tot scriu despre asta până când, cine știe, o să ajung la versul lui Cristian Popescu: «Tu ai murit de zece ani. La mulți ani, și gata.»”

Horațiu Tohătan

Studiez literatură universală și comparată. Sunt interesat de literatura alienării și de geografiile literare. Formele mele de escapism sunt traseele montane și rătăcirea prin anticariate. Când mai rămâne timp liber scriu proză într-un caiet negru.

Articole similare

There will be vampires! – Wonders of Transylvania

There will be vampires! – Wonders of Transylvania

Estetica și ideologia dark academia

Estetica și ideologia dark academia

Ioana Barbu – The Subaltern in Mary Shelley’s Frankenstein

Ioana Barbu – The Subaltern in Mary Shelley’s Frankenstein

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională