Glitter&sparkles și noul baroc al kitschului

Glitter&sparkles și noul baroc al kitschului

Noului volum al Alinei Purcaru, Tot mai multă splendoare (Cartier, 2022),  i-a fost decernat de curând premiul „Cartea de Poezie a anului 2022” în cadrul Galei Tinerilor Scriitori și acest fapt este relevant atât pentru stimularea poeziei eco-feministe din România, cât și pentru calitatea poeziei pe care o scrie Alina Purcaru.

Splendoarea (sau spleendoarea) acestui volum constă în actul curajos de a dezbrăca frica și, adesea, rușinea, exact acolo unde ele au fost îmbrăcate: în spații-vestiar, locuri unde expunerea este necesară participării în activități sociale, în stadioanele încărcate de atmosfera brutală a competițiilor masculine, pe masa de consultație – o altă a formă a expunerii – și, în general, în locuri unde mișcarea corpului, mai ales a corpului feminin, poate produce o altă formă a anxietății. Se mai adaugă și o viziune idealist-ecologică, în ansamblul luptelor cu nevoia de consum, pe care le întâlnim în scrisorile către Gitte și către vloggurile ei despre zero-waste, eco-fashion și alte materiale cu eticheta sustainable. De-a lungul întregii cărți, fie că vorbim despre discursurile poetice referitoare la complexe, la ierarhiile sociale sau la crizele ecologice, răzbate strident necesitatea unei splendori tot mai vivace, a lucrurilor care sclipesc suficient de mult încât să te facă să „închizi ochii ușor/ ca și cum ai fi safe”. Glitterul, satinul și tot ce înlocuiește artificial lumina naturală sunt doar imagini consumeriste ale unor crize moderne, dichisuri exagerate care ascund, întocmai hiperdetalierilor baroce, un vid existențial deschis nu în spațiile metafizice, ci în concretul vieții sociale, unde se frământă lucruri fade și chinuitoare până la traumă.

Structural, materialul volumului este organizat în trei părți diferite din punct de vedere tematic, însă care nu suferă de incoerență, ba din contră, reușesc să se îmbine într-un discurs unitar bine proporționat.

Partea I.: Cea mai frumoasă artă – este născută din fricile care dezorganizează și periclitează mișcarea corpului (Cybersport, Suspendarea, Intrări), din relațiile chinuite (Relații dureroase și sângeroase), din amintiri acide, impregnate în piele (Priorități). Se remarcă pe finalul acestei prime părți, tehnic și imagistic vorbind, arta poetică Mozaic. Despre artă, cu reminiscențe din era național-ceaușistă,și biografismul poeziei Fișier deteriorat, unde, prin reîntoarcerea în timp, senzație și spațiu, viziunea poetei despre artă se reduce la legătura firească a „ceva ce cunoaștem/ (…) de ceva ce ne dorim/ (…) de ceva inevitabil/ cum e plecarea”. Poezia eco-feministă a Alinei Purcaru atinge o problematică mai rar dezvoltată în literatura română și, anume, anxietatea corporală feminină, prin care se instalează tensiuni și prăpăstii sociale, sursă a discriminărilor diverse, fie ele economice, profesionale sau de alte naturi. În toate aceste contexte ale crizei, nevoia crescândă de splendoare revine constant și are efectul unei jucării terapeutice de strâns în pumni.

 Partea a II-a: De la marginea terenului – ne propulsează din orașele în vârsta lor postcomunistă direct în periferiile gropii de gunoi postdouămiiste, în care copiii se joacă senin cu reziduuri și înoată cu pielea usturândă în ape fără alge și fără sirene (Eroi), în lumea impulsurilor de stradă de la meciurile naționale (Transfer), unde romanțele se comunică în limbaj microbist, unde încrederea se driblează (Încredere), iar iubirea este asociată cu simbolurile kitschoase ale pop culture: bucuria pură a unei Cola la gheață, tricoul cu clanurile din Harry Potterîn Întâlnirea. Viața de „fan” a activităților sportive – de altfel, tot o practică a pop culture prin care se atestă apartenența la un grup – este un laitmotiv funcțional, cu cel puțin două scopuri: a. de a folosi un limbaj extraliterar prin care să fie sugerat, literar, dinamismul relațiilor sociale și pulsiunile din centrul lor și b. de a surprinde ironic, din culise, atât tratamentul diferențiat pe care îl primesc spectatoarele spre deosebire de spectatori, cât și alte aspecte morale. Exercițiile fizice, despre care se presupune că ar exprima disciplina, frumusețea corporală, devin astfel prilej de sălbăticire, de catharsis violent – reminiscențe primitive de exprimare. Aici, strălucirea este strâns legată de feminitatea care se expune, care atrage atenția și sfârșește prin a fi respinsă: „intri sau păstrezi glossurile?”. Situația nu stă la fel și pentru aruncătorii de petarde și de substanțe fumigene, cărora paza le permite să se manifeste, deși o fac mai strident și mai periculos decât ar face-o glitterul și glossurile.

În partea a III-a: Nocturne – întâlnim scrisorile decepționate câtre Gitte, rimele îmbrățișate și împerecheate prin care se mai împletește câte o Rezervație a unui minim natural, limitat la supraviețuire, la furia altor păcate ecologice; însă ne lovim și de vina prea multelor ferestre deschise, de vina călătoriilor google maps printre pixeli poluați de supraemisiile de carbon (Adrese). Volumul nu se oprește însă aici, ci continuă cu imaginea dezechilibrată a ansamblului, în care calamitățile naturale lasă sporadic un ochi al lumii să plângă și pe celălalt să aprecieze cafelele, știrile, mallurile și, în general, consumul, cu indiferență (Vedere din templu). În final, poezia Alinei Purcaru revine cu acel iz cinematografic care îi este tipic, tehnică prin care își resemantizează condițiile nefaste ale geografiei sociale și le romantizează în Știi, la fel cum o făcea și în Fișier deteriorat.  E nimerit să reamintim și cuvintele Iuliei Militaru de pe copertă: „o carte în care viața încolțește în pofida condițiilor, o carte a rememorării, a căutării de sine, a libertății și a pasiunii”. Poezia care încheie volumul este Invazia și seamănă cu o scrisoare feministă adresată viitorului, în care se vorbește despre datoria fetițelor de a speria monștrii cu pasiune, cu rezistența grațioasă a balerinelor. Răzbate și în această parte strălucirea, plasticul lucios, măsuța încărcată de truse de make-up în fața cărora capitulează idealurile minimaliste și care exprimă, din nou, criza erei. În definitiv, Tot mai multă splendoare de Alina Purcaru rămâne o carte reprezentativă pentru actualele situații-criză, fie că ne referim la lipsa de limită a consumerismului, la inegalitatea dintre genuri, la anxietatea corporală născută din judecăți sexiste sau la spaima de a anticipa consecințele viitoare ale unui astfel de prezent. După cum am văzut deja, în mod irațional, scăparea de la dezastre naturale și crize identitare este adâncirea în splendoarea kitschului, atitudine care nu face decât să adâncească atât criza, cât și observația că ființa umană nu se poate desprinde, în chip fatal, din inerția propriilor impulsuri. Totuși, pledoariile pentru o viață gândită și echilibrată rămân în zona unui discurs cuminte, chiar elegant formulat, fără a fi militant (deși mizele sunt activiste), sfârșind într-o zonă a unui dezacord aproape discret sau, oricum, nu prea ironic, emanându-se o dragoste subtilă pentru viață, în ciuda provocărilor ei. La nivel estetic, poezia Alinei Purcaru are uneori tendița de a se înscrie în sfera paseismului, însă câștigă printr-un limbaj expresiv, bogat în senzații și inedit pe alocuri.


Fotografie Copertă @ Flash Dantz pe Unsplash

Denisa Bolba

Articole similare

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Andrada Danilescu –  Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Andrada Danilescu – Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Ioan Streza – Not great, not terrible

Ioan Streza – Not great, not terrible