Puteți să îi spuneți Samson

Puteți să îi spuneți Samson

O scriitură curativă

Capabil să redea interiorități dezarticulate, tributare unor rebuturi umane, camuflate pe alocuri de umor direct și nemediat, ultimul roman al lui Cosmin Perța, Ca să nu se aleagă praful de toate (Polirom, 2023), descrie un nou exercițiu prozastic remarcabil. Fără să întâmpine probleme legate de finisare, faultări, în ceea ce privește formula, de altfel, recurente în cazul romanelor de dimensiuni reduse, autorul ne oferă un volum tonic și de impact, care panoramează la firul ierbii realitatea cruntă a anilor ’90. Mizerabilismul, (re)editarea sexualității și a violenței, dezinhibarea eului, (de)tabuizarea a tot ce devoalează o societate postcomunistă fracturată între impostură și speranța pentru „mai bine”, toate acestea sunt condensate în 146 de pagini pline de scene puternice, dure, cititorul ezitând între asumarea și dezaprobarea lor.

Subintitulat O poveste violentă, romanul spune povestea lui Samson – un apelativ pentru protagonistul al cărui nume real nu-l aflăm deloc pe parcursul întâmplărilor livrate într-un ritm alert și antrenant. Preferința de a imagina un personaj cu identitate necunoscută justifică încă o dată pasiunea autorului de a sonda colectivități și nu individualități izolate. Figuranții lui Cosmin Perța nu se singularizează pe cont propriu, ci, dimpotrivă, aceștia ies în/din peisaj și se autentifică, paradoxal, venind în siajul altora ca ei. De aceea observația excelentă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu de pe manșeta cărții arată nevoia unei scriituri cu rol curativ în procesul epurării traumelor generate de acest segment de istorie recentă, dar care vizează un eu colectiv, pariu câștigat de autor cu propriul text: „Eroul romanului, Samson, sunt eu, e Cosmin, e o întreagă generație care a supraviețuit celor mai ciudați ani din istoria recentă […]”. Recuperat din imaginarul biblic pentru puterea sa supraumană, după cum observă și Andrei Dósa, Samson este, pe rând, o portavoce pentru grupurile marginale redate prin toate formele de imoralitate posibile: crimă, viol, furt, prostituție, comerț ilegal etc.

 Structurarea romanului în 15 capitole dublate și de două intermezzo-uri tatonează traseul identitar al acestui personaj, care, în mod etapizat, împrumută diverse tipologii. Toleranța nelimitată la violență asumată de acesta portretizează o lume fundamentată pe episoade scabroase și sângeroase prezentate în limitele normalității, deoarece chiar și atunci când Samson încearcă să lupte împotriva neregulilor, folosește mijloace de compromis: „Nu știam ce-i durerea. Mi-a făcut niște teste, era curios, și cică aveam cip, așa mi-a zis, că am cip, apoi mi-a explicat că înseamnă insensibilitate congenitală la durere” (p. 11). Pe de altă parte, balanța este echilibrată de un răspuns acut al singurătății, al non-apartenenței, potențat de pierderea timpurie a mamei, de sentimentele incerte față de tatăl alcoolic și de urgența propriei identități, liniarizată de indiferența celor din jur: „Tăcerea are ceva viu uneori. E ca un animal lângă care stai și-l auzi cum respiră și știi că e bine. Nu ai nevoie de altceva. Uneori stau singur la masa mea, fără tovarăși, nu văd în jur, nici nu aud muzica, oricât de tare ar fi. Sunt doar eu cu animalul din mine” (p. 39).

În prima parte a romanului îl urmărim în ipostaza adolescentului, care internalizează eticheta unui bad guy plătit de colegii de liceu neputincioși, pentru a le face dreptate prin violență fizică. Ulterior, contaminat de fascinația Vestului, Samson se implică în diverse afaceri ilegale, dorind să strângă bani pentru a fugi în Germania (furtul din mita oferită de patronul său anumitor instituționali, traficul de țigări, interpelarea unor performeri stradali cu scopuri ascunse, dar devoalate după trecerea graniței, căsăpirea unor valutiști etc.). Totuși, identificăm și imaginea sa de haiduc modern, umanizat de răzbunarea surorii violate a unuia dintre prietenii lui sau de salvarea unui întreg grup de fete destinate prostituției, prilej pentru a se îndrăgosti de Ilona. Finalul tragic, confecționat cu ajutorul unei imagini excelente din punct de vedere senzorial, traduce nu atât răzbunarea unei colectivități cu infinite inflexiuni traumatice, cât purificarea/rezolvarea unei crize plurale (economică, identitară, politică, socială, spirituală etc.), dar și rezistența la ea („Am dus mâna la țeastă și-am pipăit. Nu mai curge așa mult sânge. Am două găuri în cap, nu una, una de intrare și una de ieșire. Nu știu cine a tras, dar n-a nimerit prea bine. Nu știu ce caut aici. Încerc să-mi amintesc cum mă cheamă, dar nu reușesc. Fac un efort. Știu că am 22 de ani, doi metri și vreo 140 de kilograme. Atât. Nu știu cum mă cheamă în acte. Puteți să-mi spuneți Samson.” – p. 146).

Un roman al crizelor

Ce particularizează volumul lui Cosmin Perța este acuratețea cu care este gestionat în economia romanului inventarul de crize amintit mai sus, fără a se umbri reciproc. Criza economică este un mobil puternic în declanșarea deviațiilor personajului, din cauza obsesiei celor „10.000 de mărci” necesare cuceririi Occidentului și rezolvării angoaselor generate de marginalitate. Imposibilitatea lui Samson de a strânge suma respectivă de bani și a-și îndeplini visul evadării este cel puțin descurajantă, tranșând imaginea unui individ absolvit întotdeauna de pericol în ultimul moment, dar cu prețul prizonieratului într-o geografie aflată în destrămare perpetuă: „Fix așa mă simt eu, de parcă o mână nevăzută, când sunt pe culmea gardului, vine și îmi dă câte o lopată în cap și mă târăște înapoi în orașul ăsta plin de glod și fără nicio speranță, de unde nu se poate ieși” (pp. 118-119). Referitor la criza identitară, protagonistul își declară insecuritățile și prejudecățile, construind în paralel apologia figurii materne. Inclusiv experiența doliului este refuzată de Samson, fapt evidențiat de momentul declarării că a fost, mai degrabă, mișcat de moartea unui câine pe șinele de tren decât de moartea mamei sale. Implicit, decesul tatălui vine cu același refuz sistematic și cu neputința de a vizita mormintele părinților. Secvențele de luciditate interioară nu îl reinventează, dimpotrivă, acestea rezidă în ascunderea tuturor indiciilor capabile să-l prezinte altfel decât ca pe o mașină de luptă: „Însă nu vreau să se știe că citesc. În anturajul meu e rușinos. […] Ăsta e micul meu secret. Dacă s-ar afla, ar crede toți că-s moale” (p. 28).

Mediul social și politic reflectorizează suficiente paliere tematice, cât să suscite interesul unui public de cititori variat. Avem, pe de-o parte, clișeul oficialităților corupte, în speță instituția poliției demantelată de propriile escrocherii și mușamalizări, precum: indiferența la violuri, frica de a interveni în conflictele stradale, lăsând oamenii să se măcelărească între ei, permisiunea ilegalităților de tot soiul, câtă vreme acestea le furnizau beneficii materiale (țigări, droguri etc.), acceptarea mitei pentru a-l elibera chiar pe Samson la un moment dat. Pe de altă parte, problematica violului își anunță controversele ei, protagonistul vorbind la un moment dat despre violurile din parc organizate în grupuri masive și care se sfârșeau fie cu declarațiile unor femei neluate în seamă, fie cu un consimțământ mutual din partea lor pentru astfel de comportamente, geometrizând concomitent fragilitatea/vulnerabilitate feminității, dar și decrepitudinea ei. Nu lipsesc nici notele unui rasism exacerbat îndreptat împotriva grupurilor etnice minoritare. Există un episod când Samson înscenează, de o manieră absolut burlescă, contextul unei crime, punând-o pe seama lui Nana Gabor, pentru a evita căsătoria cu fiica lui, pe care acesta i-o impusese pentru a-l primi în afacerile sale ilicite. Deznodământul întâmplării este evocator, deoarece ironizează sublim așa-zisele raporturi de putere fabricate dezaxat de societatea românească, pentru că îi oferă prilejul zdrobirii celuilalt pe fundamentul unor prejudecăți puternic înrădăcinate: „Ghinionul lui a fost că era țigan, dacă nu era țigan, probabil că poliția ar fi întors capul și ar fi luat o șpagă, dar în zona noastră, deși erau și români, și ucraineni, și unguri și țipțeri, țiganilor nu le mergea bine” (p. 58).

Dimensiunea spirituală este luată în balon, pentru că Samson nu reușește până la finalul romanului să își îndeplinească dorința de a fugi în Germania cu Ilona și a-și construi o nouă viață evacuată de rănile trecutului. Speranța protagonistului, în cheie ușor dostoievskiană (își imaginează un destin salutar pentru el și pentru femeia iubită, în care să le fie iertate toate păcatele și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți, de unde și relația lor de-a dreptul platonică), este parodiată de ultimele secvențe ale narațiunii. Fiind trădat de propriul său prieten, Samson își îmbrățișează condiția mizeră, autentificându-se ca victimă a unei societăți dezumaniza(n)te. El nu rămâne decât ecoul stins al unei generații nevoită să ardă o serie de etape. Acestea din urmă (re)vitalizează toate eșecurile actantului, dar, evident, soluționate prin evoluție și metamorfoze culturale, politice și sociale. Cele două intrări, Intermezzo I și Intermezzo II, ingenioase mai ales din punct de vedere tehnic, justifică tocmai dificultățile tranziției și perioadei imediat postcomuniste, punând în contrast amintirile feerice din copilăria naratorului cu excesele și insuficiențele prezentului său.

Ca să nu se aleagă praful de toate cucerește prin efervescență, maturitate tematică și finețe tehnică. Se individualizează prin faptul că transferă lectorului necesitatea implicării și asumării unei experiențe care anulează granițele livrești. Pledând pentru o scriitură senzorială prin forța imaginilor violente, dar în același timp, curativă, după cum spuneam și la începutul acestei cronici, romanul lui Cosmin Perța cartografiază cu succes o nouă pledoarie pentru transformările unei colectivități încapsulate de un personaj căruia „îi puteți spune Samson”.


Fotografie Copertă @ Sergio Aguirre pe Unsplash

Iulia Maria Vîrban

Sunt studentă la Litere și mă interesează tot ce panoreamează studiile literare românești în ultimii ani la intersecția cu noile metode emergente. Îmi plac cărțile cu potențial interdisciplinar, deoarece mă provoacă să discut despre ele și uneori "împotriva" lor. În timpul liber ocolesc cu ușurință deadline-uri și mai scriu câte o cronică.

Articole similare

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Andrada Danilescu –  Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Andrada Danilescu – Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Ioan Streza – Not great, not terrible

Ioan Streza – Not great, not terrible