(Re)descoperirea sinelui sub incidența dispariției

Echinox8 martie 2023

Există, în Dispariția (Polirom, 2021) lui Cosmin Perța o apetență fermecătoare pentru menținerea întregului exercițiu prozastic în suspensia tainei, o senzație cel puțin bizară, dar în același timp intimă și confortabilă. Poziția cititorului e asumată sub semnul unei indeterminări plăcute, care elimină orice dorință de a mai cartografia stereotipii referitoare la descoperirea unor adevăruri insolite despre lume și despre sine. Ești, alături de personaje, într-o arhitectură a misterului perpetuu și îți place.

Urmărim povestea dispariției inexplicabile a unor săteni din Peștera. Autoritățile încearcă să o mușamalizeze, activând astfel spiritul detectivist al Biancăi și al lui Lori, conduși de dorința divulgării și descoperirii a unui ceva senzațional cu orice preț, semn al stigmatizării sub semnul determinismului social și al rutinei, pe care, în subsidiar, doresc să le suprime. Speculațiile în jurul dispariției se înscriu în parametrii unui discurs cronologic din punctul de vedere al evoluției mentalităților, pornind de la tentația metafizică a părintelui Teofil, ce creionează un destin salutar al oamenilor din sat, continuând cu viziunea laică, tradițională a babei Ilișca și finalizând cu părerile pragmatice ale lui Lori și cu teoriile conspiraționiste ale Biancăi.

Ceea ce inovează Cosmin Perța este tocmai ping-pongul de păreri asupra evaporării subite a unei colectivități, prin demolarea clișeelor referitoare la existența umană, singulară sau plurală, circumscrisă pre-destinării. Prin dublarea dimensiunii imprevizibilului, sub zodia unei scriituri ludice, atât limbajul (cu toată osatura sa dictată de oralitate, care face textul să debordeze de/prin sine), cât și arhitectura personajelor (situate la întretăierea dintre planul anacronic al satului Peștera și planul dispariției în propriile geografii interioare), contribuie la stimularea construcției unui basorelief identitar deopotrivă individual și colectiv. Din punctul de vedere al mecanismelor narative, textul frapează prin pluralitatea intrărilor, pe care le pune la dispoziție după un model rizomatic, potențând dimensiunea misterului, pe care doar Bianca reușește să o asume până la final, transformând-o în deziderat.

Ingenios mi s-a părut, de asemenea, și modul în care romanul se folosește de criza erotică eșuată dintre Bianca și Lori, din cauza orientărilor sexuale diferite, pentru a (des)face un mit fundamentat pe fascinația unor stereotipii globalizante. Se indică, pe lângă distilarea principiilor societăților arhaice, imersarea în actualizarea societății, care refuză să accepte că este simptomatică la nou, prin cultivarea și reciclarea mecanică a traumelor unei anteriorități consumate. Renunțarea la normă, abandonul înregimentărilor cotidiene dizolvă eul-surogat sub cupola căruia se situa Bianca, invitând-o, în siajul dispăruților din Peștera, la anihilarea categoriilor realului, cu scopul edificării interioare.

Romanul lui Cosmin Perța poate fi citit ca un ecou al necesității de a umple golurile identitare, de a cicatriza trecutul incert, fapt ce implică o experiență clinică a căutării, al cărei cuantum de autenticitate rezidă tocmai în menținerea în suspensie a unei continue descifrări și deschideri către, atât a subiectului uman, cât și a textului în sine ca produs cultural.

Iulia Vîrban

Fotografie Copertă @ Polirom 2021