Un coșmar viral din care te trezești urlând

Un coșmar viral din care te trezești urlând

Skinamarink, reg. Kyle Edward Ball, 2023

Îmi aduc aminte cum în copilărie (în îndepărtata eră a anilor 2010) unele dintre activitățile preferate ale grupului meu de prieteni erau să inventăm diverse legende urbane, să ne speriem unii pe alții cu experiențe paranormale, să căutăm extratereștri și să explorăm case abandonate (cică „bântuite”, cumva se face că una dintre ele este cabinet stomatologic acum). Adevărul este că imaginația hiperactivă a unor copii plictisiți poate da naștere unor povești surprinzător de înfricoșătoare, și țin minte câteva dintre coșmarurile pe care le-am avut după astfel de sesiuni de vorbărie și astăzi. Tot în acea perioadă, internetul părea să urmeze același trend, fenomenul creepypasta – povești horror scurte, transmise pe internet ca la un mare foc de tabără virtual – punând bazele conceptului de internet horror, un domeniu multimedia cu care am crescut și care mă fascinează și astăzi, cu toate că mi se pare că devenit ușor suprasaturat în unele locuri.

Momentan, obsesiile diverșilor creatori de internet horror sunt spațiile liminale și estetica retro-nouăzecistă (cu filtre VHS și toate cele, elementul de bază al marelui gen cunoscut sub numele de analog horror). În această mișcare își are bazele și Skinamarink. Regizorul filmului are un canal de YouTube numit Bitesized Nightmares pe care încarcă diverse scurtmetraje realizate în stilul specific horrorului analog. Skinamarink, primul lungmetraj al regizorului, este o reinterpretare a scurtmetrajul Heck. Conceptul este unul extrem de simplu – un băiețel se trezește în timpul nopții și are un coșmar foarte elaborat și suprarealist, pe care noi îl trăim odată cu el, nesiguri dacă ce se întâmplă e real sau nu. Ceea ce face Skinamarink să fie atipic este modul în care Ball ne arată acest coșmar. Deși are 100 de minute, majoritatea filmului reprezintă succesiuni de cadre statice din diferite părți ale casei – holuri, tavanul, camera de zi în care băiatul se joacă cu sora lui în timp ce se uită la televizor. Evident, asta înseamnă că filmul nu urmează un fir narativ standard, nu are acțiune propriu-zisă, ci este mai mult un colaj experimental menit să creeze o atmosferă sufocantă interminabilă și să trezească o oarecare nostalgie uncanny.

Această construcție atipică face, pe bună dreptate, ca filmul să fie deosebit de controversat. Mulți oameni sunt de părere că experimentul lui Ball eșuează, rezultatul fiind doar un film extrem de plictisitor. În schimb, sunt și mulți care consideră că Skinamarink reușește să stârnească frica mult mai eficient decât un film precum The Conjuring, matrița horrorului de Hollywood. Dacă vă întrebați în care tabără mă aflu, m-am uitat la ultima jumătate de oră printre degete de la doi metri distanță de monitor, puteți trage voi concluzia. Momentele de liniște „plictisitoare” din Skinamarink te țin, ironic, mereu pe fază, fiindcă nu știi niciodată când se va întâmpla ceva neobișnuit. De asemenea, filmul nu te asaltează senzorial cu jumpscares  din cinci în cinci minute (o practică care mă disperă la horrorul modern). Cu toate că per total filmul este deosebit de lent și calculat, cel de-al treilea act reprezintă o degradare halucinantă a minții băiatului, cadrul apăsător și tensionat construit până atunci prăbușindu-se într-un melanj psihedelic în care lumea este (literalmente) întoarsă cu susul în jos, un climax demn de un coșmar din care cu siguranță te-ai trezi urlând.

Una dintre cele mai inteligente decizii pe care o ia regizorul este să nu ne arate monstrul. Mereu am fost de părere că cel mai îngrozitor horror este cel abstract, în care nu știi sigur cu ce te confrunți. Acest lucru este și mai evident în cinema, unde monștrii sunt fie actori în costume, fie CGI (ce deseori mă scoate din iluzia poveștii). În Skinamarink, interacționăm cu demonul ce îl bântuie pe băiat doar prin dialog și efectele pe care acesta le are asupra casei (care se rearanjează constant) și asupra familiei lui. Un alt bonus este faptul că nu vedem deloc fețele actorilor de-a lungul filmului, fapt ce contribuie atât la caracterul oniric, cât și la abilitatea noastră de a ne insera subiectiv în el.

Întorcându-ne la internet horror, foarte interesant este modul în care Skinamarink a ajuns o senzație virală peste noapte. Înscris la festivalul Fantasia din Montreal, în urma unei erori a organizatorilor, Skinamarink a fost leaked și încărcat integral pe Reddit. De acolo, a ajuns să fie discutat de milioane de utilizatori de pe TikTok, fiind filmul perfect pentru audiența aplicației – un film ce seamănă cu o casetă VHS bântuită ce a apărut online de nicăieri, bazat pe principiile horrorului analog (extrem de popular pe TikTok prin serii cum ar fi The Mandela Catalogue și The Backrooms). Cu o audiență tânără deosebit de mare, Skinamarink a devenit imediat și subiect de meme-uri, unii utilizatori editând scene din seriale cum ar fi Family Guy în stilul lui. Deși Ball a încercat să ducă genul analog horror mai departe și să-l prezinte audienței cinefile care preferă să meargă la cinema sau la festivaluri de film decât să se uite pe YouTube, printr-o întorsătură ironică, Skinamarink a ajuns să fie tot internet horror. Din fericire, acest succes viral bazat pe o versiune piratată a filmului i-a adus și un neașteptat succes comercial. Realizat cu un buget micuț de 15.000 de dolari în casa părintească a regizorului, filmul a făcut un profit de peste 1.5 milioane de dolari în cinematografe. Acum este disponibil legal și pe platforma de streaming SHUDDER, dedicată producțiilor horror independente.

Oricât mi-ar plăcea filmul, totuși, sunt de părere că nu prea este potrivit pentru cinematografe, dar este filmul perfect pentru a fi vizionat acasă, de unul singur în întuneric. Stilul lent și subtil pur și simplu nu se mulează bine pe cerințele audiențelor ce merg la cinema pentru divertisment. Având în vedere cât de încet începe Skinamarink, nu m-ar mira dacă mulți oameni (care nu știu despre ce e filmul de pe TikTok) pur și simplu ar pleca din sală înainte ca acesta să-și „arate colții”, ca să zic așa. Marile blockbustere horror sunt pline de jumpscares și muzică exagerat de gălăgioasă din exact acest motiv. În schimb, Skinamarink este un film deosebit de personal, care îți cere, dacă poți, să te imersezi de bunăvoie în lumea lui. Ce vreau să spun prin asta este că Skinamarink nu e pentru toată lumea, iar regizorul e foarte norocos că și-a găsit accidental audiența pe internet înainte ca filmul să fie lansat în cinematografe. Oricine se poate uita la The Nun și să se distreze în vreun fel, unii vor fi speriați, alții vor râde de cât e de ridicol. Skinamarink, în schimb, fie te sperie până în măduva oaselor, fie te plictisește de mori, nu există  alternativă.

În orice caz, Skinamarink este un film aparte, realizat de un regizor plin de pasiune, care își asumă riscuri pentru a promova în lumea cinematografiei un stil adânc înrădăcinat în cultura internetului – de care, însă, încă depinde. Opiniile divergente și dialogul volatil din jurul filmului dovedesc faptul că supremația francizelor horror mainstream de tip Blumhouse și James Wan nu este amenințată de acest gen emergent, în ciuda popularității lui pe internet. Ce nu se schimbă este faptul că acesta e primul film horror care m-a speriat de-a dreptul de la The Blair Witch încoace, iar succesul comercial al unui astfel de experiment mă face să privesc cu optimism spre viitoare proiecte ale unor regizori experimentali care, poate, vor avea acum șansa să găsească investitori pentru ideile lor mai neobișnuite.


Fotografie Copertă @ SHUDDER

Andrei-Teodor Radu

Student la Litere, japoneză-engleză, pasionat de cinematografia japoneză din secolul trecut, arthouse și muzică dubioasă. Urmărește cam tot ce apare nou în cinema și din când în când își dă cu părerea în scris.

Articole similare

Robert Trașcu – Poeme

Robert Trașcu – Poeme

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

„Într-o suburbie a orașului Tbilisi” – o cronică a Georgiei post-sovietice

„Într-o suburbie a orașului Tbilisi” – o cronică a Georgiei post-sovietice

Șerban Mark Pop – Poeme

Șerban Mark Pop – Poeme