Ce-a mai rămas din tinerețile lor

Ce-a mai rămas din tinerețile lor

Odată începută lectura romanului Frunza de Mihai Buzea (Polirom, 2022), primele capitole m-au trimis cu gândul la unul din special-urile lui Teo, „Afara sunt urși”, în care comentează asupra aceleiași generații portretizată și în volum: „Tot ce a reușit să creeze, să facă generația mea, generația cu cheia la gât, e să se plângă că noi am avut copilărie și alții nu mai au, ATÂT!” Autorul pare să pornească tocmai de la această remarcă, deja răsuflată, și să o demonteze cu atenție prin perspectivele și mărturiile diferite venite din partea vechilor prieteni din copilărie. Romanul lui Mihai Buzea are în centru reunirea pe Zoom a unui grup de prieteni din Berceniul anilor ’80, mai exact din scările blocurilor D7 și D23, care decid, în timpul pandemiei, să reia legătura și să încerce o reconectare amicală, în speranța descoperirii copilăriei idilice. Punctul lor comun îl reprezintă jocul Frunza, care, în economia romanului, devine prim reper pentru rememorarea vieților celor șase amici. 

Evoluția narativă e articulată de naratorul-scriitor, pe care, desigur, îl cheamă Mihai Buzea, a.k.a Nea Mihăiță, sub forma unui colaj de mărturii despre viața fiecărui membru al grupului, plus diverse dialoguri despre alți cunoscuți de la bloc. Volumul, la nivel formal, se remarcă prin caracterul de reportaj, construit prin structura rigidă și parcelată a narațiunilor individuale. Fiecare personaj are dreptul să-și rememoreze și să-și scrie trecutul, pornind de la un punct comun, anume experiența din curtea blocului. Narator intradiegetic, Nea Mihăiță încearcă să-și păstreze obiectivitatea de reporter, păstrând textele prietenilor integral și înșiruindu-le, aproape mecanic, fără comentariu, pe linia narativă a textului. Contribuțiile naratorului devin, prin urmare, scurte momente de intermezzo, menite nu atât să facă obligatoriu legătura dintre mărturii, cât să ofere pauze de respiro, abundente în remarci mai mult sau mai puțin personale cu privire la dinamica grupului din online.

Strategia documentaristică a naratorului este, totuși, echilibrată de stilul direct prezent aproape în fiecare capitol. Refuzând narativitatea descriptivă ce riscă să frizeze cu plictisul ori pateticul, apelul lui Buzea la dialog (dat fiind și contextul online) dinamizează narațiunea și asigură un soi de vitalitate intrinsecă volumului. Naratorul reușește să ofere individualitate fiecărui personaj și creează un spațiu al dialogului, care poate lua forma polemicii, a rememorării, a alienării sau chiar a certurilor și a scandalului. Ba mai mult, stilul direct are un caracter ludic în raport cu reporterul Mihai. Deși el e motorul întregului discurs narativ, e redus la tăcere aproape la fiecare întâlnire pe Zoom. Arhitect al dialogului „frunzarilor”, abia este lăsat să ia parte la activitatea grupului: „Nea Mihăiță, tu să taci!”, „Nea Mihăiță, capul la fund!”, „Nea Mihăiță, tu te mai bagi mult?” Cu un umor negru subtil, dar bine țintit, naratorul face apologia introvertitului apatic: deși nu-i dorește nimeni comentariile, el e indispensabil și grupului, și proiectului în sine de asamblare a mărturiilor „frunzarilor.”

Așa cum am anticipat, colajul amintirilor se face atât prin discursuri monologice, care urmăresc percepția fiecăruia față de copilăria din spatele blocului și viața postdecembristă, cât și prin dialoguri, fie online, fie la telefon, între Teo și Mihai. Dialogurile lor țintesc de câteva ori viața câte unui vecin care nu făcea parte din grup, dar care înfățișează un destin tragic: You You, convertită la islam, ajunge bătută de rudele soțului decedat și trăiește din pensia lui într-o tabără de refugiați de război, iar Drăgoșelul, rămas în țară, ajunge să-și simuleze succesul, devenind un interlop integrat în afaceri cu vedete de aiurea, ascunzându-se sub pseudonimul Hömmö.

Volumul, dacă luăm în considerare timpurile narate, are o structură tripartită, prin mixarea a trei perioade din viața personajelor: copilăria de la bloc („deceniu’ lărgit”), anii de tranziție, respectiv prezentul lui 2022, post-pandemic. Deși punctul de origine e timpul petrecut în spatele blocului, adevărata miză a romanului se poate vedea în analepsele ce conturează perioada de tranziție. Bogdan Crețu observa că fiecare mărturie dezbate, în subsidiar, încercarea personajelor de a căuta rețeta fericirii. Pe măsură ce evoluează narațiunea, cititorului i se deschid fractalic o multitudine de vectori spre diferite colțuri ale lumii, care mai de care mai primitoare ori ofertante, însă doar în aparență. Grupul „frunzarilor” devine reprezentativ pentru o generație care își promisese să evadeze din țară cu prima ocazie ivită. Astfel, profitând parcă de incertitudinea legată de viitor în România, membrii grupului se dispersează în Israel, Suedia, Belgia, Statele Unite. Dorința evadării vine, desigur, pe fondul unei traume și a lipsei de încredere în capacitatea României de a se repoziționa într-un contex socio-politic stabil. Ieșirea din dictatură și noile posibilități par să șteargă experiența copilăriei, odată ce devine posibilă împlinirea profesională. Se remarcă aici atitudinea Dianei cu privire la anii tinereții infantile: „Am plecat cu o mare, mare durere în suflet… Nu de România! M-a durut fix în cur! M-a durut fix în cur, crede-mă, de România! Deci n-aveam niciun fel de… de nostalgie, de «Vai, vreau să calc în continuare pe pietricele, pe asfaltul din Berceni…», nu!” (p. 61)

Dorința unei noi vieți în altă parte a planetei vine din frica reîntoarcerii în bezna ceaușistă, însă, fără să-și dea seama, fiecare emigrant se blochează într-un soi de vid al nonapartenenței. Nici aici, nici acolo, protagoniștii, ca mulți alții plecați fie în anii ’90, fie în primul deceniu din 2000, se trezesc imobilizați de incapacitatea adaptării. Experiențele protagonistelor par cele mai emblematice în acest sens. Pornind de la mariaje nereușite, până la criza găsirii unui loc de muncă, ca părinte singur, declarațiile lor sunt încărcate afectiv și conturează ideea unei așteptări care nu se împlinește: aici, povestea Anei, emigrată în Japonia, marchează prin brutalitatea și răceala pe care e nevoită să o accepte până într-un punct.

În linie, la nivel tematic, cu autori ca Gabriela Adameșteanu și Florin Lăzărescu, romanul problematizează raporturile dintre cei plecați și cei rămași în țară. Dialogul din a doua jumătate a cărții dintre Teo și Mihăiță punctează direct modul în care memoria se reconfigurează odată cu trecerea timpului. Intitulat, evident, „Banii”, capitolul construiește cele două perspective opuse, evidențiind dublul neajuns al statutului în care se află cele două personaje. În vreme ce Mihăiță își urăște, mai mult sau mai puțin, copilăria, din cauza cozilor infinite și a umilinței ce trebuia acceptată și îndurată în fiecare zi, Teo alege să vadă partea pozitivă, și anume jocurile și dinamica din spatele blocurilor. Disprețul pentru comunism a lui Mihăiță este contracarat de modul în care Teo își justifică dorul pentru trecut. Dacă răspunsul românului din Bruxelles este unul amar, nefiind mai împlinit ca salariat în Occident, idilizarea copilăriei pe care o practică Teo devine aproape puerilă:

„ …dumneavoastră (Teo) și cu Rocks ați făcut bani în România, iar banii v-au dat o altă perspectivă asupra trecutului nostru comun! […] Teoria ta pute, băi Teo, prietenește îți spun. Ce, eu n-am muncit? Soră-mea n-a muncit? OK, Diana și Ela erau prea crude când au plecat, lor nu li se aplică. Dar mie? Dar soră-mii?”(p. 190)

Pentru Teo, banii devin un soi de filtru mnemonic care reorganizează petele pozitive ale fostei dictaturi la nivel individual: jocul Frunza, gașca de copii, îndrăgostelile. Însă întreaga sa teorie se îndreaptă apoi spre un marketing al timpului. În vreme ce salariatul evadat din România haotică se alienează de la o zi la alta, supraviețuitorul în noua junglă capitalistă își cumpără timp: „Omul care a făcut bani îi sparge ca să-și cumpere timp. Să trăiască, mă! Bine, unii își fut viața ca proștii, după ce s-au dat de ceasul morții s-o câștige. Droguri, nenorociri, jocuri de noroc, mașini scumpe ca amărâtul ăla sau cine știe ce. Omul isteț dă cu filit la toate astea și face ce voia să facă când era mic și-l futea Nea Nicu!” (p. 191)

Criza individuală cu care se confruntă fiecare personaj nu își găsește soluții în niciun scenariu. Indiferent de opțiunea găsită pentru a se integra într-o lume proaspăt deschisă după revoluție, „frunzarii” lui Buzea se văd nevoiți să-și internalizeze disfuncționalitățile la nivel social și interuman. Trecutul copilăriei rămâne un ultim refugiu, un coping mechanism, pentru pandemia în care s-au izolat. În mod curios, deși par să se redescopere unii pe alții, odată cu discuțiile de pe Zoom și e-mail, când se întâlnesc, în final, într-un loc comun pentru o reunire fizică, dinamica grupului nu funcționează. Rupturile cauzate de dispersarea lor în diferite țări nu pot fi șterse în totalitate. Înstrăinarea este cu atât mai accentuată cu cât amintirea comună este mai depărtată de prezentul narării.

Continuând stilul ce poate fi întâlnit și în romanul Paralel (Polirom, 2021), Mihai Buzea își păstrează obiectivitatea atât de apreciată, pentru a permite multiplelor voci să devină megafon pentru o generație sacrificată perioadei tranziției. Roman-reportofon, Frunza captivează cititorul prin naturalețea și firescul dialogurilor, fără stilizări baroce și fără narațiuni superflue. Umorul negru și ironia lui Buzea oferă un gust dulce-amar lecturii, fără a o seca de voluptate. În dialoguri se evidențiază, în cel mai firesc mod, spațiul comun al prieteniei, al nostalgiei pentru trecut, însă fără romantizare, ci cu responsabilitate documentară. A nu se crede că asta schematizează textul, ci permite cititorului – prin naratorul ce respectă strategia Svetlanei Alexievici – să guste din autenticitatea verbului liber fără vreo formă de alterare. Nea Mihăiță, iar odată cu el, Mihai Buzea, rămân cu un pas în spate, atenți și precauți, știind că nu e nevoie să ceară atenția prietenilor și nici a publicului, așteptând ca viața să se întâmple, iar ei să o pună pe hârtie.


Foto Cover @ POLIROM

Horațiu Tohătan

Studiez literatură universală și comparată. Sunt interesat de literatura alienării și de geografiile literare. Formele mele de escapism sunt traseele montane și rătăcirea prin anticariate. Când mai rămâne timp liber scriu proză într-un caiet negru.

Articole similare

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Andrada Danilescu –  Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Andrada Danilescu – Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Ioan Streza – Not great, not terrible

Ioan Streza – Not great, not terrible