În 2022, a apărut la Editura Grinta volumul din nou și din nou și din nou prin care își face debutul Șerban Mark Pop, de altfel, prea curând pentru a-și satisface nevoia de migală, rapid înlocuită de ardența lansării. Deși cartea a trecut printr-o primă instanță tehnoredacțională, aflându-se acum la a doua ediție, ea rămâne într-o zonă paradoxală, din mai multe considerente, pe care urmează să le tratez aici, gradual.
Vocea lui Șerban e, de-a lungul întregului volum, pendulară, cu momente de forță vervoasă și de senzații postcuraj, fie dezamăgite, fie emfatice, nuanțe antinomice prin care se pot remarca dimensiunile oscilatorii ale spectrului afectiv pe care le propune. E relevant să amintesc, în acest sens, modalitatea „autoanalitică” prin care se deschide volumul cu poezia destul?, schițând un gest autocritic și preîntâmpinând orice altă critică, prin autodenunțul simplu: „Am realizat/ că uneori/ începutul nu e cel mai bun loc pentru a începe”. În același timp, teza nu permite autoironia, ci formează un scut dintr-o „cacofonie de frici”, serie a justificărilor în care intră, straniu, și o frică paternă: „Îmi e frică să nu fiu un tată rău/ îmi e frică de cât sunt de trist/ îmi e frică de vină/ cel mai mult”. Această primă poezie, cel puțin neobișnuită, se încheie cu o altă confesiune, setată cât mai uman: „Îmi e frică/ că nu voi fi niciodată destul”. Contrastant, dacă privim ultima poezie a volumului, destul., observăm expresiile unei încrederi și sațietăți narcisice: „Am mâncat bine/ am dormit bine/ am dat un telefon/ bunica mi-a zis de copilăria mea/ de cât de obsedat eram de tata/ de cât de multe cuvinte știam/ îndestule/ încât să umplu tot apartamentul ăsta”. Poezia lui Șerban Mark Pop e ubicuitară: ea se pliază, în mod bizar, la fel de bine atât în spațiile subestimate, cât și în spațiile supraestimate, situație suspect duală de unde reiese și miza valorică a propriei lucrări, pe care o chestionează aparent – din frica de a o rata prin alteritate – iar posibilele erori sunt prevenite de îndreptățiri care apelează strategic, mai mult sau mai puțin subtil, la discursul intimist.
Între aceste două capete de segment, poezia de deschidere și cea de închidere a volumului, se înscriu mai multe arii tematice, deși majoritatea sunt utilizate în scopul de „a spăla” persoana lirică în fața unui public nevăzut, căruia i se confesează și i se adresează nu o dată retoric, la persoana a II-a („nenatural, dar mai estetic”). Persona volumului poate fi extrasă prin raportare la cel puțin două centre tematice ale volumului: figura feminină și societatea, în sens larg. În poezia cu Iulia, tactica curatorică, folosită conștient sau nu, se menține, utilizându-se de această dată imaginea unei femei atrasă sexual de bărbații disfuncționali. Poetul este (sau, mai bine, „trebuie” să fie), un marginal într-o lume de bărbați disfuncționali, neatractiv prin hipersensibilitate, figură excepțională care se remarcă prin bizareria de a săruta pe frunte și nu prin violență, motiv pentru care i se refuză și dreptul la împerechere. Poeziei i se adaugă nota comică a tatălui care, având un fiu „altfel” disfuncțional (disfuncția constă în a face des băi în cadă), „se plânge în fața facturii la gaz”. Această ipostază repetă un clișeu romanticist care transformă poetul într-un soi de figură asocială, închisă în cercul strâmt și intim, îngrozind oamenii din lumea banală prin lipsă de pragmatism, un damnat inocent și neînțeles mai ales de societatea morbidă a femeilor.
Seria subestimărilor va avansa spre extremitatea figurilor suicidare, motiv pentru care este invocat Robin Williams, Baia Mare ca oraș al sinuciderii și, în general, dorința de evadare din postura periferică. Ceea ce este paradoxal este faptul că societățile sunt interpretate ca fiind sisteme închise, alte cercuri strâmte, pe care nu le tratează cu o căldura sensibilă și „pură”, cum ne-am aștepta să fie construită masca poetică pe care o livrează, fie de copil-zeu (despre Zeus și Mnemosyne), fie de poet neintegrat, ci violent, cu tendințe piromane. În roșcata și geamul de la Litere, imaginea fostei iubite și a relației eșuate este plasată „în curte”, „între pereții facultății”, în spații închise în care fostul iubit nu are acces, sfârșind nu prin a-și revărsa violența într-un gest suicidar, după afirmațiile anterioare, ci, din contră își dorește cu gelozie „să aibă cineva îndestule chibrituri să dea/ foc la tot”.
Așadar, de la mistificarea copilăriei briliante, petrecută pe „muntele Olimp” și printre „Legendele Olimpului” (despre Zeus și Mnemosyne) persona volumului ajunge în lumea relațiilor de pe dating apps (de pe Tinder, n-am fost un one night stand, refresh), a breakdownului, a prietenilor striviți de chirie, a fetelor care plâng ș.a.m.d. În timpul fazei întâlnirilor virtuale, în care indicii dezumanizării sunt „tipele care stau pe Tinder din plictiseală” (de pe Tinder), alte discursuri misogine produc fie tezisme similare, fie întrebări retorice construite pe aliterații forțate semantic („doar durerea durează”), „filosofice” („e un semn bun sau rău pentru umanitate?”). Acest fapt nu împiedică lectura scrierilor lui Elena Văcărescu și proiectarea salvării într-o figură feminină, aproape sanctificată, cum este Maria, iubita poetului.
În haita, situația ia o turnură interesantă: „Când am aflat că nu există/de fapt/ un alpha și un beta între lupi/m-am dus la baie și mi-am vomitat/toate sentimentele de inadecvare masculină/toate berile, toate misoginiile,/toate încercările de a fi inclus./nu mai foloseau la nimic”. Identificarea licantropică și renunțarea la tertipurile prin care se poate pătrunde în centrul grupului sunt simptome de adaptare prin acordarea snoabă la trenduri/patternuri, devenite contracte sociale, iar în acest caz sunt accentuate în siajul paradigmei romantice, care privilegiază postura „lupului singuratic”. În mod contradictoriu, deși anihilarea societății care nu-i permite incluziunea ar trebui să marcheze sfârșitul suferințelor pe care le-a îndurat și bucuria, paradoxal, eul poetic rămâne, comportamental, același, preferând să nu renunțe la nevoia de apartenență la un grup, de acum, imaginar. Obsesia pentru apartenență îl împinge, însă – aspect divergent față de „lepădarea de misoginie” inițială – să vadă „noblețe în sistemul ăsta/ (…) o loialitate tacită în acel <<bros before…>>”. Tot într-un trend se înscrie și când apelează la condiția de depresiv, mereu dispus să recurgă la gestul capital, însă, tot paradoxal și realmente diferit față de comportamentul unei persoane suferind de depresie, se poate apăra cu o energie nervoasă și cu o stimă de sine inflamate: „Nu mă trata ca pe un câine care/ nu știe și nu vrea să muște/ (…) mușc doar când am ceva de adus înapoi/(…) dar acum,/ pe bune că aș fi mike tyson/ te-aș mușca de nervi./ denervi&deură&dedragoste” (mike tyson). Obsesia față de ilustrațiile canine, în principal datorită forței brutale și sângeroase pe care o poartă în colții amintiți de mai multe ori în poezii, ne dovedesc că avem de a face cu folosirea statutului de pesimist incorijabil pe post de mască poetică, menită să atragă afecțiune și, mai ales, recunoașterea. În realitate, frustrarea centrală nu este inadaptarea, ci lipsa de validare sau validarea insuficientă, lăsându-ne să vedem un chip mai degrabă revoltat și coleric, dinamic și peren, decât unul anemic și suicidal, atunci când nu i se împlinește dorința.
Dincolo de aceste direcții, formatate printr-un limbaj care îmbină prețiozitatea – „nimicnicie”, „îndestule cuvinte” , „un ochi galeș” sau „te dezumanizează complet” (sic!) – și sfera termenilor în vogă pe social media („self-destructive”, „pick-me”, „proof of concept”, „mental health” etc.) prin figuri de stil sau expresii uzate ca „pietre pe inimă”, „fiecare zâmbet e un plasture”, „semne de întrebare scrise cu creionul”, „o pată de culoare/într-o istorie secătuită”, „așa e realitatea”, „înfloresc iubiri cum înfloresc toți copacii” etc., imaginarul volumului rămâne tot în zona stereotipală. De un patetism turbulent, adesea melodramatic, el adună imagini din spații diverse, de la lupi la polaroid și de la halloween și fetuși „ca legați de calorifer” la sushi&înghețată, aceste salturi nu ar mai fi avut nevoie și de sofismele iscate pe alocuri, de multe ori ajungând să se autosubmineze într-o poezie ulterioară sau chiar în strofa următoare.
Volumul este suma unor poezii scrise în adolescență și în postadolescență, iar divergențele pot fi puse și pe seama acestui factor amplificator, însă, schimbând perspectiva de abordare, poeziile preluate individual, ignorând bilanțul din care fac parte, repetă emfazele, întrucât divergențele se pot regăsi adesea și în cadrul aceluiași poem. Cărții lui Șerban Mark Pop îi rămân atât nevoia de migală și eliminarea paradoxurilor prin care se autosabotează, cât și postura reprezentativă, a poeziei cu reflexe romantice și patetice pe care, dincolo de cărțile de poezie contemporane pentru raftul întâi, o practică mulți poeți diletanți în zilele noastre.
Fotografie Copertă @ Rach Teo pe Unsplash
