Reinventarea condiției umane
Nu ne mai uimește că literatura, dintre toate inventarele tematice sondate de-a lungul timpului, oferă un regim preferențial condiției umane și modului în care ea se reciclează sau se reinventează de la o scriitură la alta. Imaginea unui „eu schingiuit”, marginalizat sau pur și simplu ratat obsedează încă discursul romanesc, și nu numai, cu miza creării unui dialog empatic și mult mai intim cu cititorul. Acesta este și cazul lui Liviu Ornea. Autorul debutează în roman cu Viața ca o glumă proastă (Nemira, 2022) în colecția n’autor coordonată de Eli Bădică. Volumul propus de matematician după Viitorul anterior (Nemira, 2020) trasează geografia personală și colectivă a unui fizician de succes numit Paul, care, deși provine dintr-o familie bună și deține toate resursele pentru a-și construi o carieră de invidiat, transformându-se în obiectul pasiunii mai multor femei, eșuează în procesul devenirii sale pe toate planurile, întrebându-se sistematic unde, când și cum s-a produs fractura sa identitară și, în fine, dacă viața are un sens.
Vreau să listez mai întâi câteva reproșuri ce ar putea să vină în întâmpinarea romanului: fragmentarismul și aspectul de tip mozaicat al scriiturii (narațiunea se construiește din scrisori, fragmente de jurnal, e-mailuri, dialoguri între personaje sau intervenții omnisciente ale naratorului, care ar putea face dificilă penetrarea textului); senzația de deja-vu resimțită adeseori de-a lungul lecturii, deoarece pare că personajele staționează în câmpul acelorași acțiuni, acelorași căutări, căptușind romanul cu un aer ușor monoton și, nu în ultimul rând, clișeele tematice: condiția omului, relațiile erotice eșuate sau disfuncționale etc. Nu intenționez să devin „avocatul diavolului”, dar o să revin asupra acestor posibile obiecții, încercând să le demonstrez miza în cele ce urmează.
Într-o primă instanță, aspectul disociat al textului nu pare ceva inovator la nivel de formulă, dar, totuși, Liviu Ornea nu își fragmentează discursul într-o manieră obișnuită. Dimpotrivă, modul în care este panoramată narațiunea este cel puțin interesant prin caracterul său vizual, extrem de cinematografic: fără să solicite eforturi de reprezentare din partea lectorului, scenele și personajele sunt livrate ca într-o peliculă. În plus, cititorul este nevoit să asume, odată cu democratizarea instanțelor narative, o oarecare familiaritate cu personajele, deoarece intervențiile alternative ale actanților nu sunt întotdeauna explicite, dar se poate deduce din ticurile verbale sau din atitudine cine a luat cuvântul. Referitor la monotonia grefată deasupra personajelor, pot spune că șlefuiește percutant ghidul (de)spre prăbușire propus de Liviu Ornea, autorul „pescuind” aceste tipologii, nu cu pretenția unor căutări înalte din partea figuranților săi, ci cu scopul trivializării lor până la dezintegrare sau aneantizare. Aici ating și problema clișeului tematic, deoarece condiția umană, așa cum este ea reprezentată în Viața ca o glumă proastă, se debarasează de acele imagini spiritualizate, pe care personajele literaturii anterioare le geometrizau.
O pledoarie pentru kitschul existențial
Există un moment la începutul cărții, unde Beni îi spune Rozicăi cum se distrează căutând în fișierele bibliotecii toate textele care conțin cuvintele „om” și „oameni”, invocând figuri precum Joyce, Musil, Gheran, Vișniec, dar rămase sub semnul inventarului. Tot acest rețetar livresc este insuficient personajelor lui Liviu Ornea, pentru că ele nu își permit momente de profunzime, fără să nu alunece în prețiozitate, livresc sau vulgaritate: „De parcă-ar fi intrat deja până la brâu într-o mlaștină și, resemnat, ar fi renunțat chiar să se zbată, să încerce să se salveze, nemaifăcând altceva decât să-și contemple scufundarea inexorabilă. Tâmpenii snoabe și prețioase, rahat, ricană amuzantă și deloc înțelegătoare, vocea a doua, de parcă i-ar fi fost dușman” (p. 245). Bogdan – profesorul de fizică plafonat și capturat într-o căsnicie monocromă, anostă, Magda – fiziciana care suferă de complexul unei paternități incerte, Nadia – artista mediocră și hipersensibilă, Anca – prima iubire a protagonistului, parte a unui ménage à trois în urma descoperirii bisexualității soțului său, toate aceste tipologii sunt interfețe ale unui kitsch necesar decelat în mod conștient și nemediat de către Liviu Ornea în osatura romanescă.
Inclusiv formația ontologică a protagonistului suferă inautenticisme, pentru că se stigmatizează profesional, sub complexul unui tată mult prea celebru, care creează presiuni asupra carierei sale (de unde și impresia devenită deziderat referitoare la faptul că simte amenințarea plafonării). Refuzul său de a veni la înmormântarea tatălui și ezitarea participării la redactarea unui volum în memoria acestuia nu este un refuz al doliului, ci articularea unei dorințe acerbe a personajului de desprindere, o ultimă încercare de a-și recupera individualitatea epurată de inflexiunile genealogice. Pe de altă parte, în plan emoțional, relația normată de convorbiri telefonice programate cu mama sa boicotează orice prezență feminină aflată în proximitatea lui, deoarece de fiecare dată aceasta este circumscrisă influenței materne.
„Revelația” mitului inautenticității
Dorința protagonistului de a reînnoda legătura cu Anca după o perioadă îndelungată indică nevoia de a-și revendica începuturile erotice și profesionale, în scopul resuscitării și recondiționării lor, cu speranța de a evita o prăbușire totală, soluție refuzată prin asumarea unei imagini universale a ratării: „La fel e și cu lumea asta, cu universul. Noi tot încercăm să-l cunoaștem, ne băgăm în cap că el ar trebui să fie așa și pe dincolo, construim un model și încercăm să-l validăm, apoi ne ies niște ecuații care nu ne plac și ne simțim înșelați. În fine, un căcat” (p. 231). De aceea, oricând încearcă să-și facă un proces de conștiință, e demantelat de propria mediocritate identitară. Aceasta din urmă e editată ca o portavoce redată axiomatic, profetic de Paul: „Dar ce mă uimește în continuare e că și când avem impresia că am trăit ceva formidabil, ieșit din comun, știi cum se spune, «Asta numai mie mi se putea întâmpla», ei, și-atunci, domne, chiar și-atunci, dacă sapi mai adânc, vezi că n-ai fost primul, o găsești scrisă undeva” (p. 234). Geometrizând tranziția de la istoria individuală la una colectivă, „arta ratării liber consimțite” girează condiția tuturor personajelor în involuție.
„Revelația” mitului inautenticității devine atât de simptomatică pentru Paul, încât îi permite să-și conștientizeze într-un mod aproape clinic condiția livrescă, artificioasă și, concomitent, decrepită: „De altfel, mă întreb dacă nu cumva și felul în care mă văd și îmi simt viața și, mai ales, felul în care ți-o povestesc nu e tot un fel de ficțiune pe care mi-o confecționez singur, zi de zi. Fii însă convinsă: chiar dacă, inconștient, încerc să îndulcesc tușele, nu-mi place ce iese” (p. 259). Astfel, devenind un soi de arhitect necalificat al propriei identități, protagonistul nu face altceva decât să-și acutizeze cu și mai mult devotament prăbușirea. Mi se pare ingenioasă, de asemenea, preferința lui Liviu Ornea de „a recicla” imaginea unui soi de Antoine Roquentin aplatizat de „greața existențială”. Totuși, această afinitate pare luată în balon de alunecarea lui Paul în trivial, prin intermediul situației mizere create de consumul mare de alcool, aspect evidențiat atunci când protagonistul este găsit în stare de inconștiență de către Bogdan, prietenul său. În plus, incapacitatea de a avea o experiență sexuală cu o prostituată la finalul romanului devine un soi de sinteză a acestui personaj fracturat, al cărui declin nu poate fi decât o imagine a neputinței și a condiției lui larvare.
Viața ca o glumă proastă este un debut interesant, în ciuda faptului că vine în siajul tematic al literaturii anterioare, care a explorat obsesiv tema ratării, tema eșecului în dragoste sau, după cum am precizat în mai multe rânduri, tema condiției umane. Maniera în care Liviu Ornea alege să le recupereze este una destul de originală la nivel de formulă, dar și la nivel de conținut. Totuși, aluziile livrești uneori explicite, alteori implicite, aduc un bemol artificial scriiturii, fără să o compromită, dar cu posibilitatea de a dubla acel aer monoton dat de liniaritatea personajelor, pe care-l speculam la începutul acestei cronici. Nu pot să nu apreciez, după cum o face și Vlad Zografi pe manșeta cărții, reușita autorului de a echilibra un limbaj a cărui infrastructură e inflată, pe de-o parte, de înjurătura autentică românească, iar, pe de altă parte, de un stil scriitoricesc atent studiat. Nu-i rău și cred că exercițiul prozastic propus de Liviu Ornea e promisiunea unor apariții cel puțin la fel de provocatoare.
Fotografie Copertă @ NEMIRA
Iulia Maria Vîrban
Sunt studentă la Litere și mă interesează tot ce panoreamează studiile literare românești în ultimii ani la intersecția cu noile metode emergente. Îmi plac cărțile cu potențial interdisciplinar, deoarece mă provoacă să discut despre ele și uneori "împotriva" lor. În timpul liber ocolesc cu ușurință deadline-uri și mai scriu câte o cronică.
