Mă bucur nespus de mult că NSS a revenit și anul acesta cu trei zile de proiecții inedite, ce mi-au adus în vizor câțiva tineri regizori deosebiți pe care îi voi urmări în continuare. Două calupuri de noutăți au fost proiectate în cadrul competiției la Cinema Victoria, un al treilea calup mai divers, off competition, fiind proiectat în intimitatea Centrului de Creație Maidan după ceremonia de premiere. În ultimele trei zile am văzut 19 scurtmetraje și, din păcate, mi-ar fi imposibil să scriu despre toate în același articol. Așadar, ca anul trecut, voi scrie câte ceva despre filmele care au ieșit în evidență în mod special (și vai, câte am de spus!).
Fata cu valiza (reg. Cătălina Pistol)
Deși titlul face aluzie la cinemaul italian din anii ‘60, Fata cu valiza ne prezintă o poveste de actualitate într-un mod deosebit de autentic și relatable. Studentă în Cluj, Ilinca se întoarce acasă în Republica Moldova. Reuniunea plăcută cu părinții devine amară în momentul în care tânăra studentă realizează că a luat valiza greșită la debarcare, pierzându-și laptopul și banii. Situația este făcută mai neplăcută de incompetența firmei de transport la care apelează (degeaba) pentru ajutor și furia (justificată, totuși) a tatălui. Scurtmetrajul Cătălinei Pistol redă perfect sentimentul întoarcerii acasă, cu tot „bagajul” emoțional atașat, pentru că, uneori, conflictele sunt inevitabile. Din fericire, povestea Ilincăi se încheie plăcut, familia lăsând conflictul la o parte pentru a se bucura de cină, sugerând în glumă să vândă parfumurile găsite în valiză. Până la urmă, revederea celor dragi e mai importantă decât lucrurile materiale. Autenticitatea scurtmetrajului este dată, în mare, de stilul minimalist în care este filmat și editat, un mare bonus pentru acest tip de producție. Mai presus de toate, totuși, este jocul Cătălinei Nichitin, care impresionează în rolul Ilincăi, dându-i viață personajului ce devine oglinda oricărui student întors acasă după multe luni. Nu e de mirare că a primit premiul pentru cea mai bună actriță în cadrul festivalului.
Dimineața lui Oedip (reg. Tompa Eszter)
Dimineața lui Oedip a câștigat premiul cel mare anul acesta iar Thomas Mendel, în rol principal, a câștigat premiul pentru cel mai bun actor. Pot descrie acest scurt metraj într-un singur cuvânt: stresant (în cel mai bun sens al cuvântului). Thomas Mendel și Balász Bodolai se trezesc în același pat după o noapte petrecută împreună, dimineața lor urmând să fie stricată de către fiica și tatăl lui Thomas. Cei doi prieteni au nevoie de timp pentru a discuta și procesa ce s-a întâmplat în acea noapte, însă discuțiile despre teatru inițiate de fiică (mare fană a lui Balász care, apropo, l-a jucat pe Oedip la Teatrul Maghiar din Cluj) degenerează treptat în tirade homofobe și acuze legate de divorțul lui Thomas. În tot acest timp, Balász încearcă din răsputeri să scape din iadul iscat în dormitor, însă Thomas nu-i permite – este necesar să poarte o discuție serioasă despre relația lor, chiar dacă trebuie să suporte drama familială înainte. Toată acțiunea are loc într-o singură cameră (care nu este făcută să acomodeze patru persoane în același timp), câinii familiei se plimbă și latră odată cu strigătele, iar cadrele apropiate sar de la o persoană la alta constant. Rezultatul este un film queer ce trezește o anxietate profundă, un comentariu deosebit de important despre haosul emoțional cauzat de homofobie, fie că vine dinspre ceilalți sau din interior.
Diary with my mother (reg. Vlad Popa)
Era și timpul să aduc în vorbă un proiect despre pandemie, o perioadă care, cu siguranță, ne-a marcat pe toți. Mi se pare că Vlad Popa reușește să captureze perfect întreaga atmosferă a primelor câteva luni de izolare, o perioadă incertă și deprimantă. După cum sugerează și titlul, Diary with my mother este un videojurnal ce captează viața regizorului, izolat în apartament cu mama sa. Filmate și montate cu multă atenție, cele mai obișnuite imagini capătă o valoare pur estetică, aproape picturală –mama gătind în timp ce ascultă muzică, citind sau lucrând la calculator. Aceste scene liniștite sunt intercalate cu discuții despre cum evoluează situația, participarea la cursuri online și altele, într-un stil aproape documentarist. Vedem și ce se mai întâmplă pe afară din siguranța apartamentului – niște copii se joacă, un vecin face tracțiuni pe bara de scuturat covoare, mama merge la cumpărături. Uneori, cadrele interioare sunt montate splitscreen cu cele exterioare, punând în contrast atmosfera cozy din apartament și dezolarea de afară. Scurtmetrajul se încheie cu o scenă emoționantă, filmată în noaptea de Înviere, în care mama urmărește slujba în liniște, pe telefon, în timp ce Vlad își filmează de la geam vecinii care ies din când în când pe balcon pentru a-și face o cruce. Diary with my mother este, așadar, un film ce îmbină autenticitatea unui vlog cu potențialul poetic al unui film de ficțiune. Din fericire, este disponibil online aici.
Aprindem o lumânare când se ia curentu’ (reg. Iriana Adnana)
O altă producție foarte minimalistă și delicată a fost Aprindem o lumânare când se ia curentu’, probabil cel mai trist film al festivalului, efect amplificat de simplitatea lui. Scurtmetrajul Irianei expune cu o veridicitate dureroasă incercările disperate ale unei surori mai mari (Alina Mișoc) de a-i ascunde surorii mai mici (Ioana Pitic) moartea mamei. Încă de la început, între cele două surori există o oarecare tensiune ciudată ce persistă de-a lungul a câteva ore. Pentru sora mai mare este evident că, în ciuda eforturilor, tot ce face este să amâne inevitabilul, deoarece scuzele ei nu sunt convingătoare („spitalul nu mai acceptă vizite, mama doarme” etc.). Inevitabil, dubiile pe care le are sora mai mică și disperarea surorii mai mari duc la frustrare și conflict, conflict ce dezvăluie, până la urmă, adevărul. Sora mai mică nu ajunge să meargă în vizită la spital pentru că „nu mai are la cine”. Momentul în care minciuna se destramă (oricând are acesta loc pentru spectator, indicii fiind prezente de-a lungul întregului film) este absolut sfâșietor. Sunt deplin impresionat că regizoarea a reușit să creeze un afect atât de puternic într-un timp atât de scurt.
Anticamera (reg. Jasmina Cloșcă și Mihai Gligan)
„Dumnezeu se naște”, afirmă răspicat femeia de serviciu la finalul scurtmetrajului, explicând, de fapt, miza unei (după părerea mea) capodopere suprarealiste. Dacă nu v-ați prins până acum, Anticamera a fost scurtmetrajul meu preferat din cadrul competiției – un film ce se joacă cu percepția noastră despre viață, artă și divinitate. Scurtmetrajul începe cu câțiva băieți la costum stând la coadă în fața unei uși pe care iese o femeie de serviciu și începe (într-un mod foarte hazliu) să spele pe jos, mutând coada înapoi în casa scărilor. De aici, așteptările spectatorului se spulberă, situația aparent comică transformându-se foarte rapid într-o succesiune de tablouri incomprehensibile pe care le experimentăm urmărindu-l pe unul dintre băieți, care decide să părăsească coada în permanentă creștere – un comentariu la adresa instinctului de turmă, poate, deoarece suntem tentați să ne luăm după alții chiar dacă nu știm despre ce e vorba; dacă vedem o coadă lungă, ne alăturăm și noi. Tânărul începe să se plimbe prin clădire, fiecare cameră fiind un nou tablou în mișcare. Într-o baie, băieții sunt devorați de toaletă în timp ce o cântăreață de operă face vocalize și femeia de serviciu spală sângele de pe jos. Într-o cantină, oameni râd isteric după ce își sparg farfuriile, dar sunt întrerupți când observă ceva undeva în afara ecranului. Doi tineri stau la o masă și fac aceleași gesturi repetitive în timp ce în fundal câteva fete sunt măsurate de către bărbați. Într-un final, fata de la masă este luată pe sus și dusă pe o ușă, urmând să fie înlocuită. Scurtmetrajul este sublim din punct de vedere estetic și sunt de părere că este genul de film care trebuie mai mult simțit decât explicat rațional. Cu toate acestea, după cum am mai menționat, monologul femeii de serviciu din final (pusă în contrast cu o reinterpretare a cuplului adamic, un element cât se poate de real și veridic într-o lume abstractă) oferă o cheie de interpretare pentru acest film aparent ermetic – viața este dominată de haos și absurditate, iar omul, pentru a nu înnebuni, are nevoie de stabilitate. Astfel, „Dumnezeu se naște”.
O noapte la Tokoriki (reg. Roxana Stroe)
Ăsta e un fel de mențiune specială, având în vedere că scurtmetrajul Roxanei Stroe nu a făcut parte din competiția NSS, fiind deja decorat ca „Best Short Film” la Berlinale în 2016. Totuși, filmul e atât de bun încât nu mă pot abține. Tokoriki e o discotecă de sat în care, cândva pe la începutul anilor 2000, își ține majoratul Geanina, nedespărțită de iubitul ei, Bebe. Protagonistul, Alin, merge (cu căruța) la petrecere, însoțit de amici. Însă noaptea la Tokoriki nu e doar distracție, Alin uitându-se insistent la sărbătorită de-a lungul petrecerii. Este clar că există un triunghi amoros, un trecut romantic pe care noi nu-l cunoaștem. Evident, dacă filmul ar fi atât de previzibil nu ar fi atât de bun. Nu voi dezvălui finalul (chiar merită văzut first-hand), însă voi spune că situația evoluează complet contrar așteptărilor și, bineînțeles, se lasă cu bătaie. Mi-a plăcut deosebit de mult cum, profitând de context, Roxana Stroe a ales să nu se concentreze pe dialog, lăsând ideile și sentimentele să fie transmise prin muzica vremii, cu kitsch cu tot. În club răsună Vino la mine de la N&D (cu dedicație!), De ce mă minți de Guță și, fiind zi de naștere, nu putea lipsi De ziua ta de la 3ei Sud Est. O noapte la Tokoriki e realmente savuros, incredibil de amuzant, șocant și nostalgic. Din păcate, totuși, încă nu este disponibil nicăieri online dar, din câte am văzut, încă circulă și pe la alte festivaluri de film, deci fiți cu ochii în patru!
Mă bucur să observ cât talent și creativitate există în rândul noilor regizori și, cu siguranță, voi urmări în continuare evoluția Nopților Scurt-Metrajului Studențesc, care își propune să devină un festival de anvergură europeană, la anul urmând să prezinte, pe lângă competiția locală, un Focus Lituania, tot cu filme studențești. Ne vedem acolo!
Andrei-Teodor Radu
Student la Litere, japoneză-engleză, pasionat de cinematografia japoneză din secolul trecut, arthouse și muzică dubioasă. Urmărește cam tot ce apare nou în cinema și din când în când își dă cu părerea în scris.
Cel mai recent număr:
