După două luni – Horia Corcheș

După două luni – Horia Corcheș

Stau pe terasă la Sisters – terasă e impropriu spus, pentru că sunt câteva mese minuscule pe strada aflată în remodelare, desfundată, cu pietriș – așteptându-mi un prieten. Mai sunt două băncuțe, lipite de peretele clădirii și se mai stă pe pervazul lat al ferestrei, aflat la înălțimea gleznelor. Este o după-amiază de vară nu prea încinsă, ușor răcoroasă, specifică Clujului, în care vara pare că se cam încheie pe la sfârșitul lui iulie. Oameni puțini, fiind weekend, pe pervaz stă o femeie în jur de 35-38 și citește „Demonul amiezii”. O recunosc după copertă, am citit și eu câteva zeci de pagini din ea, tipa e mai perseverentă, are cam jumătate din carte citită. E frumoasă și aduce puțin cu Adina. Îmbrăcată boem, cu pantaloni puțin evazați și cu o bluză de in alb, mulată, are osatura frumoasă și o eleganță a gesturilor, a mișcărilor, pe care și Adina o are. Nu insist cu privirea prea mult în direcția ei, pentru că nu vreau să se simtă stânjenită, în plus, sunt cu gândurile mele, atent la telefon.

Am ceva experiență cu despărțirile. Anul acesta o bifez deja pe a doua. Prima a avut loc pe la sfârșit de februarie – început de martie, cu inimioara de pe geamul aburit al balconului. Nu-i pot identifica o dată precisă, pentru că a fost o lălăială neasumată. Așa că am decis că data despărțirii să fie 1 martie, când i-am și trimis un buchet de flori. Mi-am spus că e un buchet de despărțire, deși îi atașasem un mesaj cu complimente. N-a durat mai mult de două săptămâni până când, după această primă despărțire, s-a ivit ocazia unei noi experiențe. Dar termenul de valabilitate în cazul primeia a fost, de fapt, mai lung. Practic, începuse aproape de a doua zi după ce ne-o trăseserăm prima dată. Au trecut fix două luni. De unde știu? Pentru că din WhatsApp se zgâiește la mine data ultimului nostru schimb de replici: 26 mai. Iar azi este 26 iulie. Au trecut două luni și încă nu simt că s-a cicatrizat rana. Durerea este încă în termen de valabilitate.

Pe băncuța de lângă pervaz se așază un tip. Cam la vreo 40, pantaloni scurți decolorați, un tricou lălâi, sandale și o cafea, intră abrupt în vorbă cu tipa, motiv pentru care îl invidiez. Eu niciodată nu am avut o astfel de dezinvoltură. O întreabă dacă e ok să se așeze acolo și primește acceptul. Trag cu urechea mai mult instinctiv. Îl aud cum îi spune că el o știe, că a mai întâlnit-o o dată la o masă undeva unde era o prietenă de-a lui și se pierde apoi în explicații despre respectiva, de fapt, nu-i e chiar prietenă, doar cunoștință. Are o voce cu tonalități de adolescent, ușor ingenuă, fără profunzime, dar conținând și o doză de cântat melancolic. Cu privirea ridicată din „Demonul amiezii”, tipa îi  confirmă că da, o cunoaște pe respectiva, nu s-au mai văzut demult. Nici el n-a mai văzut-o de o vreme. Dar crede, de fapt, că o știe pe ea, cea de alături, de mai demult. Poate din facultate. De la BCU, cu siguranță. A terminat filosofia, nu-i așa?  Nu, nu a terminat filosofia, a fost la litere. A, ok, a trecut și el pe la litere la un moment dat, să asculte un curs, îl dusese cineva. Deși el a făcut matematică.

— De fapt, n-am terminat-o, am făcut doar doi ani.

Îi răspunde cu un zâmbet politicos, nu știe ce să mai spună. Am tras vreo lună și jumătate cu o boală chinuitoare, care m-a epuizat. La vreo trei săptămâni după dialogul din 26 mai o diagnosticasem, după ce deja o duceam pe picioare de vreo săptămână-două. Eram slăbit, aproape leșinasem la volan pe autostradă, în drum spre București, și în cele din urmă am ajuns la urgențe, într-o vineri după prânz, la spitalul de infecțioase. Am avut pile și noroc, astfel încât până seara știam deja că am o infecție cu bacteria clostridium difficile. Urâtă treabă, aproape două săptămâni pe antibiotice puternice, o mulțime de alte investigații, care m-au ținut și ele în tensiune – cu antecedentul unui unchi decedat după un cancer la colon – iar apoi o recuperare înceată, alte vreo patru săptămâni, cu regim strict și probiotice. Când ești în asemenea hal, o despărțire recentă de o femeie pe care o iubeai pare să treacă în plan secund. De fapt, mă mai și gândeam cu groază, cum ar fi dacă m-ar căuta acum? Eram leșinat, nu aveam energie, anxietăți de ipohondrie, probabil n-aș arăta deloc a opțiune validă, nici măcar second-hand. Tipul ăla căruia-i scria că moare de dor să o atingă, probabil ar părea acum o stafie. Acum, recuperat aproape complet, reînnodam firele emoționale privind poza asta din telefon. Eram într-o scurtă vizită în alt oraș, amândoi îmbrăcați în negru în plină primăvară. Blondul părului ei, șapca pe care o purtam, barba parțial căruntă, țigara mea în colțul gurii, a ei între degete, cu mâna ridicată la nivelul tâmplei, amândoi cu ochelari de soare, brațul ei trecut pe lângă gâtul meu și zâmbetele discrete, fac din fotografia asta o copertă de revistă.

Alături de tipă a venit, între timp, prietenul ei. Eu îl văzusem când a plecat, spunând că merge doar până la magazinul din apropiere. E cam la 45-48 de ani, arată bine, păr negru încă, barbă ușor grizonată, un aer de degajare și de încredere în sine. Tipa își pune palma pe genunchiul lui, ca pentru a marca mai explicit legătura sau apartenența, și-i cere chelneriței, aflată în pragul intrării, să le mai aducă două beri. Zâmbesc în sinea mea, văzând ușoara buimăceală a celui de pe băncuță. Așteptam, pervers, momentul acesta. Își pune un picior peste celălalt și-l balansează nedumerit. Chelnerița aduce berile și se oprește iar în prag, alături de băncuță. Începe să plouă ușor.

— Poate mă prinde furtuna aici, îi zice tipul, mutând discuția și atenția dinspre dreapta, unde e „Demonul amiezii”, spre stânga, unde e chelnerița. Dar și dacă mă prinde, tot n-am altceva mai bun de făcut.

Nu cunosc afacere mai proastă decât să dai timp sentimentelor. Mă rog, atunci când zic sentimente bag în oală tot felul de altoiuri și excrescențe, de la emoții, până la obsesii. Mi-e dor de Adina, desigur, de căldura ei, de erotismul întâlnirilor noastre, de gustul și de mirosul ei, nu folosea deloc parfum. Își luase unul, mă rog, foarte discret. Am visat-o astă noapte. Era un fel de petrecere, unde au apărut doi bătăuși care s-au amestecat printre participanți, deși eram un grup restrâns, eram înconjurat de oameni dragi. Unul a venit și mi-a cerut ceva, să îi ajut, sa le fiu părtaș, sub amenințarea unor agresiuni. A venit apoi un polițist și i-a scos afară. Mai târziu, am mers într-un subsol unde aveam ceva de săpat, nu știu de ce. Aici eram cu un prieten, parcă, dar undeva în preajmă era și Adina. Aveam un pistol la mine și eram decis să îl folosesc, dacă apar cei doi și tensiunea escaladează. În subsol l-am găsit pe unul, săpa el, l-am observat și am vrut să ies, am urcat scările. Eram hotărât sa îi împușc dacă apare și celălalt și mă încolțesc. Atunci m-am trezit. De obicei nu țin minte visele, dar chiar Adina îmi spusese că ea și le notează imediat ce se trezește și de data aceasta așa am făcut și eu. Habar nu am ce interpretare să-i dau.

Ploaia s-a mai rărit, n-are forță. Amicul meu n-a ajuns încă, iar din fotografia din telefon îmi zâmbesc două vedete de cinema relaxate, fericite, strălucitoare. Ne tragem cu ochiul. De pe băncuță, tipul îi spune chelneriței ceva despre o formație. Au concert mai pe seară, în Sibiu. I-a mai văzut o dată. De fapt, nu pe ei, ci pe solist, când se despărțiseră membrii trupei și cântau separat. El e sufletul formației, de fapt, solistul. Probabil s-au reunit să cânte pentru că nu mai au bani. Tipul nu știe ce să facă. Ar vrea să meargă, dar n-are nici el bani. Adică ar avea cât să ajungă până acolo, dar nu are și de bilet. Se gândește să încerce să sară gardul.

Am cunoscut o femeie. Între noi părea să fie o conexiune promițătoare. Apoi, după două luni, ea a plecat la alt bărbat.


Fotografie Copertă @Fernando Venzano pe Unsplash

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Carina Drăgoi – Poeme

Carina Drăgoi – Poeme

Miriam Georgescu – Poeme

Miriam Georgescu – Poeme

Poeme – Andrei Dósa

Poeme – Andrei Dósa

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere