Proiecție și tranziție

Proiecție și tranziție

În 7 iulie, la fosta fabrică Clujana, a avut loc premiera spectacolului de teatru imersiv In between homes, coordonat de regizoarea Andreea Iacob. Proiectul face parte dintr-unul mai amplu, unde se întâlnesc 18 orașe din Europa și Turcia, având la bază Ulisele lui James Joyce. Fiecărui oraș i-a fost alocat un capitol al acestui roman-cult, Clujul, reprezentat de Andreea Iacob și de asociația Create. Act. Enjoy, revizitând capitolul Sirenelor. Ca structură, spectacolul e unul de tip promenadă, existând cinci camere, prin care treci cu ajutorul unui ghid. Importantă e componenta imersivă, care te face cu adevărat părtaș la problemele și tensiunile oamenilor pe care îi întâlnești pe parcursul a o oră și jumătate.

În prima cameră, sunt doi bătrâni, soț și soție, care își așteaptă copiii acasă, plecați care pe unde a reușit, și cu care vorbesc „prin internet” –  acest internet salvator, pe care cei rămași nu știu cum să-l folosească decât cu ajutorul altcuiva. Copiii întorși sunt spectatorii, poftiți la masă, în timp ce bătrâna aranjează o veselă din aceea de găsești pe la bunica prin dulapuri, la țară, păstrată pentru ocazii. Apoi grija hiperafectuoasă, sintetizată prin întrebarea: „Dragii mei, da’ voi aveți ce mânca acolo?”. Microscena se încheie cu momentul în care cei doi bătrâni sunt ridicați de la masă de două persoane în halate albe, aspectul care destramă prima impresie. Crezusem că noi, ca spectatori implicați, suntem chiar acasă la ei, ca și cum venim de acolo, de departe, cum zic ei, în vacanță. Practic, ești imersat în povestea imaginată de cei doi bătrâni, cea a reunirii familiei, nu într-o realitate de sine stătătoare. Ei se află într-un cămin de bătrâni, ambii dând semne de Alzheimer. Întregul episod are la bază această tulburare, care îi face pe bătrâni, pe fondul unui puseu, să își închipuie venirea copiilor acasă.

În a doua cameră asiști la o scenă cvasicomică (singura dintre toate care are ca miză comicul): o conversație telefonică dintre un cuplu de medici, dintre care ea e româncă, angajați la o clinică din Occident, și bunica (mama ei) care e rămasă în România și îl crește pe nepot, fiul cuplului plecat. Intriga e dată de faptul că bunica îl botează pe băiețel fără acordul părinților săi. Adepți ai opțiunii de a-l lăsa pe copil să aleagă, la un moment dat, dacă dorește sau nu să fie botezat, aceștia sunt enervați nu neapărat de botez în sine, cât de faptul ca n-au fost consultați în prealabil. Mai mult, bunica nu răspundea deja de multe ore la telefon, semn că ceva nu e în regulă, mama agitându-se înainte de a-și începe tura de lucru. E aici dramatizată cauza de panică cea mai frecventă a familiilor aflate la distanță: când celălalt nu răspunde la telefon un timp considerabil, cauzând, de partea cealaltă, îngrijorare și panică. La nivel tehnic, e prima dată când apare proiecția în spectacol. Decorul e o sală de așteptare, de tipul celor din clinici bine dotate, iar pe peretele din spatele medicilor apare videocall-ul cu bunica și nepotul, aflați în fața bisericii, unde cel mic tocmai fusese botezat. Întreruperile de semnal, căștile care cad, acoperirea camerei cu degetul – toate astea sunt chestiunile tipice ale conversației la distanță, un fel de imitații ale intimității.

A treia cameră ne-a dus undeva în Germania, într-un internat insalubru, ca un fel de celulă de închisoare. Facem cunoștință cu o femeie din Pata Rât, plecată să muncească, odată ce soțul a părăsit-o, având doi copii de crescut. Ea locuiește împreună cu alte cinci migrante, printre care se află și buna ei prietenă Mihaela. Ca spectator imersat, trebuie să o ajuți pe femeie, conform indicațiilor și rugăminților sale, să găsească telefonul ascuns al șefei lor, pentru a-și suna copiii. Aflăm, așadar, că migranții nu aveau voie să aibă telefoane proprii. Ce e foarte bine realizat aici e teroarea în care trăiește această femeie. În fond, ea stă ascunsă, zărindu-i-se doar o mică parte din față, vorbind precipitat spectatorilor și căutând să fie înțeleasă: că a plecat pentru că acolo nu-i pasă nimănui ce culoare ai sau de unde vii, căci principiul e „cu cât mai mulți, cu atât mai bine”, că a fost părăsită de bărbat, că are doi copii, o fată și un băiat, că ar vrea mult să vorbească cu ei, să vadă dacă sunt ok cu școala, că are emoții mai ales pentru băiat etc. Suntem invitați apoi de către femeie să părăsim cât mai silențios camera, de teamă că va veni șefa ei și o va prinde.

Așadar, ajungem în Londra, unde o femeie aflată la muncă acolo (are grijă de o bătrână) își sună băiețelul rămas în România. Copilul, însă, nu răspunde imediat. Când ajung să vorbească, îți dai seama că asiști la o conversație tristă după următoarea schemă: duioșia exagerată a mamei, care încearcă să compenseze distanța: „Ce faci, puiul meu? Cum a fost la chitară?”, apoi replicile laconice, amăgite ale băiatului: „bine, a fost ok” sau „da, am mâncat”. Apoi, „sunt trist” și „mi-e dor de tine”. După care femeia îi promite că vor merge la mare vara care urmează și că nu vor mai sta în cort așa cum au stat anul precedent, ci vor avea o cameră într-un hotel, iar băiatul va avea propriul lui pat. Din nou, proiecția e strategia principală a microscenei, numai că de data asta te plimbi printre niște fâșii de material alb, ca un fel de pereți transparenți, care reflectă atât străzile Londrei, cele pe care se plimbă mama, cât și strada pe care se plimbă fiul ei, care vine de la lecțiile de chitară. Virtual, ei se plimbă sincronic, cele două cadre suprapunându-se, în timp ce dialogul, în contrast, e unul din ce în ce mai dezabuzat și mai fracturat.

Penultima cameră e bifurcată, așa încât o parte dintre noi a mers în Amsterdam, iar o parte a rămas în România. Eu am ales prima destinație, așa că am intrat în dormitorul Soranei, o tânără plecată la studii în afară. Asistăm la conversația video cu iubita sa, Diana, aflată în România. Cea din urmă traversează pierderea bunicii, neacceptând ca Sorana să vină să-i fie direct alături. Motivul este homofobia țării noastre, dată fiind relația gay pe care o au cele două. Un alt punct nevralgic al conversației e dificultatea Dianei de a lua decizia mutării la Amsterdam, Sorana insistând să se înscrie și ea la doctorat în Olanda.

Camera Soranei e un spațiu foarte cozy, spectatorii stând jos, pe niște pernuțe, scena părând aproape una de film, având în vedere lumina palidă, violet-rozalie, și proiecția video, într-o ramă de tablou, a Dianei, aflată în cealaltă cameră. La un moment dat, Diana o lasă câteva minute pe Sorana singură în call, trimițându-i o melodie, pe care să o asculte până ce se întoarce. E vorba de șlagărul Fericirea are chipul tău al Mihaelei Runceanu – vocea Sirenei, bântuind toate camerele într-un fel sau altul, de unde nostalgia care se infiltrează și se amplifică pe măsură ce traversezi camerele, pentru că, deși te afli într-o încăpere, se aud ecouri și din celelalte. Probabil regizoarea nu-și dorea acest lucru, dar nu e rău, pentru că implică și mai mult anvergura spațiului, care descentrează firul sonor, în timp ce poveștile sunt specifice într-o anumită măsură, fiecare cu intriga sa și cu tipologiile sale de personaje.

După câteva minute, Diana se întoarce în call și îi dă o veste cât se poate de bună Soranei: va veni și ea în Amsterdam și se va înscrie la doctorat acolo, prilej de manifestare explozivă și entuziastă pentru tânăra în a cărei camera eram și la bucuria căreia participam. Aflându-ne, din punct de vedere spațial, foarte aproape de Sorana, intimitatea e una întrucâtva stânjenitoare, dar foarte simbiotică, pentru că, vrei, nu vrei, te bucuri și tu alături de această tânără.

Ultima cameră e cea mai noir, pentru că asistăm la un priveghi. Desigur, e vorba de bunica Dianei, despre care aflăm din conversația celor două tinere din camera precedentă. Auzindu-se în surdină clopotul, cadrul e unul în mare parte tăcut și sobru. Aproape de sicriu se află Cătălin, despre care aflăm că este iubitul Dianei, deși aceasta se află într-un început de relație cu Sorana. La un moment dat, Diana intră în așa-zisa capelă, pentru a limpezi situația amoroasă cu Cătălin, pe care îl anunță hic et nunc faptul că decide să plece la Amsterdam. Aflăm, de fapt, unde dispăruse Diana atunci când o lăsase singură în videocall pe Sorana. Dacă până acum poveștile păreau extrem de firești, această despărțire e destul de artificială. Problema e contrastul incomod care se creează între evenimentul extrem de grav al morții bunicii, în raport cu care aflăm că Diana, nepoata, e foarte afectată, și eficiența cu care aceasta decide să îi mărturisească exact atunci lui Cătălin că vrea să rupă relația. Pare mai degrabă că acest cadru funebru a fost ales (de altfel, foarte bine construit) tocmai pentru a facilita despărțirea (adică motivul real pentru care Dianei îi era greu să ia decizia de a pleca la Amsterdam), care se consumă oricum cam fals.

Astfel, se iese din camere și se ajunge la două expoziții: una cu obiecte personale, fiecare având atașat în scris povestea lui, liantul fiind, desigur, migrația. Echipa proiectului organizase în perioada montării spectacolului un call, unde oricine putea să vină să își lase obiectul cu mica istorioară care-l acompaniază. Ce mi-a atras atenția cel mai tare a fost alegerea unei femei de a-și expune diploma de licență ca obiect esențial pentru ce a însemnat plecarea părinților ei la muncă în străinătate: așa i-au putut oferi șansa de a face studii superioare.

Cealaltă expoziție e teoretică și documentată, sintetizând valurile și tipurile de migrație din spațiul românesc, unde se află și fragmente literare din volume precum Interior zero de Lavinia Braniște, Cazzo de Mihnea Bâlici, dă tot ce ai de Alexandra Pâzgu și Străinătate de Augustin Cupșa. În plus, o chestiune despre care se vorbește mai puțin astăzi și care este expusă în cadrul celei de-a doua expoziții este statutul României de țară în care se vine din alte state subdezvoltate, imigranții fiind tratați, din păcate, așa cum românii sunt/erau tratați odată ajunși în Occident. Finalul finalului e un videoconcert cu Mihaela Runceanu, care, evident, intensifică spectrul nostalgic.

Cum se vede migrația, așadar, în acest spectacol imersiv, din perspectiva Andreei Iacob? În tot timpul traversării camerelor, migrația nu e un fenomen social, nu e nici măcar un trend sau o traumă generațională. E o stare firească, osificată în poziția tranziției permanente. Decorul exact asta sugerează: să tot treci dintr-o cameră în alta și să ajungi, ironic, la moarte, adică factorul care determină ceva, totuși, stabil, în contrapunct cu incertitudinea și fragilitatea în care trăiesc personajele. Ceva ce are sfârșit, în timp ce niciuna dintre povești, cu excepția celei din urmă, cu Sorana și Diana, nu știm când și dacă se va termina. Adică dacă familiile se vor reuni vreodată în România sau în altă țară. Sau dacă pur și simplu se va ajunge la o negociere eficientă dintre cei plecați și cei rămași.

Toate micropoveștile au ca miză ideea de a face planuri, deci de a proiecta ceva mai bun, mai prosper, însă tot montajul arată cum proiecția nu e altceva decât o permanentă tranziție și o îmblânzire a distanțelor fizice (dacă nu și afective de la un punct încolo). Extrapolând, senzația de cvasispaimă pe care ți-o lasă imersiunea e cauzată de „revelația” că de migrație nu se mai poate scăpa, că, mai devreme sau mai târziu, toată lumea va fi afectată de ea și va căpăta fie statutul de „plecat”, fie cel de „rămas”.

Cu alte cuvinte, Andreea Iacob face și nu face un spectacol documentar, ceea ce ajută la imersarea spectatorului, întrucât nu mizează nici pe panoramare, nici pe un realism atroce, ci pe focusuri concrete, schematice și afective, din care miza socială răzbate în forță. Dincolo de tematica generală a migrației, pe care o vezi la rece în ultima expoziție, pe parcursul spectacolului, uneori, te simți incomod, ca și cum ești între doi oameni care se ceartă în public și nu știi ce să faci ca în situația din camera 2, cu conflictul dintre părinți și bunică. Alteori, empatizezi cu ceilalți (spectatori și actori deopotrivă), creându-se o comuniune curativă, ca în ultima cameră, la priveghi. Unul dintre meritele majore ale Andreei Iacob e faptul că implică tandrețea în fiecare episod, fără a ajunge, din fericire, la melodramă prin tertipuri de emoționare a publicului.

Nu în ultimul rând, și probabil cel mai important, spațiul este suprapersonajul spectacolului. Fiind o hală mare, dezafectată, întreaga experiență are la bază exact senzația prăpăstioasă a ruinării. Mai mult, substratul pare să fie următorul: toate episoadele spectacolului sunt în mod cert din postcomunism (e prea puțin important dacă e vorba de anii ‘90 sau 2000). Clujana e o fostă fabrică a cărei degradare a început, la fel ca în cazul altor fabrici din România, în perioada tranziției de la comunism la capitalism, sfârșind prin a da faliment. Nu e întâmplătoare legătura dintre migrația postcomunistă, economică, și spațiile dezafectate, industriale. Practic, România devine o țară fără locuri de muncă, de unde și faptul că, dincolo de orice dorință de bunăstare, migrația e una involuntară, de o necesitate vitală. Efectul și miza spectacolului: destrămarea familiei care nu va mai fi niciodată la fel, a cărei comunicare, facilitată exemplar de gadget-uri, va avea întotdeauna fisuri, dacă nu chiar fracturi. Cam asta a fost senzația pe care o aveam după ieșirea din fiecare cameră: că se duce de râpă totul în mod incontrolabil, dar foarte lent, imperceptibil.

Treci din una în alta, afli pe scurt și îndeajuns toată drama, tot specificul acelei plecări în Occident, timpul trece (dacă am reținut bine, fiecare cameră avea sub o formă sau alta un ceas) și nimic nu mai e recuperabil. Cum e și acest tip de experiență-promenadă: te plimbi și tot lași în urmă oameni, obiecte, spații.

P.S.: Un avantaj al spectacolului e faptul că o parte dintre actrițe și actori sunt amatori, iar efectul intim, ușor disfuncțional, de stângăcie duioasă, e și mai sporit.


Producător: Asociația Create.Act.Enjoy
Co-producători: Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru și Film Cluj-Napoca 

text colectiv de spectacol
scenariu, concept și regie: Andreea Iacob
asistență de regie: Varga Hunor-József
asistență de regie (secund): Mihai Gligan
scenografie: Gábor Zsófia
compoziție muzicală: József Iszlai
creație video: Ioana Ofelia, Octavian Șaramet
videomapping: Diana Drăgan-Chirilă
design grafic: Cristian Luchian
realizare mulaj: Tudor Lucanu
regie tehnică: Florin Suciu
consultanță în migrație: Viorela Telegdi-Csetri
documentare migrație: Ioana Toloargă
coordonare PR și voluntari: Raluca Bugnar, Teodora Minea
coordonare artistică: Diana Buluga
coordonare proiect: Diana Moga

Cu: Diana Buluga, Maialgesa Dat, Călin Deneș, Sorana Eșanu, József Iszlai, Raluca Lupan, Ana Maria Marin, Octavian Mic, Victor Muntean, Emőke Pál, Marcel Paramici, Ionela Pop, Ioana-Maria Repciuc, Clara Roman, Oana Rotaru, Salomeea Rusu, George Sfetcu
Apariții video: Andrei Bar, Dominic Big, Amalia Susana Bîrză Lupaș, Anuța Lăpuște, Lia-Lucia Retianu, Cornelia Mureșan

Teona Farmatu

Masterandă a programului de Studii literare românești, interesată de confluențele literaturii cu artele vizuale, muzica și mediul social. Atentă la detalii, sincronizări și bizarerii. Când nu scrie poezie, scrie cronică literară. Sau invers.

Articole similare

Cine și cum editează poezie?

Cine și cum editează poezie?

Amalia Mayer – Poeme

Amalia Mayer – Poeme

Iulia Galea – Yorgos Lanthimos’ Kinds of Kindness (and of other things)

Iulia Galea – Yorgos Lanthimos’ Kinds of Kindness (and of other things)

Florin Gherman – Poezii

Florin Gherman – Poezii