George C. Dumitru, Rupturi, Ego Proză, Polirom, Iași, 2023.
Reveniri în conflicte transgeneraționale, realități corporatiste și relații toxice
Spuneam într-o cronică dedicată volumului lui Liviu Ornea, Viața ca o glumă proastă, că una dintre cele mai sondate teme ale literaturii este aceea a condiției umane reciclată diferit de la o scriitură la alta. O observație omisă atunci, dar pe care îmi doresc să o listez în spațiul destinat acestei cronici se referă tocmai la modul cum s-a reinventat această temă, mai precis în romanul românesc (post)douămiist. Nu mai asistăm la niște căutări de sorginte metafizică ale personajelor, care, devenite conștiente de efemeritatea lor ca ființe umane, încearcă să-și depășească acest statut, în ciuda sfâșierii produse de destinul iminent. Dimpotrivă, rezultat al unei tranziții dure de la comunism la capitalism, eul made in anii 2000 e unul mult mai profan decât tipologiile înaintașilor. El democratizează viziunea asupra acestei tematici, renunțând la resorturi meta și descoperindu-se într-o postură vegetativă, unde asumă insuficiențele personale și colective deopotrivă cu toate clișeele aferente (relații toxice și disfuncționale cu persoana iubită, singurătate, eșec profesional, conflicte transgeneraționale rezultate din nostalgia comunismului concurată de promisiunile Vestului etc.), singura motivație existențială fiind supraviețuirea de la o clipă la alta, dar mereu sub semnul ratării. Toate acestea se reiterează în romanul românesc contemporan cu regularitate, diferit fiind modul lor de orchestrare în funcție de opțiunea autorului. Poate e prematur și chiar radical să intuiesc o criză a prozei milenialilor din acest punct de vedere și, de altfel, nici nu face obiectul acestei cronici, dar cu siguranță exercițiile prozastice lansate după 2000 rămân matca unde sunt deversate necontenit frustrările lăsate în urmă de comunism, tranziție și preluate abil de mitul corporatist.
O astfel de scriitură este și noul roman al lui George C. Dumitru apărut în colecția Ego Proză anul acesta sub titlul Rupturi (Polirom, 2023). Textul este unul catchy, infuzat de ironie inteligentă și amuzant în contextul unor tipologii de personaje mai mereu în situații de râsu’ plânsu’. Stilul „rupt” precum titlul cărții lasă loc unei construcții care explorează abil interiorizările personajelor de la cele mai serioase întrebări până la cele mai banale gânduri și trăiri tranșate de un narator exigent, sarcastic, ce pare că privește personajele de sus în neputința lor, în propriile rupturi discursive, psihice, emoționale și identitare. Trama narativă ne introduce în culisele unui cartier rezidențial de la marginea capitalei, unde o comunitate pestriță de oameni respiră clișeele enumerate mai sus. Daniel, protagonistul romanului, este un tată de adolescent, divorțat, inhibat de propria persoană și anxios până la limită în cadrul tuturor contextelor sociale, dar, totodată, și colectorul narațiunii fiecărui actant participant la acțiune. Romanul se deschide cu accidentul lui Matei, unul dintre prietenii lui Alex – fiul personajului principal, care, în circumstanțe necunoscute, cade de la balustrada unui balcon, rănindu-se foarte grav, dar reușind să supraviețuiască acestei traume. Evenimentul va funcționa ca declancheur pentru a aduce la un loc întreaga comunitate guvernată de o indiferență cronică, trecând rapid de la un discurs care deplângea starea victimei și internaliza șocul la unul de tip reportaj, în care fiecare se consideră îndreptățit să emită judecăți și ipoteze despre cum s-a produs tragedia. Pe de-o parte, se conturează tipologia mamei paranoice fericită că odrasla ei a încheiat relațiile cu Matei, pentru că risca să ajungă probabil în același context lamentabil. Pe de altă parte, motocicliștii de vârsta a doua concluzionează clișeul adolescentului provenit dintr-o familie cu probleme și care încearcă doar să impresioneze prin suicid sau să răspundă unui pariu celor de aceeași vârstă cu el. Toate aceste scenarii, dublate de acela al lui Daniel, respectiv posibilitatea ca fiul său Alex să fie responsabil de accidentul lui Matei, devin simple pre-texte pentru a introduce cititorul în intimitatea personajelor dezgolită de așa-zisă anchetă a protagonistului de a afla mai multe detalii despre accident. Concluzia este una previzibilă – o comunitate aparent distinctă este reunită sub zodia acelorași neliniști și neîmpliniri: dialogul accidentat dintre părinți și adolescenți, fuga de viteza capitalei, dorința de îmbogățire peste noapte, izolarea în fața ecranelor, incapacitatea de a crea conexiuni umane și lista poate continua.
Locuiți de centru în căutare de periferii
După cum arătam mai sus, una dintre motivațiile retragerii în această zonă rezidențială pentru aproximativ toate personajele este refugiul din atmosfera bolnăvicioasă a Bucureștiului, speranța cartierului de tip vestic fiind spulberată de coagularea unui colectiv variat, care nu mai dă posibilitatea purității clasei, etniei sau naționalității, locul nefiind altceva decât România privită la nivel micro: „De fapt, problema cu care se confrunta era simplă: fugise de oraș și orașul venise după el. Fugise de România și România se îngrămădise aici, cu tot ce are ea mai bun, cu oameni din clase sociale diferite, cu meserii diverse, toți la un loc, căutând același lucru, o viață liniștită, contribuind la exact opusul ei” (p. 18). Refugiații din lumea a treia, exploatați ca forță de muncă ieftină în România, job-urile de acasă în slujba marilor companii/ corporații, curentul afacerilor private, precum aceea a lui Mihail, al căror viitor atârnă de un fir de ață, dar fezabilă pentru moment, deoarece oferă un oarecare profit, toate acestea sunt doar câteva exemple ale traiectoriilor alese de realitatea capitalistă, în care o comunitate anemică și vegetativă, de unde provine și Daniel, se chinuie să se sudeze.
Strădania se dovedește a fi o muncă de Sisif, deoarece „nomazii” capitalei sunt lipsiți de repere culturale și sociale (nu au școală), spirituale (nu au biserică), administrative (nu au primărie), inclusiv hedoniste (nu au pub-uri sau terase unde să se distreze). George C. Dumitru demonstrează astfel relația de hegemonie dintre centru (București) și periferie (cartierul rezidențial). Personajele, oricât ar încerca să se dezică de ritmurile terne ale capitalei, depind în continuare de serviciile ei financiare și, implicit, de confortul rezultat în urma lor, idee susținută de următorul fragment, pe care am ales să-l redau in extenso: „Trei axe primordiale ale catedralei ființei, care în cazul lor lipseau cu desăvârșire. Nu aveau școală, doar o grădiniță încropită la parterul unui bloc, unde se uniseră trei apartamente; nu aveau biserică, nu intrase în planurile turcești de expansiune […]; iar primărie nu exista încă, nu se strânsese numărul de buletine necesar, majoritatea mutaților își păstraseră adresele din București. Adunarea lor era redusă la stadiul de cartier al unui sat, dependentă de instituțiile celui din urmă, aflate la kilometri distanță” (pp. 52-53). De fapt, impresia refugiului nu este decât amânarea la infinit a ratării, care, mai devreme sau mai târziu, acaparează deopotrivă destinul individual și colectiv al personajelor.
Spre exemplu, Filozoful, prietenul lui Daniel, deține un canal de Youtube, unde redă cronologic istoria filosofiei, fie în discurs individual, fie sub formă de podcast, temele dezbătute de acesta fiind intrigante pentru protagonistul care ar vrea să afle mai multe direct de la sursă. Totuși, el se lovește de fiecare dată în persoana Filozofului de un individ liniarizat de vulnerabilitățile propriului prezent, cum ar fi: bolile de toate tipurile, responsabilitatea de a îngriji un câine, pe care nu-l mai suportă, trecutul pătat de demiterea lui din slujba de profesor, din cauza relației cu o elevă, dar și pasiunea pentru o liceană ajunsă la vârsta majoratului, pe sub radarul căreia speră să treacă, în ciuda insecurităților sexuale survenite biologic odată depășit pragul de 40 de ani: „L-a sunat să-l invite la cafea, frecându-și mâinile la ideea unei discuții despre argumentul ontologic. Doar că Filozoful se operase de colecist. […] Dă-l încolo de argument” (p. 27). De asemenea, dincolo de frământările protagonistului, de docilitatea cu care îi ascultă pe toți, deoarece vertebrează un rezumat al tuturor poveștilor colectate, se configurează și imaginea alterității vestice, care nu mai apare sub forma unui pământ al făgăduinței. Exemplul în acest sens este unul dintre prietenii săi din liceu plecat în Vest împreună cu soția sa pentru un trai mai bun și care se întoarce în țară la un moment dat, unde se simte ca un intrus, ajungând să divorțeze, din cauza urgențelor girate de sentimentul non-apartenenței al căror victime devin inclusiv copiii, incapabili să vorbească limba părinților.
Toată această serie de eșecuri gonflată de comunicarea ostilă dintre părinți și adolescenți, acuzați de faptul că se lasă aneantizați de regența internetului și a rețelelor de socializare, oferă, de fapt, soluția prin acceptarea și chiar bucuria unui univers domestic. Fără așteptări, el poate oferi un surogat de stabilitate odată cu depersonalizarea survenită în urma atmosferei corporatiste, dictată de pontaje și de numere de înregistrare: „Mersul zilnic la birou. Completarea diverselor rapoarte. Pontajul, o activitate mai degrabă umilitoare, prin care ținea să se demonstreze prezența lui acolo, la program” (p. 125). Relația dintre Daniel și Andreea bazată pe sex și pe o omletă din când în când, sarcina neprevăzută a Alinei pentru a-l păstra pe Sorin aproape, speranța că Alex în mediocritatea lui va reuși să intre la un liceu oarecare și să-și croiască un drum în viață și încercarea lui Mihail de a trece peste despărțirea de Otilia, înlocuind-o cu altă femeie sunt resorturile acestor personaje care creează un raport interstițial între ratare și linia de plutire. Razant apar și nostalgiile comuniste sub forma unor rebuturi de principii funcționale doar la nivel discursiv, deoarece inclusiv părinții lui Daniel nu scapă ritmului alert al consumerismului, dezvoltând astfel un comportament ubicuu prin supraviețuirea între memorie/ amintire și „obligația” răspunsului la comentariile de pe Facebook: „Televizorul și, mai târziu, smartphone-ul, fenomene inerțiale care îi conservau în stagnare. La sat veneau să-și amintească” (p. 99).
Romanul se încheie cu o excursie la munte a lui Daniel cu Andreea și cu cei doi copii obligați să pătrundă în patul procustian al sentimentelor frățești cel puțin pe parcursul valabilității relației părinților, ironizând un soi de tablou adamic, în care telefoanele celor doi adolescenți rămân pe mod avion, îndemnați de părinți să admire natura și să pretindă, măcar în timpul mesei, normalitatea unei potențiale familii – din nou o divagație inutilă cu iz de speranță/ pretenție la supraviețuire: „Ne construim confabulații complexe, pentru a ne justifica opțiunile, deciziile deja luate. Este singurul mod de a merge înainte” (p. 223). Rupturi, la fel ca alte volume înscrise în aceeași paradigmă, onorează florilegiul închinat formulei (post)douămiiste prin imersarea lectorului într-o realitate corporatistă privită cu cortinele trase în starea sa nudă, fără scăpare, premergătoare eșecului perpetuu și ratării de sine consimțite fără prea multe regrete.
Fotografie Copertă @Pawel Czerwinski pe Unsplash
Iulia Maria Vîrban
Sunt studentă la Litere și mă interesează tot ce panoreamează studiile literare românești în ultimii ani la intersecția cu noile metode emergente. Îmi plac cărțile cu potențial interdisciplinar, deoarece mă provoacă să discut despre ele și uneori "împotriva" lor. În timpul liber ocolesc cu ușurință deadline-uri și mai scriu câte o cronică.
