Adriana Jderu, Spații mici, ed. Humanitas, 2023.
Într-un articol rezumativ al Bookfest-ului de anul acesta, Victor Cobuz atrăgea atenția asupra faptului că proza românească din 2023 nu s-a bucurat de o „ieșire la rampă” la fel de impresionantă ca în anii trecuți. Deja în toamnă, nu putem totuși să nu observăm numărul crescând al volumelor de proză scurtă care par a prinde o popularitate tot mai mare pentru publicul larg. În ceea ce privește proza scurtă de anul acesta, putem remarca niște autori care aveau deja o anumită experiență în spațiul literar autohton: Mihai Mateiu, cu În creștere (Ed. Trei); Dorica Boltașu, cu Într-o dimineață, devreme (Ed. Humanitas) sau Florin Irimia, cu Nu spune asta! (Ed. Polirom). Pe lângă aceștia, câteva debuturi ar merita o atenție specială, referindu-mă aici la volumul Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor (Ed. Polirom), al Cristinei Chira, și la debutul Adrianei Jderu, Spații mici (Ed. Humanitas), asupra căruia aș vrea să mă opresc mai îndeaproape.
Experimentările din cadrul cursurilor de creative writing, dar nu numai, au dus la apariția câtorva volume de proză tot mai bine sedimentate într-un șablon minimalist. Mă refer aici la autori care apelează la anumite strategii bine împământenite, pentru a contura ceea ce Mihnea Bâlici denumește „lecturi corporatiste.” Fie că vorbim de romane atent finisate, fie că vorbim de volume de proză scurtă ce respectă regula micilor artificii naratologice, ele sunt suficiente doar pentru a-ți creea iluzia lecturii intense. Astfel de scrieri, deși sunt exemplar construite, tind de cele mai multe ori să ducă lipsă de ambiție ideatică, preferând un construct simplist. Frizând de cele mai multe ori cu structuri schematice, aceste volume par a prinde două mari direcții tematice: fie idilizări ale copilăriei din comunism, fie relațiile sociale ce reflectă clasele de mijloc. Nu vreau să minimalizez aici importanța și rolul unor astfel de antologii de texte. Ele devin referențiale pentru înțelegerea intergeneraționismului (post)douămiist, însă ceea ce ar merita interogat este modul în care aceste „fresce” sunt construite și reconstruite.
Adunând 21 de texte scrise de-a lungul a patru ani, Adriana Jderu oferă consistență volumului prin varietatea contextelor pe care le propune cititorului. La nivel tematic, majoritatea narațiunilor urmăresc panoramarea spațiului domestic, al initimității de cuplu ori familiale, mizând pe construcția unor cadre ce surprind banalitatea și rutina claselor de mijloc. Locul predilect al acțiunii oscilează între spațiul domestic și locul de muncă, întâmplările fiind decorate cu artificii evenimențiale, pentru a da o notă de dinamism lecturii.
Ce se remarcă în proza autoarei este capacitatea ei de a-și îndrepta privirea spre areale ale intimității prin care sunt exhibate ieșirile din contur ale spațiului social. Fie că vorbim despre narațiuni de familie, cum ar fi, de pildă, Istoria dulciurilor mele, O treime, Toate cuvintele din dicționar sau despre intrări în câmpul muncii: Hârtie. Sticlă. Plastic., Femeia bună la toate, narațiunea nu excedă prin experimentalism ori prin miza tematică, cât prin modul în care artificiul final este construit de-a lungul paginilor. Folosindu-se de elipsă, ritm alternant și de dialoguri verosimile, energice, care reușesc să individualizeze personajele, naratoarea pare a-și propune de fiecare dată un soi de defamiliarizare a cititorului, asta după ce creează un spațiu comun de identificare între protagoniști și cititori.
Nicio proză de-a Adrianei Jderu nu este lăsată să devină un tablou complet, fără vreo deviere. Pentru a da un exemplu, ne putem referi la finalul din Cu grijă, unde se insinuează că brânza de oaie scăpată în toaletă de Cati, care nu poate fi acum aruncată – „Fix la aia te-ai gândit să-i faci baie, că-i mai scumpă. O iei și-o pui în galantar, asta o să faci.” (p. 86) – ajunge în farfuria fiicei ei la masa de seară. Construcția unor astfel de noduri tensionate devine benefică în primă fază a volumului, însă în a doua jumătate a cărții, strategiile acestea își expun standardizarea stereotipă, pe măsură ce pattern-ul se repetă până la final.
Dacă urmărim cele două direcții ale prozei pe care le schița Victor Cobuz în nr. 1111 din „Observator Cultural”, anume un vector ce propune „o abordare critică și ironică a mediului și a ethosului corporatist” și unul care preferă discursuri reprezentaționale ale claselor de jos, Adriana Jderu pare a adopta cea de-a doua linie ideatică. Fără problematizare și abstracțiuni (care oricum își găsesc locul foarte rar în proza scurtă) textele volumului se conturează ca spații interstițiale, independente de o narațiune totalizantă. Narațiunile nu se află în interrelaționare, ci creează goluri semantice dorind ca fiecare proză să subziste autonom.
Volumul prinde circularitate în măsura în care vrem să vedem în prima și ultima povestire a cărții (1 Aprilie, respectiv Patru oameni pe care nu îi cunoști) cochetări cu pandemia („ – Un virus misterios din China face victime./ – Slăbuț, nu prea au treabă românii cu China, îi spun fără să ridic privirea din laptop.” p. 171), eventuale critici edulcorate la spațiul virtual și o negociere constantă în raporturile generaționale. În asta aș spune că zace laitmotivul narațiunilor: tinerii generației milenialilor au devenit părinți care învață defectele patriarhatului. Volumul explorează cu precădere relațiile mamă-fiică, dependența și relația cu o figură masculină (Fără aer, Stare de veghe, Istoria dulciurilor mele), precum și imaginea copilului în contextul unor cercuri defectuoase (Un strop de magie, Educație fizică, Cum să-ți faci prieteni la bloc).
Din panopticonul Adrianei Jderu nu se reliefează lumini și umbre, ci spațiile gri, naturale de altfel, care expun o claustrare în precondițiile în care se nasc personajele. În sensul acesta putem spune că poveștile doar survolează, la nivel ideologic, asupra marginalilor care paralizează ori rămân să acționeze din inerția rutinei. Psihologia personajelor pare a fi redusă la una din scurtele meditații ale protagonistului din Pluș: „Valentin rămâne în liniște pentru câteva secunde privind spațiul în care ea s-a aflat în urmă cu câteva secunde. Asta e, poate chiar e un ciudat. Ce știe el?” (p. 34)
Se vede că, sub îndrumarea lui Marius Chivu, a lui Florin Iaru și a lui Marin Mălaicu-Hondrari, autoarea în discuție nu doar că și-a rafinat scriitura, învățând ce nu se face, dar pare să o fi condus deja la o anumită maturitate plastică, care pentru alte generații de cititori devine deja un soi de pretențiozitate a scrisului gata curat. Dacă Adriana Jderu „dă calitate literaturii române”, luându-ne după observația lui Marin Mălaicu-Hondrari de pe coperta a patra, putem adăuga că, din păcate, nu oferă și diversitate.
Nu putem să nu-i atestăm dinamica acțiunii și ritmica intirinsecă. Așa cum am menționat anterior, privirea naratologică dă dovadă, de-a lungul celor 21 de texte, de o abilitate remarcabilă de jonglare cu diferite spații populare, comune, astfel încât imersarea cititorului într-un univers ca al ei să fie veridică. Ba mai mult, scrierea Adrianei Jderu este lipsită de prejudecată, fiind rece și ironică în același timp: a se vedea moartea fratelui domnului Puiu din Dansul găinii ori intriga prozei Șuruburi în cruce. Jocurile autoarei trimit cu gândul la ironiile lui Milan Kundera, împreună cu atmosfera de veșnică anxietate ce bântuie textele – caracter pe care îl găsesc excepțional portretizat în fiecare povestire.
Toate acestea dau dovadă de un rafinament al „penei” scriitoricești care nu poate marca decât echilibrul afectiv și transparența unui scris coerent, fără digresiuni inutile. Tot ce pot să spun e că aș fi curios de ce ar putea construi această autoare într-un volum unitar, într-un roman care să-i permită larghețea unei intrigi poliedrice, de pildă, ori evadări în abstract și contemplativ. Deși debutul ei nu este unul ambițios, poate reprezenta, așa cum, de altfel, cred c-a și fost gândit, o bună lectură la cafelutza de dimineață, între orele de lucru ori la finalul zilei, lângă lampa de pe noptieră.
Fotografie Copertă @Josh Hild pe Unsplash
Horațiu Tohătan
Studiez literatură universală și comparată. Sunt interesat de literatura alienării și de geografiile literare. Formele mele de escapism sunt traseele montane și rătăcirea prin anticariate. Când mai rămâne timp liber scriu proză într-un caiet negru.
Cel mai recent număr:
