Manuela Klenke este traducătoare, în prezent locuiește în Germania, a tradus proză și poezie românească în germană, dintre care amintesc cele două romane ale Laviniei Braniște: Interior zero (Polirom 2016) și Sonia ridică mâna (Polirom 2019), precum și poezie din germană în română pentru antologia Salutare, barbarilor! (Casa de editură Max Blecher, 2022). Am stat de vorbă cu ea în cadrul FILIT despre meseria de traducătoare în cele două țări, despre medierea culturală pe care e nevoit/ă să o facă un/o traducător/oare în lipsa unui sistem eficient al traducerilor, dar și despre satisfacțiile care vin odată cu această muncă.

Dragă Manuela, cum ai început această carieră de traducătoare? Ce te-a atras/fascinat în a face asta? Și de ce traducere de literatură?

Traducătoare pentru că întotdeauna am trăit între limbi. De mică am fost la grădinița, apoi la școala de germană maternă. Am o formație bilingvă. Îmi amintesc că se apela la mine când erau musafiri, oameni veniți din străinătate sau, când copiii colegelor mamei mele aveau nevoie să scrie ceva la disertație sau aveau nevoie de materiale care nu erau traduse în limba română, mă întrebau dacă nu vreau să fac un ban de buzunar. Am făcut apoi LMA [Limbi Moderne Aplicate] și am plecat cu o bursă în Germania, iar de-acolo drumurile s-au complicat puțin, pentru că am cunoscut un tip, cu care între timp m-am căsătorit. El nu era atunci dispus să vină în România, așa că eu am început să lucrez ca traducătoare acolo, dar cazurile în care era nevoie de traducători în Germania erau destul de extreme, la secțiile de poliție, la tribunale. Practic, probleme. La un moment dat, mi se părea că mă pierdusem pe mine și mă gândeam ce fac eu aici între cuțitari și între tot felul de personaje pe care le întâlnisem doar în cărți. Și mi-am adus aminte că mie întotdeauna mi-a plăcut să citesc și că o bună parte din mine e construită de cărți și trăiește prin ele și m-am întrebat unde am ajuns să mă pierd chiar așa. În 2018, România a fost țară invitată de onoare la Târgul de Carte de la Leipzig. Într-un articol, fuseseră și altele, dar pe cel al Ioanei Nicolaie îl țin minte, se spunea că lipsesc traducătorii din limba română în limba germană. Și că acesta ar fi un moment în care s-ar putea prezenta mai mulți autori în Germania. Atunci m-am uitat printre cărțile pe care le aveam în bibliotecă, dacă nu aș putea face o probă de traducere. Așa că am tradus vreo zece pagini din Interior zero de Lavinia Braniște. Entuziasmată, am trimis-o la mai multe edituri. E o carte care-mi place foarte mult, în care se aude vocea tinerilor din România la ora actuală. Mă rog, chiar dacă eu eram plecată din România de ceva vreme, tot aveam background-ul acela cultural, pe care îl descrie Lavinia. M-am bucurat extrem de tare când o editură mică, dar foarte implicată și care mi-e foarte dragă, mikrotext, a zis da. Adică editoarea de-acolo, Nikola Richter, a acceptat. Așa au pornit lucrurile. În paralel, am tradus pentru blogul DLITE, al Institutului Goethe din București care, la fel, a luat naștere odată cu invitația României la Târgul de Carte de la Leipzig. Cred că primul lucru pe care l-am tradus acolo a fost un poem, Dog interface, de Andrei Dósa, și apoi interviuri cu scriitori: unul cu Bogdan-Alexandru Stănescu. Scriitori, da. Din păcate, mai puține scriitoare. Teo Dună, Claudiu Komartin. Și poeme de Teodora Coman, Svetlana Cârstean și Elena Vlădăreanu. 

Cum alegi cărțile pe care le traduci? Sunt preponderent alegeri personale? Sau sunt mai degrabă cărți impuse într-un fel sau altul?

Ar fi un adevărat vis să vină cineva la tine și să-ți spună: avem banii, avem cartea, uite, te rog, poftește. De cele mai multe ori, lucrurile stau tocmai invers. Mie îmi place o carte și o propun. Au fost și autori care mi-au trimis cărțile lor. Dintre cei care mi-au trimis au fost cărți care mi-au plăcut, dar cu care nu am putut ajunge mai departe, preponderent din cauza lipsei de susținere. E nevoie de timp, de redactare pentru ca  traducerile pe care le faci să aibă o anumită calitate, ca să ajungă să fie percepute cum trebuie. Timpul petrecut pentru a traduce zece pagini dintr-un roman care mi-a plăcut l-aș putea folosi pentru a-mi plăti facturile, traducând despre furturi și tâlhării.

Ai tradus două dintre romanele Laviniei Braniște, care au fost bine primite de publicul german, mai ales Interior zero. Ce crezi că a fascinat acest public? E vorba de o potrivire de formulă literară sau mai degrabă e o scriitură nu neapărat asemănătoare cu proza contemporană germană?

Mie mi se pare că Lavinia Braniște a atins foarte bine niște nervuri pe care le-a decongestionat în Interior zero, care se potrivesc nu doar oamenilor care trăiesc în România, ci și în Germania. Interesant mi se pare că această carte le-a plăcut unor oameni de diferite vârste. La teatrul din Köln, regizorul și scenarista Gerhard Seidel și Inka Neubert  sunt niște persoane trecute de prima tinerețe care au ales să facă un spectacol de teatru după Interior zero. Altfel, ai fi zis da, ok, sunt oameni tineri, abia intrați în câmpul muncii și sunt primiți mai greu. Totuși, oameni consacrați, cu experiență, au văzut potențialul cărții ăsteia, iar sala a fost plină. 

Ai văzut spectacolul?

Da. Mi s-a părut foarte interesant. Nu știu ce sentimente a avut Lavinia. Modul în care a fost jucată protagonista a fost cu totul altfel decât m-aș fi așteptat eu când traduceam cartea. Erau parțial luate bucăți din roman. Lavinia are mult dialog, deci multe pasaje erau preluate exact așa. Personajul principal vorbea mult mai entuziasmat, mult mai sigur pe sine, cu o anumită rezistență, pe care eu, de exemplu, nu am simțit-o la Cristina. Acolo mi-am dat seama cât de important e background-ul cultural și cât se pierde pe parcurs, dar, uite, totuși a prins, căci problemele sunt asemănătoare. 

Cu Sonia ridică mâna cum a fost?

Sonia a venit după Interior zero, care a fost susținut și din punctul de vedere al bugetului de promovare de statul român. Atunci au venit jurnaliști din Germania în România, s-au plimbat prin București, au filmat, au văzut locurile pe care Lavinia le descrie în carte. În 2020, când a apărut Sonia, eram în pandemie și lansarea am făcut-o on-line. Evident că nu se putea plimba lumea să vadă locurile descrise de Lavinia. Cu toate astea, a ajuns pe locul al doilea în topul celor mai bune cărți la  radio SWR2, pe o listă alcătuită de aproximativ treizeci de critici literari. E o listă foarte râvnită de cărți. M-am bucurat. Cred, totuși, că s-ar fi putut face mai mult pentru promovarea acestui roman. 

Ce roluri are un traducător? Mai cu seamă, mie mi se pare că sunt mai degrabă niște eforturi personale pe care tu alegi să le faci de mediere sau de promovare a unor autori/autoare contemporane. Cum te împarți între aceste roluri?

Sincer, asta e frustrarea mea personală. Îmi pare rău că nu este un sistem mai bine pus la punct. Nu există finanțări, ca să fie traduse mai multe fragmente de romane sau poeme, ca să fie puși în legătură artiști/artiste din România cu artiști/artiste din Germania. Asta lipește complet. Nu știu unde ar fi punctul de legătură care ar trebuie găsit. Până acum exista platforma DLITE. Trebuie să vedem ce se va întâmpla cu ea mai departe, pentru că și acolo s-au terminat finanțele. În rest, în Germania există multe festivaluri, multe burse pentru scriitori străini. Robert Șerban, Florin Lăzărescu, Dumitru Crudu, autori iarăși (nu autoare)… au obținut burse și am tradus texte scrise de ei pentru o antologie în care au apărut, pentru că au fost bursieri. De exemplu, în Austria, era un program susținut de Ministerul pentru Afaceri Europene și Relații Internaționale și Ministerul pentru Relații Culturale Internaționale. În rest, practic lipsește conectarea culturală. Pe de altă parte, sunt edituri care în Germania se declară deschise pentru voci noi, voci tinere, pentru voci din Europa Răsăriteană. Am văzut pe net discuții de genul că da, ajung să fie cunoscute în afară doar persoanele care sunt susținute de ICR și ICR-ul e plin de bani. Nu este chiar așa. Pentru că spațiile culturale germane invită autorii, dar, totuși, ceva trebuie să afle și ei despre acești autori. Nu au cum să invite autori/autoare, dacă nu știu nimic de existența lor. Iar până să ajungă să îi cunoască, într-adevăr, mutarea la șah e a institutelor culturale din România. 

Dacă ar fi să te gândești în mod distinct la cele două limbi principale în parcursul tău, româna și germana, ce raport ar fi între ele? Unde te simți mai confortabilă, mai „acasă”?

Nu sunt nicăieri. Sau sunt și acolo, și acolo. Toate traducerile pe care le fac, indiferent dacă ajung sau nu să le public, le dau încă o dată la citit. Am norocul să am prieteni foarte buni, și români, și germani, care citesc și uneori îmi sesizează anumite stângăcii. Trăim într-o societate în care se citește foarte mult și în original, și în traducere. Limba e în mișcare, iar în capul meu de traducătoare, limbile se amestecă și iese ceva nou. Uneori, mi se întâmplă să vorbesc și să mă trezesc că am schimbat limba. Chestia asta când mi s-a întâmplat prima dată m-a speriat. M-am gândit că poate sunt bipolară sau am o boală și o să se întâmple ceva cu mine. Dar cred că e normal. Am început să accept flexibilitatea asta. La început, aveam o fixație, chestia aia că trebuie să vorbim corect. Ceea ce evident, așa este. Am un respect deosebit față de regulile gramaticii, pe care trebuie să le respectăm. Cu toate astea, societatea e în mișcare. Există terminologie nouă, lucruri care acum 30-40 de ani nu se întâmplau și atunci trebuie redenumite și găsite soluții lingvistice. La început eram fixată pe această corectitudine. Între timp, mi-am dat seama, citind și o carte a lui Humboldt despre nașterea limbilor, și văzând cum se scria în Germania acum 200 de ani, că puritatea unei limbi este o chestiune foarte volatilă. Dacă i-ai da acum cuiva din Germania o pagină de Humboldt, s-ar apuca să corecteze cu roșu. 

Despre traducere se vorbește adesea ca despre trădare. Aș zice că e mai degrabă o tensiune destul de intimă pe care doar traducătorul poate/trebuie să o rezolve. Cum te poziționezi față de problema asta?

Vorbeam odată cu Marin Malaicu-Hondrari și el zicea așa: dacă ești cititor înrăit e ca și cum ai fuma, deci e un viciu mai soft. Dacă scrii, atunci deja iei droguri. Și l-am întrebat: Marin, și cum e când traduci? Ah, păi, dacă traduci, e cel mai prăpăstios, pentru că iei droguri împreună. E o combinație. Eu zic, totuși, că traducerea îmbogățește. E și un joc… Sincer, cred că așa am ajuns la traducere. Trebuie să înveți și să pierzi. Pentru că sunt unele situații în care limba nu îți permite. Pur și simplu nu există echivalente. Și acolo oricât ai suferi, trebuie să faci un compromis: faci o notă de subsol sau alții taie, alții adaugă o mică explicație. Există diferite rezolvări  pentru situațiile astea. Dar uneori se și pierd lucruri. Mai ales în poezie. De poezie numai masochiștii se apropie. Metaforic vorbind, evident, că tot suntem la capitolul poezie. Am tradus și eu poezie. Îmi place foarte mult. Mi se pare o provocare intelectuală. 

Ce diferențe ai observat între a fi traducătoare în România și a fi traducătoare în Germania?

În spațiul german, e o chestie foarte faină care se cheamă Asociația Traducătorilor Literari, în care într-adevăr se plătește o sumă, nu mare, până în 100 de euro pe an, ca să fii membru. Organizează tot felul de evenimente pentru traducători și se implică pentru ca traducătorii să fie remunerați, pentru legile drepturilor de autor, te țin la curent cu lucrurile pe care trebuie să le conțină un contract. Sunt chestiuni practice, căci traducătorii sunt și ei, ca scriitorii, uneori pierduți pe partea financiară. Totuși, la un moment dat trebuie să-ți plătești și tu asigurarea de sănătate. Și te trezești că ai tradus cărți, dar nu ai de unde plăti asigurarea sau contribuțiile la stat. Pentru asta, această asociație e de un extrem de mare ajutor. Prin ei, am învățat cât de important e să îmi cer drepturile. În cadrul asociației, există și solidaritatea asta în branșă. În România  traducătorii și traducătoarele sunt singuri cu munca lor, niște persoane excelente, dar foarte discrete. Nu se vorbește despre munca lor, despre onorariile lor, despre drepturile pe care le au, despre invitarea lor la evenimente publice, practic, în România, aud vorbindu-se despre traducători doar când Xulescu a găsit „o greșeală” și atunci de fapt nu este vorba despre traducere și metodele pe care le-a folosit un om, ci despre faptul că Xulescu știe mai bine.  

La noi abia de puțin timp editurile au început să pună pe coperta principală și numele traducătorului/traducătoarei…

Da, păi, în facultate, noi am fost învățați, ca traducători/traducătoare, că munca noastră e cu atât mai bună, cu cât e mai invizibilă. Într-un fel, să ne omorârâm originalitatea… Cu tot respectul față de original, chiar și în momentul în care citim, interpretăm într-o anumită direcție. Există și un stil al traducătorului, care sigur, nu intervine peste stilul autorului/autoarei. Dar el există. Din punctul meu de vedere, cu cât se vede mai mult, cu atât e mai bine. Dar știu că cu chestia asta îmi dau foc la oale.

Ce autoare/autori români ți-ai dori să traduci? Sau ce cărți mai precis din literatura română contemporană?

Îmi vin în minte autori/autoare cu care am vorbit recent, dar asta îi nedreptățește pe alți autori/autoare foarte buni/bune, cu care poate nu am vorbit, dar ale căror cărți îmi plac. Uite, mi-au atras atenția cărțile nominalizate la Premiile „Sofia Nădejde”. Sunt curioasă de al doilea roman al Mariei Orban. Mi-a plăcut  Sașa Zare. Corina Sabău a primit o bursă DLITE pentru o carte pe care o aștept . Îmi place foarte mult Anastasia Gavrilovici. Ar fi ceva inedit să facem un duo: eu și încă o traducătoare. Sunt poete în Germania care și traduc. Mi-ar plăcea să lucrăm la patru mâini. Dar astea sunt visele mele. Depind mult de finanțări. 

Preferi să traduci poezie sau proză?

Depinde în ce stare sunt. Anul ăsta am întâlnit în Germania un tip foarte curios de poezia românească contemporană, m-am mirat când a zis  că i-ar plăcea să citească mai multă poezie est-europeană. Când am deja în cap pe cineva care știu că va cumpăra cartea aia, vreau să traduc poezie. Doar pentru mine, de exemplu, nu aș traduce poezie. De obicei, traduc ce vreau să dau mai departe. Uite, de la Florin Iaru am tradus doar proză, pentru că m-au fascinat cadrele și instrumetele cu care lucrează în proza scurtă. Și da, consumatorii de proză sunt mai mulți decât cei de poezie. 

Cum e situația acolo privind poezia? 

E un peisaj efervescent. Poeții sunt și foarte implicați în tot felul de inițiative sociale, politice. Nu știu de poeți solitari care să cunoască apoi  brusc succesul. Să debuteze la 60 de ani și să fie uluitor. Pe când la proză se întâmplă. Poeții în Germania vin din niște colective, din niște direcții comune. În ultima vreme văd că se întâmplă asta și în România, sunt colective de artiști, poeți. Am tradus recent o antologie de poezie germană, apărută la Casa de Editură Max Blecher, din care reiese puțin multitudinea de interese și spațiile acoperite de poezia germană.