Poeme – Alice Dănilă

Poeme – Alice Dănilă

I

O coroniță din anemone și salvii

Ochii încărcați de polen

singura lumină la care poți să vezi ochii ăștia e cea emanată de ochii din fața ta

O primă zi de mătase bleumarin carouri și lycra

Fâșii de lavă încinsă în părul tău canicular

Rododendronul ce înconjoară aleea asta plină de reacții controlate in vitro

Buricele degetelor îți alunecă pe fulgi de păpădie

Cunoști moliciunea în proximitatea ei

Mlădioasă așezare a trupului în spațiu

Paharul în care a germinat o cultură întreagă de respirații

și amintirile tale olfactive sunt date cu pesticide

Întins pe spate pe un câmp de lavandă plină de albine și tăciuni

În tine nu a existat niciodată o dorință mai mare de a te închide între 2 valve și a rămâne acolo pe vecie

Buricele degetelor tale acum sunt aspre și îți rup ștrampii albi din bumbac și dantelă

Curbura seismică din fiecare corp atins greșit

Gâtul tău rupt între flori de mac și lilieci albinoși

Ce frumoasă e lumina supermarket-ului verde în ochii tăi verzi și cu vinișoare roșii

Mișcarea de du-te vino a globilor tăi oculari când eu mă plimb agitată prin fața ta până îmi găsesc cel mai bun unghi din care să te privesc

II

În borcanul cu dulceață de smochine de la mama

Acolo poți găsi niște ochi mai mari care încă tânjesc și care încă nu au carențe

Niște genunchi juliți acoperiți de mâini aspre și unghii date cu ojă grena

Și niște buze deshidratate

Înconjurate de conturul unui ruj ca o sârmă ruginită cu noduri în gât

Și pielea ta de corali purpurii care încă știe să ofere căldură

Și pași îngreunați de bătături coapte ca o pară în august

Bujorii roșii din grădina ta în care ți-ai capturat toată tinerețea

Mugurii de gheață de pe chipul tău rodesc pământul

Ți-aș fi astupat cervixul dacă știam că doar așa pot rămâne cu tine mereu

Ciorchini de chisturi care sapă în porii mei

O paloare hepatică ce nu poate fi estompată nici cu marmelada de căpșuni ce a rămas în urma ta

În cămara asta te mai pot găsi doar pentru 1 an maxim 2

până se termină toată dulceața pe care ai făcut-o

III

Lumea îmbibată în spirt medicinal și polen

Corpurile noastre pline de lume și de praf

Senzații fosilizate în vată de zahăr roz

Degetele acoperite de cristale albe și cenușă

Funingine păr funingine iris funingine gene

Luminile vibrează fierbințeală în ochii tăi lâncezi

Oglinda rotundă cu o ramă roșie în care se concentrează planeta ta

În spatele tău 2 ochi o gură un nas o frunte și niște obraji

2 fețe descompuse

și cea din spatele tău și cea care crezi că e a ta

Dar fața ta nu mai are ochi nici gură nici urechi

nu vezi nu auzi nu poți vorbi

internalizezi reflexia din oglindă

și sticla e materialul căruia îi ia cel mai mult să se degradeze

Afine și zmeură arse

și clor

Și nimic nu mai poate să scoată mirosul de sare din oglindă

IV

Iarba uscată în care mișună buburuze și degete fermentate în lăcrămioare

Fragile roșu neon ca unghiile mele se văd în depărtare

Picioarele goale pe care urcă furnici și printre degetele tale se prind brândușe și zambile zdrobite

care încă pulsează viață

Poteca denivelată îmi amintește de corpul tău ghemuit în brațele mele

Îți port încă printre coaste toate respirațiile aburite afundate în mine

Sub pleoapele tale s-au înghesuit 2 corbi

Lentilele aburite de respirația greoaie din fața ta

Nu îmi plăcea niciodată că reflexia mi se vedea prea tare în ochii tăi

Albul ochilor tăi roșu cătină

Poteca de țară împrejmuită de mărar rozmarin și coleoptere

Pietricelele care îți intrau constant în pantofi

Frica mea că nu vei mai vrea să vii niciodată aici cu mine

Să porți în tine permanent gemeni siamezi pe care poate că nu vei avea niciodată ocazia să-i cunoști

Să-ți împachetezi chipul în hârtie de mătase

și să-ți imaginezi că ăsta e modul cel mai apropiat

 de a-ți simți căldura din interior

Atmosfera umidă în care colcăie coji de lime și de nucă

Ziua asta de vară din ce în ce mai palidă

Liniile palmelor noastre se ating și se potrivesc perfect

Golurile epidermice de catifea

Pierduți unul în golul celuilalt

Atingere aurie în nuditatea soarelui

V

Primăvara care s-a descompus în ochii tăi

Și tot praful de pe frunze se transferase pe pielea ta

Așezat pe un trunchi de copac retezat

Capul întretăiat de raze de lumină netedă

Obrajii tăi supți fiorul meu osificat să văd cât de mult ai slăbit după ce te-ai retras în tine

Dezurbanizarea simțurilor în pădurea asta de la marginea orașului

Gesturile tale care se confundau cu adierea timidă a ferigii ce te înconjura

Vocea ta care mă făcea să simt că eu nu mai am dreptul să exist în mine

Poveștile tale de care îmi era atât de dor

și timpul care acum se scurgea ca mierea

printre petale de hibiscus și merișoare

Vocile noastre risipite pe frunze pe iarbă pe crengile și scoarța copacilor

Interiorul nostru care vibra și pompa căldură

 totul adunat în respirațiile sacadate ce ne marcau gurile cu o ceață vâscoasă

Mereu mă întrebasem cum arată mugurii de mărgăritar

 în palma ta în părul tău în palmele noastre în părul nostru

pentru că tot ce era la comun ne reîntregea

Buchetul de flori din irisurile ochilor noștri

Adun natura toată în mine

și în felul ăsta ne omogenizăm în tabloul acestei zile tandre de primăvară

și stropi de ploaie

De multe ori am impresia că mi-am înghițit până și umbra

 pentru că nu las nimic în urma mea

Regenerarea corporalității prin atingerile noastre reci

Mi-ar plăcea ca momentul ăsta să fie extensia sufletului meu de acum înainte

VI

Bunica îmi spusese că degetele tale reci miroseau a oțet

Mie îmi era teamă să mă ating de ele

Pentru că îmi păreai prea fragilă

Într-o cutie de celuloză și lignină plină de parfumul tău preferat

cu vanilie neagră și acum metanol

Mă uit insistent la tine de parcă se mai poate schimba ceva

Mi-ar fi plăcut să am și eu loc în cutie

Ghemuită în tine ca o fragă de abia coaptă

Încă îți mai probez hainele

oglinda lungă din fața mea se oprește exact la gât

Te port în aceeași ojă în aceleași vânătăi în același rimel

Nu am loc să mă mai port și pe mine

Tot corpul meu se simte ca un umeraș slab încărcat de prea multe haine de-ale tale

Pe toate oglinzile din camera mea am pus poze cu tine in loop

Aerul ăsta e încă plin de tine

În aerul ăsta încă mai respiră dansul tău pe melodia ta preferată

Camera mea a rămas singura cutie în care mai am loc

Fotografie copertă @Ulla Thynell

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poeme – Marc Baboni

Poeme – Marc Baboni

Frenemies, a Z9 Special

Frenemies, a Z9 Special

Z9Camp X Echinox

Z9Camp X Echinox

Poeme – Laur Mihai Amanolesei

Poeme – Laur Mihai Amanolesei