PAULA ERIZANU în dialog cu Teona Farmatu „Creativitatea poate apărea oriunde”

PAULA ERIZANU în dialog cu Teona Farmatu „Creativitatea poate apărea oriunde”

Paula Erizanu este jurnalistă și scriitoare. A lucrat ca editor cultural la revista londoneză The Calvert Journal și a colaborat cu publicații precum BBC World ServiceThe London Review of Books și The Guardian. A debutat cu cartea Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Cartier, 2011), urmată de volumul de poezie Ai grijă de tine (Charmides, 2016) și de romanul istoric feminist Ard pădurile (Cartier, 2021). A conceput și a realizat împreună cu jurnalista, poeta, criticul literar Alina Purcaru cele trei volume ale antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei, apărute la editura Cartier. 

Am stat de vorbă cu ea în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași (FILIT), ediția 2023, unde am dialogat despre relația dintre jurnalism și literatură, subreprezentarea Europei de Est în presa occidentală, precum și despre parcursul său feminist. 

Ce a fost mai întâi pentru tine: jurnalismul sau literatura? Sau ambele?

Mi-am dorit să merg în ambele direcții. Dacă merg la origini, în copilărie, am făcut interviuri și când eram în clasele primare, și tot atunci m-am jucat cu primele poeme. Dincolo de asta, cred că am tot alternat ideea de a face jurnalism cu ideea de a scrie literatură. Venind dintr-o familie care știe cum stau lucrurile cu literatura română, am înțeles că nu pot să mizez doar pe literatură ca sursă de existență. Așa că jurnalismul a fost și o decizie pragmatică, pentru a-mi putea plăti facturile, dar, în același timp, cred că e și o necesitate existențială, în sensul în care literatura poate fi o muncă izolată adesea (deși, iată, la FILIT, vedem tocmai partea sa socială), și m-am gândit că pentru a putea scrie literatură bună, e nevoie să înghit multă realitate. Or, jurnalismul îmi oferă o șansă de a trăi și viețile altor oameni. E și o permisiune de a pune întrebări. Eu am pus dintotdeauna multe întrebări și acum am un pretext profesional ca să fac asta. Una dintre marile mele bucurii în viață e conexiunea adevărată cu un alt om (acea relație Eu-Tu despre care a scris Martin Buber, pe care l-am citit la sugestia lui Alex Cosmescu). Ori, prin jurnalism, la asta poți ajunge destul de ușor, adică ești în poziție profesională s-o faci. Asta mă emoționează mult și îmi îmbogățește viața. În același timp, una o hrănește pe alta. Aceste momente de comuniune cu alți oameni intră în literatura mea. Faptul că scriu literatură îmi influențează și jurnalismul. Cred că mă simt mult mai liberă și mai aproape de formele de jurnalism care îmi permit o mai mare libertate să personalizez articolele decât în formele mai fixe, unde e nevoie de depersonalizare. Dar și depersonalizarea poate fi văzută ca o tehnică narativă. 

Spuneai într-un interviu din 2021 faptul că „Europa de Est este o regiune puțin reprezentată în presa internațională de limbă engleză”. De ce crezi că lucrurile stau astfel? E o lipsă de interes sau mai degrabă e vorba de statutul, aș zice fragil, al jurnalismului în estul Europei?

Cred că atunci când vorbeam despre asta, m-am gândit la prima variantă, dar e adevărat și al doilea răspuns. Probabil vorbeam în special la nivel de context sociocultural, nu doar politic. Adesea ceea ce ajunge în presa internațională despre spațiul nostru vizează titlurile de știri cele mai importante, care vin de obicei din sfera politicului. Ori, la nivel cultural sau social sau din alte puncte de vedere, e mult mai puțină reprezentare, pentru că sunt spații mult mai puțin cunoscute. Trăim într-o lume în care engleză domină și știm mult mai multe despre ce se întâmplă în Statele Unite decât ce se întâmplă în statele vecine nouă. Războiul din Ucraina a schimbat asta și e și o „oportunitate” să ne cunoaștem mai bine vecinii și să ne respectăm, să venim unii către alții cu o deschidere mai mare. Dar mă șochează statistici de genul că niciun președinte român nu a fost în Ungaria timp de 14 de ani până acum câteva săptămâni. La fel, relația dintre Ucraina și România a fost aproape pe zero foarte mulți ani. Îmi amintesc că eram la un festival, Meridian Chernowitz, la Cernăuți, unde am ajuns zburând la aeroportul din Suceava. Am trecut granița pe jos, cu câțiva navetiști. Dar dincolo de asta, organizatorii festivalului cu care discutam nu fuseseră niciodată în România, chiar dacă trăiau la mai puțin de o oră distanță de graniță. Și invers: foarte mulți români nu au fost niciodată în Ucraina. Acum se comunică mai mult cu vecinii tocmai din cauza acestei tragedii care se întâmplă chiar alături de noi.

Cum îți alegi subiectele despre care scrii în activitatea ta de jurnalistă? Faci un research legat de un subiect trecut sau te îndrepți spre ce e foarte actual?

Cred că și, și. Iar uneori primesc comenzi. De exemplu, eu nu sunt o mare microbistă. Iar, la un moment dat, unul dintre editorii de la London Review of Books, cu care colaborez, m-a rugat să scriu un articol despre Sheriff Tiraspol în momentul în care ei s-au calificat în Champions League pentru prima dată. Am acceptat pentru că mi-am dat seama că există o poveste politică pe care pot să o spun despre această echipă — totul e interconectat. 

Unele idei vin din conversații cu editorii. De exemplu, acum am dat un text pentru Guardian despre istoria mâncării în Republica Moldova și cum ne raportăm noi la bucătăria noastră, trecând prin istoria foametei organizate din 1946-7, prin sovietizarea bucătăriei, după fuga asta după tot ce e vestic post-90, odată ce a căzut Cortina de fier și dup-aia, reconectarea cu rădăcinile noastre și aprecierea a ceea ce avem noi la nivel local. 

Ce poate face bun și eficient jurnalismul într-un context atât de tulbure cum e cel actual? Care mai e rolul jurnalistului acum?

Există foarte multe roluri și foarte multe feluri de a face jurnalism, la fel cum există foarte multe feluri de a face literatură. Și poate unele sunt mai importante decât altele în anumite momente, dar până la urmă fiecare își alege forma de jurnalism care i se potrivește cel mai bine. Unii sunt mai combativi, alții sunt mai pașnici. Există loc pentru toată lumea în media. Sigur, e foarte important ceea ce fac jurnaliștii de pe front, care pot să arate cât mai transparent ceea ce se întâmplă și războiul din Ucraina e primul război care e atât de mediatizat din regiune. Republica Moldova a trecut printr-un război similar, dar la scară mică, în 1992, când mă nășteam eu, în Transnistria. Ori atunci se scria despre Republica Moldova doar prin intermediul Moscovei. Veneau corespondenți de la Moscova și scriau narațiunea pe care o promova Rusia. Pentru mine asta a fost important în momentul în care am plecat la studii la Londra. Știam că vreau să contribui la schimbarea acestei paradigme. Războiul din Ucraina cred că a schimbat felul în care este văzută și înțeleasă regiunea noastră la nivel internațional. Acum Republica Moldova e reflectată deja din birouri de la Viena sau Varșovia și de unele voci de pe loc. Eu sunt una dintre aceste voci de pe loc, încerc să prind nuanțele, contextul și să vorbesc în propriii noștri termeni, nu în tușele groase externe.

Mi se pare că orice direcție iei, fie că vorbești despre cultură, fie că vorbești despre politică, despre război sau despre lucruri care țin mai mult de pace, e important să continui, să perseverezi, iar în felul ăsta să oferi mai multă cunoaștere despre unele locuri la care alții nu au acces. 

Te afli de ceva timp între două limbi, româna și engleza, întrucât ai trăit o vreme în Anglia. În ce măsură te simți într-o poziție pe prag, dacă e asta? Cum îți influențează scrisul aceste două limbi? Mai ales că jurnalism scrii mult în engleză, iar literatură, în română. 

Zece ani am trăit la Londra, dar acum, de un an, de când a început războiul, m-am mutat înapoi în Republica Moldova. Am terminat un roman în engleză. E un efort continuu. Când am mers prima dată în Anglia, îmi amintesc că în primele săptămâni, aveam senzația că o limbă e doar un instrument care să te ajute să mergi din punctul A în punctul B. Or, după, mi-am dat seama că e mult mai mult. În liceu îmi amintesc că eram foarte mândră de felul în care mânuiam limba română. A fost dificil dup-aia. A fost o perioadă în care simțeam că pierd și româna, pentru că nu o mai vorbeam constant, nu mă mai scăldam doar în ea. Și în același timp nici în engleză nu mă mai simțeam ca peștele în apă. Sufeream într-un fel că, deși primeam multă bucurie de la umorul sau spiritul pe care pot să-l invoc în română pentru detensionarea unor momente, în engleză îmi era mult mai greu să fac asta inițial. Mi-a luat mult timp să mă relaxez și să-mi invoc umorul. Lucrez cu dicționarul (online) în permanență, și în engleză, și în română, și în alte limbi pe care le folosesc. 

E un efort continuu. E grea și tranziția de la o limbă la alta. Atunci când revin la Londra, simt că am nevoie de câteva zile de adaptare, ca să mă ajustez la temperatura englezei. Atunci când revin acasă, în Republica Moldova sau în România, am nevoie de oarecare timp de ajustare, ca să-mi vină cuvintele în română. Dar cred că am câștigat până la urmă mult, pentru că o limbă e și un sistem de cunoaștere, de referințe, de experiențe, și cu siguranță atât româna, cât și engleza, sunt acum parte din mine și influențează ceea ce gândesc, ceea ce simt și la ce am acces. 

Mi-ar plăcea să-mi povestești puțin despre explorările tale feministe. Cum ai început să îți consolidezi acest praxis, cum au contribuit la asta studiile tale universitare?

Eram înconjurată de femei extraordinare de mică, femei foarte puternice: mama, bunicile mele, străbunica, prima mea învățătoare. Au fost toate influențe și prezențe importante în viața mea. Îmi aduc aminte că am fost un pic derutată, contrariată, prin clasa a V-a, cred, când am auzit primele idei misogine, inclusiv venind dinspre religie. Eu eram destul de religioasă atunci, pentru că bunica mea e religioasă și e și o foarte bună povestitoare și cred că pasiunea mea pentru religie a venit din pasiunea pentru poveștile ei și pentru tot ce însemna la nivel cultural biserica, experiența bisericii: mirosurile, biscuiții primiți de pomană la sfârșit, arta picturală, muzica, arhitectura. Deci prin clasa a V-a nu înțelegeam de ce bărbații ar fi superiori femeilor și mă gândeam și la mine, căci eram foarte pasionată de învățat, eram una dintre cele mai bune eleve din clasă și nu mă vedeam pe mine deloc fiind inferioară colegilor mei. Și cred că de atunci au apărut primele gânduri despre egalitate și inegalitate de gen. Și parcă mi le-am rezolvat în mine. 

Apoi au urmat tot felul de momente din astea de ruptură și mirare față de prejudecățile din exterior. După au fost tot felul de căutări. La universitate, de exemplu, am avut profe extraordinare, și am înțeles feminismul un pic altfel, într-un mod mai pluralist, mai divers, și mi-am înțeles și propriul misoginism internalizat. Țin minte că eram o cititoare de reviste din astea Cool girlBravo girl când eram mică și îmi plăceau bancurile cu blonde. La facultate, unde șefele de catedră erau în majoritate femei extrem de competente, blonde, am realizat ce bagaj cultural stă în spatele acestor bancuri. 

La Universitate am absorbit și un canon masculin. De exemplu, la cursul de istorie a ideilor, singura gânditoare pe care am studiat-o a fost Mary Wollstonecraft, dar, pe de altă parte, am avut și un curs despre viața femeilor în secolul al XVIII-lea în Marea Britanie, care mi-a plăcut foarte mult, sau am avut lecții despre vrăjitorie și ce însemna asta la nivel sociologic în secolul al XVI-lea. 

În plus, cred că descoperirea literaturii Elenei Ferrante a fost un moment important pentru mine, în care mi-am dat seama că citisem până la ea atâtea romane de formare și toate erau despre băieți, care până atunci credeam că reprezintă o experiență universală. Ori, la Ferrante, prin romanele napolitane, am înțeles că sunt foarte multe experiențe fiziologice și sociale prin care am trecut și eu și pe care le-am văzut prima dată reflectate în literatură. De atunci mi-a sporit interesul față de autoare. 

Îmi poți spune câteva feministe sau cărți care te-au influențat și pe care le-ai recomanda?

Rachel Cusk e cea mai recentă pasiune literară. Mi se pare că are un simț al observației foarte acut și foarte individualizat, pe care nu l-am văzut nicăieri. Și o eleganță minimalistă a stilului la care eu sunt foarte sensibilă. 

Aș vrea să vorbim despre munca ta la The Calvert Journal, unde ai fost redactor. Cum a fost să lucrezi într-o redacție străină?

Am fost editor cultural acolo și au fost și bune, și rele. Partea frumoasă a fost că am scris despre arte și cultură din regiunea noastră despre care se știa și se știe în continuare destul de puțin de către publicul de limbă engleză. Datorită jurnalismului meu, și publicul de limbă română al revistei The Calvert Journal a crescut considerabil. M-am simțit un soi de punte dintre Europa de Est și de Vest, dar și America. O treime dintre cititori veneau din SUA. Am descoperit mulți artiști, artiste, care fac lucruri extraordinare în regiunea noastră, asta mi-a consolidat ideea că creativitatea poate apărea oriunde și nu este neapărat superior ceea ce se face în limbile sau lumile despre care știm mai mult decât în cele despre care știm mai puțin. 

Aș vrea să îmi spui câte ceva despre munca ta și a Alinei Purcaru la antologia Un secol de poezie română scrisă de femei (I, II și III). Cum ați început proiectul, cum ați lucrat la patru mâini? Cum ați făcut selecțiile?

Ideea a apărut dintr-o conversație la bucătărie, la un târg de carte. Se celebra centenarul României mari și vorbeam cu Alina despre cum ar fi să ne uităm la această aniversare din perspectiva poeziei scrise de femei. Atunci când am pornit la drum, prieteni din lumea literară ne ziceau că nu o să găsim suficiente poete sau că ce-o să găsim n-o să fie de calitate, că jumătate dintre poete nu vor merita să fie în antologie. E adevărat că și noi aveam o cunoaștere limitată a acestui palier al literaturii române și ne gândeam că o să facem un singur volum. Când am început să scriem lista de poete, ne-am dat seama că nu ne vom putea limita la un singur volum și că va trebui să ne împărțim proiectul în trei părți mari. 

Ceea ce mă bucură este că cele trei volume sunt dovezi concrete că uite, avem poete bune, poete excelente, avem poezie română scrisă de femei de cea mai înaltă calitate și problema nu e că poetele nu există, ci că acestea sunt uitate. Dacă la festivaluri de literatură viața socială a literaturii le mai propulsează pe poetele în viață, la nivel de canonizare suntem încă destul de patriarhali și uităm voci importante din poezia română din cauza unor prejudecăți. 

Îmi amintesc, dacă nu mă înșel, tu sau Alina spunea că cel mai greu a fost să găsiți textele unor poete dispărute acum mult timp…

Da, cel mai greu ne-a fost să lucrăm la volumul al treilea, la poezia interbelică. Am apelat la anticariate, am mers așa în neștire, comandând unele volume de care nu aveam habar, doar ca să vedem dacă ne scapă ceva interesant. Am citit și poezie de mai slabă calitate, pe care nu am inclus-o în volum, pentru că nu voiam să ne submineze proiectul. Și am beneficiat și de ajutorul unor colegi, a unor colege din comunitatea literară care dăduseră peste un nume sau altul, pe care îl considerau potrivit pentru proiectul nostru. Deci cred că a fost bună ideea să începem dinspre prezent și să mergem către trecut, pentru că în felul ăsta am implicat mai multă lume în căutările noastre. Am împărțit munca egal între mine și Alina, ne-am distribuit poetele. 

Ai debutat în proză cu romanul Ard pădurile, etichetat ca roman istoric feminist. Mă întrebam dacă formula asta de roman istoric, într-un fel recuperator, în alt fel atașat de un anumit realism al faptelor, poate fi o soluție de angajare a publicului în lume, o formă de responsabilizare față de niște probleme socioistorice…

Eu nu m-am gândit la nivel de strategie politică neapărat în alegere a genului literar, dar subiectul mi l-am ales din rațiuni feministe, la fel care proiectul nostru cu antologia. Era centenarul revoluției ruse în 2017, când am început să îmi pun întrebări mai degrabă ca jurnalistă despre femeile revoluției ruse. Atunci apăreau tot felul de articole în presă, dar erau toate cu bărbații revoluției. Și din discuții despre perioada respectivă am fost uimită să aflu despre cât de multe femei au participat și au pus umărul la acea epocă istorică. Și cât de diferite erau ele față de așteptările pe care le aveam eu în raport cu acea epocă. Inițial, am scris un eseu pentru revista Aeon, în care am explorat ideile Alexandrei Kollontai, a Inessei Armand și a Liliei Brik (actriță, artistă, cunoscută și prin relația ei poliamoroasă cu poetul Maiakovski). În timp ce făceam cercetarea pentru articolul respectiv, mi-am dat seama că mă interesează aceste femei nu doar ca gânditoare și actori politici în viața publică, ci și în viețile lor private, pentru că exista o conexiune foarte puternică între ideile lor politice și experiențele lor private. Și fiindcă sursele istorice nu sunt suficiente ca să poți scrie nonficțiune despre viețile private, am zis să le căpușez și să încerc să le explorez în totalitatea lor printr-un soi de docu-fiction. 

Fotografie: Alex Vodvicenco

Teona Farmatu

Masterandă a programului de Studii literare românești, interesată de confluențele literaturii cu artele vizuale, muzica și mediul social. Atentă la detalii, sincronizări și bizarerii. Când nu scrie poezie, scrie cronică literară. Sau invers.

Articole similare

MANUELA KLENKE în dialog cu Teona Farmatu: „Așa am ajuns la traducere: trebuie să înveți și să pierzi”

MANUELA KLENKE în dialog cu Teona Farmatu: „Așa am ajuns la traducere: trebuie să înveți și să pierzi”

Frenemies, a Z9 Special

Frenemies, a Z9 Special

Z9 x Echinox (I)

Z9 x Echinox (I)

„Nu sunt o mare cititoare, sunt doar un om care citește constant”. Interviu cu Olga Ștefan

„Nu sunt o mare cititoare, sunt doar un om care citește constant”. Interviu cu Olga Ștefan

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.