Realism depresiv

Realism depresiv

Pe pagina de instagram a unei platforme dedicată „colecționarilor de cunoștințe conectate” (connected knowldge collectors), am găsit o postare minimalistă cu un text concis: Fast gets all our attention, slow has all the power. Nothing has not been said before. The rest is silence. Textul poate suna tezist, însă ce-a dea doua frază reprezintă cu discreție temelia romanului lui Alex Olteanu, Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă, tocmai pentru că întreaga poveste pare să nu vorbească decât despre plictis și ignoranță. Cu o intrigă care abia se construiește în a doua jumătate a cărții, cu un personaj apatic și o structură cinematografică modestă, narațiunea romanului intrigă prin lipsa asumată de dinamism.

Într-o recenzie dedicată volumului Spații mici, vorbeam despre lipsa de diversitate tematică și stilistică a romanelor ori a volumelor de proză scurtă din anul acesta. Trucul pe care îl adoptă, totuși, Alex Olteanu, e tocmai acela de a prelua un praxis standardizat al scrierii de proză și a-l duce până la extremitatea morbidă a minimalismului prozaic rudimentar. Prin urmare, alegând să prezinte un fragment din viața unui corporatist care lucrează de acasă, Olteanu consideră că un stil cinematografic, atent împărțit pe scene simple, este cea mai sugestivă cale de a reda cadența înnebunitoare a vieții petrecute în casă (indiferent dacă vorbim de timpul liber sau de cel de muncă).

La o primă vedere, volumul se construiește critic față de spațiile corporatiste și față de corectitudinea politică implementată meschin în modul de manipulare al angajaților. Rezumativ, romanul lui Olteanu urmărește câteva săptămâni din viața lui Andrei, un tânăr angajat la o companie internațională ce vinde cursuri de IA la nivel global. Lucrând de acasă, dintr-o chirie de la marginea Bucureștiului, viața lui se împarte între câteva personaje minimale: superiorii săi de la locul de muncă (cu care vorbește doar online), Maria, o tânără dansatoare ce studiază la UNATC, prietenul Adi și părinții săi. Un incident la locul de muncă, concedierea unui angajat din cauza unei postări misogine, conduce la un training de sensibilitate, în urma căruia Andrei este taxat pentru lipsa lui de deschidere față de discursul asupra genurilor.

Romanul are o bază structurală simplă, fiind construit pe câteva scene cheie ușor de surprins: scena de la patinoar, de la părinții săi din Târgu Jiu ori scena romantică dintre el și Maria sunt doar câteva exemple. Deși mai bine din jumătate de roman este dedicat timpului petrecut în fața calculatorului și timpului petrecut în casă, miza romanului e tocmai aceea de a contura relațiile interumane în contextul acestei arestări profesionale. O privire pe coperta a patra ne anunță că protagonistul nu este nici introvertit, nici alienat, ci pur și simplu obligat de condițiile de muncă să rupă legătura cu orice sferă socială concretă. Într-o asemenea ipostază îl găsim pe protagonist în timpul episodului de revelion petrecut singur: „Se vorbea, se țipa, se râdea, se asculta muzică. «Fiecare e legat de ceva sau de cineva», constată cu dorință, apoi se gândi că tocmai această nevoie de a aparține era și sursa problemelor, că, dacă nu și-ar mai fi dorit atât de mult să intre în lumea celorlalți, acum nu l-ar mai fi zgâriat nicio singurătate pe creier” (p. 100). Lipsa lui de experiență în interiorul unei sfere sociale îl înstrăinează la nivel caracterologic, aducând după sine anxietate și deznădejde.

Pe acest fundal, un al doilea joc ideatic pe care ni-l înfățișează Olteanu este dubla hibridare a umanului. Acest lucru se poate vedea din titlu. Dacă în cazul unor poeți tineri – de pildă Diana Cornea (Setări avansate de lumină) – tripla îmbinare dintre om, non-uman și digital este posibilă în mod armonios, în cazul lui Olteanu, interacțiunea digitală, în special cea de natură profesională, este antagonizată datorită ratării sociale pe care o produce. Mă refer aici la scena finală din roman. După ce Adrianne, directoarea echipei lui Andrei, îi explică protagonistului că e nevoit să-și afișeze pronumele pe platforma de lucru, acesta se arată reticent în fața unei astfel de măsuri, neînțelegându-i sensul și utilitatea. După un discurs „educativ”, directoarea ajunge să-l acuze pe Andrei de homofobie, pe fundalul lipsei lui de înțelegere. Obligat să-și ceară scuze în fața întregii companii pentru o acuză pe care nu o percepe (vedem aici strategii aproape kafkiene, însă modeste), protagonistul are o cădere nervoasă în fața calculatorului și își sparge tastatura de birou.

Ce se panoramează în acest context e modul în care discursul de gen, implementat fățiș în spațiul profesional, duce la excludere și marginalizare, deși pornește de la premise complet opuse. Ar putea fi relevantă, în acest punct, observația lui Radu Vancu dintr-un interviu, referitor la corectitudinea politică: „ca orice ideologie, încearcă să-și aroge mai multă putere decât cea pentru care a for creată.” (1:07:16) Narațiunea romanului înfățișează tocmai un astfel de caz, unde premisele incluziunii se transformă într-un sistem punitiv, care se concentrează mai degrabă pe limitele pe care le poate inculca: „O companie e departe de a fi o democrație, îl întrerupse ea. Nu poți spune chiar orice când ești la lucru. De ce ai voie să spui unele lucruri, iar altele, nu, asta e altă discuție. Companiile se aliniază cu ultimele tendințe. Clienții și angajații vor să audă că există genderfuck, compania le spune că există genderfuck. Dacă vrei libertate de exprimare, atunci industria corporatistă nu e pentru tine.” (p. 149) Desigur, un reproș ce i se poate aduce protagonistului ține de lipsa de cooperare, acesta reprezentând, de fapt, poziția conservatoare care, fie nu se angajează în nicio formă de discurs, fie se ascunde în spatele inerției poziției sociale în care s-a format. Întrebările și argumentele sale în dialogul cu Adrianne țin de un determinism evident: „Dar anatomic și fiziologic vorbind există doar bărbați, femei și hermafrodiți, nu? Ai două feluri de organe reproductive, două feluri de celule sexuale, două seturi de cromozomi…” (p. 130) Refuzul unei explicații coerente în fața unor reducționisme de acest tip creează contextul perfect pentru excludere și eliminare.

Reacția protagonistului conturează un portret de personaj cel puțin memorabil, elegant individualizat dacă ne raportăm la alte romane apărute anul acesta. Periclitat la locul de muncă, fără să se poată vedea cu Maria, „animalul care lucrează de acasă” se vede din nou singur, cu doua soluții, de natură de-a dreptul ontologică, prin care poate să răspundă: sinuciderea ori fuga. Cele două piste existențiale sau, mai degrabă, oportunitatea de a alege între ele, reprezintă asumarea unui sine până atunci stabil în interția status-quo-ului de acasă: „Când luase în calcul demisia, rămăsese într-un tărâm al ideilor și nu anticipase cât de înfricoșătoare poate fi de fapt realitatea unei astfel de situații.” (p. 187) Beția și fuga la mare, escapismul final, construiesc un deznodământ bazat pe-un artificiu ușor clișeizat, punctând evadarea din lanțurile muncii alienante. Cu toate acestea, în economia romanului, scena reprezintă nodul încărcat de potențialitate al protagonistului, punctul în care el prinde viață și-și asumă o vitalitate până atunci refulată.

Finalul nu este unul pozitiv, însă oferă closure unei narațiuni asumat monotone. Având, așa cum am zis anterior, o intrigă căreia nu i se dedică o focalizare totală, naratorul ne atrage atenția asupra faptului că lectura tinde mai degrabă să construiască o atmosferă, un mood al banalității, decât o poveste, direcție ce se susține până la capăt pe parcursul lecturii. Această fundație imobilă, realistă, care pulsează energia textului mă trimite cu gândul la câteva linii a ceea ce Alex Ciorogar denumea „Neo-Biedermeier” ori la detalierile pe care Mihnea Bâlici le făcuse la un moment dat despre Polaroidele lui Daniel Coman. Deși amândoi își plasează cronicile în jurul unor volume de poezie, cred că textul lui Olteanu poate ridica câteva discuții în ceea ce privește strategiile prin care dimensiunea domestică, intimitatea, valorizarea micilor afecte ori blazarea sunt construite și dinamitate pentru a lovi, de fapt, în gol. Putem vorbi despre relaționările familiale puse în criză – o temă recurentă în literatura extrem-contemporană: Emilia Faur, Mihai Buzea, Dan Coman sunt doar câteva exemple. Aici mă refer la „tragedia” înstrăinării de familie lipsită de motive directe: „Cu părinții se vedea o dată pe an, poate chiar de două-trei ori dacă interveneau situații excepționale, precum decesul vreunei rude. Certați nu erau, nici nu le păstrea vreo ură ascunsă din copilărie, dar cu toate astea pierduse legătura cu ei mai mult decât copiii care erau cu adevărat supărați pe părinți.” (p. 103) Textul e impregnat și de un intimism, aproape corporal, jucat în defavoarea protagonistului: „Îți examină apoi îndelung chipul – de la gât în sus arăta decent, tuns scurt, un pic pierdut pe margini, barbă deasă, dar îngrijită. De la gât în jos însă, totul arăta ca un teren agricol ce aparținea unor țărani care muriseră de câțiva ani.” (p. 31) Relația cu Maria, pasiunea dintre ei doi, este, de asemenea, mereu atent calibrată, încărcată de timiditate și anxietate, fără a avea în final vreun deznodământ precis: „Umerii li se atinseseră ușor, dar niciunul nu făcu pasul lateral. Andrei îi cuprinse mâna, iar ea primi fără împotrivire căldura palmei lui.” (p. 168)

Tot textul este, așadar, împânzit de o cumințenie comportamentală care, de fapt, pare a sta la baza acestui Neo-Biedermeier încărcat prin temperarea marilor ambiții și a criticii brutale a contextului socio-politic. Cu un fler pedagogic, narațiunea lui Olteanu dă curs liber doar boemiei etilice, unde beția și explozia din fața calculatorului eliberează protagonistul și-i  permit să ia decizii curajoase. Fugind la mare cu un autobuz de noapte, ajungând pe plajă la șapte dimineața, finalul sinestezic nu iese din grila temperamentală pe care am conturat-o anterior, însă completează tabloul formal al romanului. După o liniște constantă în care auzim cu anxietate apelurile online, în final dăm peste urletul mării, peste fierbințeala whiskyului, peste „pâcla translucidă dintre el și restul lumii” dată de lacrimi și peste versurile lui Johnny Cash, cântate în valurile mării. Ușor estetizat, ultimul capitol contrabalansează apatia poveștii.

Aș vrea să cred că romanul se poate remarca pe fundalul volumelor de anul acesta. Datorită minimalismului dus aproape la extrem, fără fragmentaritate ori joc narativ, mă întreb dacă „mai jos de atât se poate merge?” „Tratatul” lui Olteanu evocă criza unei formule prozaice cariate deja de timp. Situat între short-story și roman prorpiu-zis, denunțându-se din titlu și ca eseu descriptiv, textul permite maleabilitate interpretativă. Însă asta nu înseamnă că se evidențiază în pădurea de romane sociale atât de pregnantă la noi. Ca orice debut în volum, rămâne de văzut cum se va poziționa de acum autorul față de acest personaj memorabil. Până atunci, în calitate de hipogeu (însă, paradoxal, în sens pozitiv) al unei pleiade de romane cu miză socială, Scurt tratat despre animelele care lucrează de acasă punctează cu o fermitate alarmantă nevoia de reinventare totală, de ieșire dintr-un registru al realismului depresiv (Colin Feltham) care domină proza actuală.


Fotografie Copertă @Jessica Pamp pe Unsplash

Horațiu Tohătan

Studiez literatură universală și comparată. Sunt interesat de literatura alienării și de geografiile literare. Formele mele de escapism sunt traseele montane și rătăcirea prin anticariate. Când mai rămâne timp liber scriu proză într-un caiet negru.

Articole similare

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Robert Trașcu – Poeme

Robert Trașcu – Poeme

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

„Într-o suburbie a orașului Tbilisi” – o cronică a Georgiei post-sovietice

„Într-o suburbie a orașului Tbilisi” – o cronică a Georgiei post-sovietice