Siempre-boi — Alberto Păduraru

Siempre-boi — Alberto Păduraru

(Un poet. Un pianist. Doi artiști complecți. O iubită absentă. Hai două.)

Portobello road. 

Să-mi scrii, să-mi spui că ai avut un vis cu mine pe o stradă aglomerată și plină de mirosuri. Acolo, în colț, sunt de obicei fetele, nu le vedem, iar dacă o facem, ne prefacem că dorm, ca să ne lase în pace. Ne fac semne rotunjite, semne ascuțite, te strâng de mână mai tare, închidem ochii și ne răsucim în trecut, ne scufundăm în plictiseală teribilă și alte câteva momente de ‘bring your own booze to the party’, dar fără party, întrucât pe mine nu m-a invitat nimeni. Așa că mi le fac singur și mint că mă distrez minunat în chicoteli stângace, veritabile unelte de seară.

Pe străzile astea n-am fost niciodată, dar chiar și-așa, parcă aș merge pe ele cu tine, așa mă simt. Sunt atingeri de vânt care-mi aduc aminte, sunt pași sincron cu amintirea pașilor tăi. E ritmul pe care l-am schimbat de la unu la doi și nu l-am mai uitat niciodată de atunci. Și ești acolo cu mine, fără căutare, ca un cântec, fără gânduri, în spatele ochilor mei.

Și frumusețile astea noi, senzații aglomerate, și acum tot le împart cu tine. Cobor Portobello road dichisit, dar fără sacou. Caut un sacou, mă apropii în treacăt și le muștruluiesc pe toate, le întorc pe toate părțile, le palpez ca pe inimi și pe urmă le îmbrac pe oameni imaginari și le țin strâns în brațe. Și e o mângâiere în toate, scot batistele din buzunarele de la piept, le înnod și-apoi le înghit în pumn, iar când desfac, pe aerul moale se aude iar vocea ta.

Simt că am mai fost aici cel puțin de câteva ori. De fiecare dată fără sacou, mai puțin cea în care l-am avut. Și îl purtam cu gândul că sunt invincibil purtându-l și că doar așa o să am ocazia să dau peste tine întâmplător. Sunt unele haine pe care, dacă le îmbrac, îmi aduc înapoi câte un om drag. Dar mi se face frică să le port și deseori nici nu prea știu, la fel cum mi se face frică să îți scriu, ori de câte ori aș vrea să îți scriu. 

Plutește o fascinație aparte peste locul ăsta, zici că e ora de miere. Îmi țin cărțulia la subraț și purced, ating toate vitrinele, toate balustradele, zâmbesc tuturor. E o zi leneșă, da, dar e și o zi pe care ți-o povestesc și asta o face puțin mai harnică și însuși faptul că sunt aici, acum e, nu știu, ca și cum n-ar trebui să clipesc, să nu care cumva să mă păcălesc că visez toate astea.

Pianistul m-a lăsat singur. E acasă la o duduie, l-am condus. Mi-a arătat de afară pe care geam să mă uit să-l văd cum predă. M-am holbat puțin în casa femeii, sorbit de luxul în care se scaldă, dar am rămas în ploaia măruntă și în gândurile mele, cu mâinile în buzunar, arcuit de stâlp, lângă o micuță pubelă stradală.

Pianistul e fericit, stă la pian cu o femeie frumoasă, o învață, poate să îi atingă ușor mâinile fără scuze apoetice, cu scop și deznodământ: muzică. Poate să fie el însuși, nu atât pentru dragoste, cât pentru comparație. Îi trece de îndrăgostelile mai tinere așa, prin expunere la altceva: o femeie serioasă, soție, ocupată, elegantă, stilată, din dulapul căreia curg ultimele colecții Chanel și care nu se uită niciodată la 50 de lire în plus pe lecții. Câteva din astea pe săptămână și e suficient să poți raționa că ești într-o altă vânătoare: de fluturi, fără voia ta. Tinerețea vine cu un je sais exactement quoi și o citești ca pe o carte deschisă, o știi pe dinafară, o poți, la o adică, ocoli, dar cumva tot ajungi să cazi pentru ceva anapoda: impresii frumoase, încredere oarbă, naivitate, poate, frumusețe simplă, brutalistă, plictisitoare-rococo, dar plăcută ochiului. 

Și dacă ne lăsăm de femei și ne ținem doar de treaba noastră? Ca niște artiști complecți ce suntem. Da, sigur! Să începem lecția următoare: Mihail Jora, JouJoux pour Ma Dame. Ce dulce ne e neîmplinirea, da, și ce minuni face cu mintea, nu îi înțeleg când îmi zic de droguri, e de-ajuns să suferi, să ai pe cineva în minte care se exprimă urât în desenele despre tine, care te crestează încet când te cartografiază, să lâncezești în geniul neînțeles și să repeți totul la infinit cât te ține sufletul ăsta mare și prost. Un Fox-Trott pour Ma Dame. Plângem din doi în doi, s-a făcut coadă pe Portobello road și fiecăruia, din doi în doi, îi era dor. Asta nici nu e limba mea, dar dacă cumva e limba ta, a fost aiurea când s-au atins, a fost atât de candid când s-au atins, de parcă am vorbit cu același glas o bucată din viață, chiar și atunci când ne-am contrazis. Londra mă face 2D, plat, pe-aici răceala mecanică impresionează și, dacă recit de-astea naiv-sentimentale pare cel mult că am încercat. Și totuși, e fix ce urmează să fac.

Ma dame desire entendre du Stravinski

Eu fac plimbări imaginare, pe meridian, sunt la sursa timpului însuși. Și-l am pe tot și n-am deloc. Observ observatorul, încerc să recunosc orașul după rutele obișnuite, arăt cu degetul pe cer Academia, London Bridge-ul, suntem în vârful parcului în care nu se întâmplă nimic, în care nu se întâmplă niciodată nimic. Of, pentru o secundă am putea căuta doar liniștea, nu-i așa? Sunt între două ore, pianistul le-a terminat pe ale lui și acum vorbim despre viață și despre programul de repetiții. Scot cartea de la subraț. Rup pagina cu numele tău. Caut alt chip pentru poemele despre tine. Mergem haihui și-mi caut traducerile bune, în spatele minții, trebuie să le facem pe toate, să repetăm, tre să facem și rap și niște workout acasă, o petrecere fastuoasă și trebuie să mai vin și ca turist, că acuma trăiesc cotidianul mic, simplu, cu o fascinație aparte. Trăiesc avangardist, până când o să se cristalizeze la un moment dat ce trăiesc în ceva.

Și e mandatoriu să ne ducem avangardist, așadar: Scriabin for the win. Mergem prin săli de repetiție izolate, cu piane cochete și încercăm să ne băgăm pe sub piele până ne scoate cineva afară cu programare. Eu am pantaloni împrumutați. Și tricou împrumutat. Și-mi vin chiar bine.

„Suntem artiști complecți.”, îmi zice pianistul. 

Și poetul meu preferat mi-a zis că-s suficient de ratat să fiu poet odată. Și m-am bucurat ca acum, ca atunci. Mai sunt două zile până recit cu pian în Barul Spiritual, în Camden. Facem carbonara corectă, rupem poveștile în două, dorm pe canapea și văd frumos turla dimineața, cu cesuleț, prin ploaie și prin ceață, din casă. Ce n-aș da să învăț să citesc partituri, tot ce știu e „disperato”. Aș preda și eu după aia femeilor înstărite și așezate și plictisite, dar mai bine învăț să fac asta cu poezia, bag o fisă. Când traduc, schema metrică rămâne aceeași. Sensul. Totul. Chiar și imaginea afurisită a ochilor tăi blânzi, confuzi și umezi, întocmai ca moaca din moace. Mă enervează că tot îmi place, că e epitoma a tot ce-mi place. Și-ncep să te văd furios și-apoi te reclădesc furios (firește, cu nume fictiv). Și mă înmoi.

Seara mă mai așez mai pe trepte, spre pupa vaporului din Greenwich, ca artificiile. Îmi aprind hainele, să admir mai bine fluviul. Iau cu mine amintiri necioplite, bere ieftină și un prieten: pianistul. La fel de bine: artistul. Și suntem un pic loviți, rupți în gură, de parcă suferința asta e una comună, general-aplicabilă, pentru creație. Stăm în capetele personale și ne înnodăm ideea că așa trebuie să fie, dar cu tot cu hainele aprinse, niciunul nu admiră, în fond, mai bine fluviul.

Lui frate-su (al pianistului) i-am zis: „Învață-mă și pe mine să râd și să mă bucur de tot ce mi se întâmplă.” A râs și s-a bucurat că i-am zis asta. Eu nu înțelegeam. Dacă aș coborî acum în mine m-aș pierde. Fără doar și poate. Cu instrucțiuni cu tot în mâini, ba mai și cunoscându-mă de când mă știu. Sunt un labirint de teorie despre singurătate în care te-ai rătăcit și tu, cu atât de puțin înainte de ieșire, și nu-mi dă pace gândul (candid) că n-am mai fost de mult timp la biserică, sau că n-am sunat acasă mai mult. Dacă accelerezi puțin, viața ți se întâmplă fără să mai țină cont de tine. Și viața mea mi se doar întâmplă de ceva vreme, fără să mai țină cont de mine.

Cum îi promit lui Dan că o să-i iau din Oxfam un CD cu muzică la o liră, să asculte la casetofon când își gătește (de preferat Schubert, dar dacă n-au Schubert, merge orice). Cum nu uit că i-am promis și îmi stă pe cap gândul ăsta și dau peste un Oxfam fix din întâmplare, intru și n-au decât viniluri. Ce prostie, îmi zic, în românește și ies, iar Dan ma întreabă „cît e ceasul în Greenwich?” (da, cu î din i), iat eu răspund 15:06, la care el zice „ah, așa e și aici, doar că 13”. Nu mai trebuie CD-uri, o să îi aducă pianistul unele cu Dimitrie Cantemir (compozițiile lui) la Crăciun, când o să ne vedem cu toții să băgăm creveți din ce în ce mai scumpi, din ce în ce mai proști în Botoșani și o să povestim viața de până atunci a fiecăruia.

Un Fox-Trott pour Ma Dame

Va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună. Și mai ales va trebui să te miști liberă când voi traversa orașele acestea pustii în frumosul meu costum de scafandru.   Câțiva au intrat pentru bere, câțiva pentru vocea mea care tremura în microfon, câțiva au pășit pe clape până în miezul tuturor lucrurilor. Vezi scaunul ăla? (E acum în lumină, strălucește.) Scaunul ăla l-am păstrat pentru tine. Nu știu de ce m-am gândit că ai intra aici în timpul poemului meu despre crayole. În timpul poemului tău despre crayole, mai exact. Dar au intrat de toate înainte, un harbuz rostogolit, un acordeonist pilit, o girafă mov, poliția cu spatele, gaițele, grădinarii, mimii, nimeni și de fiecare dată inima mea sărea din piept ca și când ai fi intrat și tu, pe vânt, odată cu ei, și te-ai fi pus pe locul tău de când lumea, în jurul căruia a crescut tot ce cunosc, în jurul căruia a pălit tot ce cunosc. Nu au venit dintre aceia la care mă așteptam, dar au venit alții dintre aceia la care nu mă gândeam, și asta e ok. Dacă ar exista o lege a recompensei… Dar nu există, dovada: oamenii ucid suflete.

Pianistul termină partiturile prinse cu gumă de mentă de pian și de perete, apoi se ridică să se așeze câțiva pași mai încolo, la bar. Ne luăm câte o bere (mint, doar eu îmi iau, dar mint ca să avem ce să ciocnim, în mintea mea). Ne luăm câte o bere, așadar. Mă bate pe umăr și inima mea se mută acolo, mă bate pe inimă, niciunul dintre noi nu-și dă încă seama ce a făcut, sau dacă a făcut ceva. Totul pare un vis, un vis despre cum am luat un zbor într-o seară doar ca să nu-mi mai pară nimic prea departe și ca să mi se facă dor mai departe, să pot continua să fac asta, să nu mă las niciodată și să știu ce mă ține. Și, între toate, bineînțeles, dragostea ta.

Am dat la schimb haine pe călătorii și orice am mai cumpărat pe văzutul lumii, am folosit și poezia ca monedă de schimb, fără vreun schimb propriu-zis. Pot să cutreier orașele fantastice, zburătoare cu grijă, fără grijă, dar tot ce mi se pare demn de privit, am mai văzut cândva și la tine în ochi. Sunt călătorii mult mai simple, mult mai cochete și comode, pe care pot să le mai fac din vreme în vreme, până nu devin prea grele și nu le mai pot începe vreodată. M-am lăsat de scris, m-am întors, m-am apucat iar, m-am sucit de câteva ori. Totul pare un vis, un vis despre cum am luat un zbor într-o seară doar ca să nu-mi mai pară nimic prea departe și ca să mi se facă dor mai departe, să pot continua să fac asta, să nu mă las niciodată și să știu ce mă ține. Și, între toate, bineînțeles, dragostea ta.

Eram frumos. Mă admirau. Se delectau. Nu îmi păsa. Stăteam în scutece în mijlocul lor și plânsul meu te striga, uriaș, colosul de plâns. Îmi cereau câteva adevăruri, chitanța mea de poet. Îmi cereau să le scriu și nu o făceam. Alteori o făceam, când nu îmi cereau. 

Am ciocnit berea cu pianistul cu toate astea în cap. Am oftat așa, ca după un of mare. De parcă am cărat pietre și glasurile și membrele ni s-au tăiat. Doamne, cât de mult mi-aș fi dorit să fii acolo și tu. Să stai în cap pe scaunul rezervat, care te aștepta înapoi neatins. Și de când am plecat, l-am luat cu mine parcă, am început să îl târăsc pe străzi de-aiurea. Și din când în când vântul îți imită greutatea și mi se face și mie puțin mai greu. Se numește dor. Noi îl avem, lor n-am știut să le explic. N-am știut să recit cum ar fi vrut, n-am putut mecaniciza nimic. Neutralitatea mea e moale, fragilă, mai ales când vorbesc despre ce iubesc. Și n-am cunoștința să scriu despre altceva. Îmi lipsește expertiza, nu pot să emulez lucruri doar așa, netrăite. Chiar și poemele despre melci și girafe pot să le simt. Sunt niște gânduri vivace care nu-mi dau pace, unde muzica e, în sine, o căutare în timp. 

Și-abia acum s-a auzit clinchetul berilor. Pianistul și-a întins degetele lungi peste bar, dar ele s-au întins singure până la geam. Le-a rulat apoi, ca pe o gumă lungă, și le-a înnodat atent. Mi-a spus: „Uită-te la mâinile mele.” Și m-am uitat la mâinile lui. Avea dreptate. Și noi tot oftam, ca după cea mai lungă zi din an (ceea ce a și fost, la urma urmei), ca după cea mai grea slujbă de la zei, storși de toate, dar la finalul a tot, artiști complecți. Și ne-am pus pe râs. Toate stările se amestecau acolo și le trăiam deodată pe toate, amestecate. Pianistul mi-a spus, cu degetele abia înnodate, că nu mai poate. Și îl credeam (nu că eu tare mai puteam). 

O să păstreze doar câțiva oameni dragi, o să le predea mai departe, pentru niște bani de buzunar deoparte. După care, mi-a zis el (fără bere, după cum ziceam că am imaginat-o doar) că o să se facă pompier. Așa reglează și karma și totul o să fie ceva mai pragmatic și mai satisfăcător. Și nu zicea rău. Maximum la anul pe vremea asta, London Fire Brigade o să prindă peștișorul de aur. Și, trebuie să recunosc, uneori mi-aș dori să fac un singur lucru și bine, să-l fac cu mâinile astea două, dar fără poezie, nu mai vreau poezie. Și tot e lipită de mine ca râia, ca o boală păcătoasă, ca un drog de mare risc din care câteodată chiar pare că poți să trăiești, frumoasă cum e orice la mica înțelegere. Și nobilă. Și vindecătoare. Și mizerabilă. Și distrugătoare. Cu încercări solare, naturale sau artificiale. Sau cu sinceritate tulburătoare. Sau cu minciuni extraordinare. 

După ce am schimbat singur primul bec, m-a luat valul. A urmat o țeavă. Am reparat o motocicletă. Am construit un leagăn. Și au început să zâmbească. Am plantat un pom. S-au întors toate spre mine, pe călcâie. Am început să omor himere, dar într-o luptă cu mine însumi. Te-am pus într-o carte (firește un nume real). Și n-am mai deschis-o niciodată. Și nici când am mai deschis-o, de atunci, de fapt n-am deschis-o cu adevărat. Poezia asta păcătoasă e doar în oameni, iar eu sunt singur aici.

Din punctul în care mă aflu se vede foarte clar cum fiecare se ascunde în celălalt. Ai o fustă atât de frumoasă încât îmi vine să plâng, mă zăpăcește. Într-o capcană lângă o altă capcană, am terminat o călătorie din marea de călătorii următoare și am notat-o searbăd, ca să pot să o uit și să o refac.


Fotografie Copertă @Simona Pițur

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Carina Drăgoi – Poeme

Carina Drăgoi – Poeme

Miriam Georgescu – Poeme

Miriam Georgescu – Poeme

Poeme – Andrei Dósa

Poeme – Andrei Dósa

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere