Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

„Pentru a fi eu, trebuie să-i cuprind pe toți ceilalți în mine. Pe toți cei opresați, pe cei care suferă, pe cei care plâng.”


Gunvor Hofmo (1921-1995) a fost scriitoare, una dintre cele mai importante voci ale modernismului poetic norvegian. Pe lângă poezia sa, marcată de trauma războiului și cea a pierderii iubitei în Holocaust, Gunvor Hofmo a publicat diferite texte în proză. În articolele și eseurile sale, se situează împotriva injustiției și oprimării în toate formele lor, împotriva capitalismului, împotriva războiului. Textul următor este un articol scris de ea în 1951 pentru ziarul norvegian Dagbladet.


Cândva am citit o anecdotă care zicea cam așa: în tren, două femei bătrâne aud în spatele lor pe cineva care vorbea o oarecare limbă străină. Se înghiontesc una pe alta și zic: „Ah, să ne bucurăm ca noi vorbim ca oamenii normali!”

Această naivitate înduioșătoare nu e chiar atât de inocentă atunci când o vezi în perspectivă, când vezi cum ia alte forme, mai periculoase, chiar și în mințile mai luminate. Consecința este veșnica banalitate, ceea ce a fost dintotdeauna: război, rasism, oprimarea celor cu credințe diferite, a celor cu gândire diferită. A celor care vorbesc diferit. Nesfârșită persecutare și crucificare.

Dar ceea ce nu știu opresorii, și ceea ce ei nu văd, e că se crucifică pe ei înșiși. Pentru că cel care devine tot mai orb în fața discernământului său, orb în fața intuiției, și-a ucis sinele. Și nu va avea vreodată o nouă viață. Pentru că fără respect pentru cele diferite sau aflate în suferință, ești doar un pustiu.

Respect? Sună așa solemn și anost. Aduce a școlar, autoritar. Acest tip de respect, însă, este tocmai invers proporțional cu respectul la care mă refer eu. De obicei, exact acela care se remarcă prin lipsa de respect față de profesori și față de autoritate e cel care învață cu adevărat să respecte umanul în toate contradicțiile sale, în toate formele, în adevărul și în iubirea sa. Acea iubire și adevărul care cultivă suferința, care creează abisuri ale decăderii, dar care cultivă totodată și spiritul. Și care te învață să distingi și să detești respectul școlăresc în toate nuanțele sale ulterioare. […]

A trăi împreună e benefic. Să simți problemele din lume ca și cum ar fi ale tale, să fii profund rănit de injustiția care e făcută celor oprimați. Dar demnitatea unui om nu trebuie să fie revoltată doar în fața unui anumit tip de injustiție, a unui anumit tip de suferință, în special cea socială și care intervine în condițiile haotice de după război, împotriva a tot ce are cauze clare și revoltătoare. Onoarea umană trebuie să fie sensibilă la toate tipurile de injustiție, să fie lezată de toate tipurile de suferință (suferința reală și nu cea pretinsă) a oricărui suflet. Altfel, apelul la moralitate nu e decât o glumă. Un simplu gest, un binevenit punct de început pentru indignare literară. Ar trebui să calculăm cu mare atenție motivele suferinței? Nu, conștiința, adevărata conștiință, este inevitabil afectată de suferința umană, orice cauză ar avea ea.

„Da”, vor zice unii, „Așa e, însă în legătură cu suferința în general nu putem face nimic. Pentru cea față de care putem cu adevărat să facem ceva, e de datoria noastră să ajutăm.” Și le răspund că ar fi minunat, că ar fi necesar ca toată puterea umanității să se orienteze în a opri pericolele imediate din lume. Că cei care au posibilitatea asta să se dedice total pentru o reconstrucție activă. Dar mai este și un front al spiritului, care este la fel de necesar, așa cum au demonstrat consecințele nazismului. Și acest orizont trebuie, printre altele, să contribuie la redescoperirea respectului. Respectul pentru uman, implicarea lui în existența care se cristalizează în spirit, respectul pentru viață, și pentru ceea ce este dincolo de om, respectul față de suferință. […]

Să trăiești costă, costă infinit de mult. De obicei, cunoști în profunzime ceva pentru care ai plătit mult. Și de aceea mărturia unui astfel de om are valoare și în contexte mai largi. Dar ei nu știu asta, cei care suflă acum în trompete și vor să aibă o dominație exclusivă în vremurile astea. Ei nu înțeleg diferitele nuanțe ale sufletului uman și că ele urmează una alteia. Ei nu știu că transformarea este mai mare cu cât angajamentul real e mai profund.

Dar trebuie să învețe să înțeleagă, altfel ratează esența vieții și a timpului. Trebuie să învețe să vadă dincolo de schimbările și nuanțele lucrurilor, dincolo de cauză-efect. Trebuie să învețe să vadă grija care e nu doar la nivelul cuvintelor, ci al trăirii, și să se lase transformați de ea. Să vadă prin aparenta amărăciune, sfidare și duritate. Să învețe să descindă în iubirea care nu e netedă și blândă, ci poate aspră și dură în aparență. Da, trebuie să știe să decodeze aparentele contradicții ale lucrurilor și să cinstească adevărul din ele. Știu de oameni care acceptă lucrurile doar în nuanțele și contradicțiile lor, pentru că asta garantează pentru adevărul din ele. Ei caută în răutate bunătatea, văd în durere iubirea. Ei sunt oameni ai nopții. Probabil ei sunt adevărații oameni luminați. Pentru că ei înțeleg. Și doar cei care înțeleg se pot vindeca.


Fragmentele fac parte din articolul „Mennesket og respekten”, scris de Gunvor Hofmo în 1951 pentru ziarul Dagbladet. Textul este preluat din volumul Gunvor Hofmo, Prosa, Gyldendal, 2018.

Traducere realizată cu acordul editurii Gyldendal.


sursă foto: editura Gyldendal

Augusta Șolomon

Studiază literatură comparată și norvegiană la Cluj. E într-o încercare constantă de a face lumea din jur inteligibilă și de a o suporta prin artă, poezie contemporană, teorie critică și referințe la TikTok.

Articole similare

Cristina Crudu – Poeme

Cristina Crudu – Poeme

Irina Francisca Ion – Poeme

Irina Francisca Ion – Poeme

Teodor Bindiu – Poeme

Teodor Bindiu – Poeme

Elena Simion – Poeme

Elena Simion – Poeme