Mihaela Munteanu – Poeme

Mihaela Munteanu – Poeme

I.

sunt atât de bine futută

încât nu mai iese niciun rând

iese cu greu după o zi

după ce am rememorat totul

Gemetele tale

sunt cele mai frumoase sunete de-acum

Ai purtat aparat?

ai dinţi frumoşi

la un moment dat

pare că râzi

Pentru că râd

Când râd

Mi-e cel mai bine

Râd pentru că

asta e cea mai bună seară a mea

din ultimele luni

singura seară pe care mi-o amintesc

de la început

până la sfârşit

când s-a făcut dimineață

Râd pentru că

eşti în mine şi e cald

Şi îmi place

şi te mişti

cel mai frumos din lume

iar eu mă mişc

doar după tine

doar pentru tine

Corpul meu nu mai e

corpul meu

Patul tău nu mai e

patul tău

Sunetele astea sunt sunete

de om fericit

şi am minţit când am spus

că n-am mai scris despre tine

Doar că tu ştii

că nu mă pricep să mint

Imaginea asta

se repetă la nesfârşit

Pe canapeaua ta

Bând ceai

Peste o oră n-o să mai fiu la fel

Peste o oră o să fii acelaşi

În căldura apartamentului

din blocurile comuniste

dar moderne

Mă îndepărtez de ce se întâmplă

În timp ce se întâmplă

Timpul pentru mine este

dilatat

Pentru tine nu există

Aici

încă aici

Nu pleci şi

Într-un univers pe care-l ţin strâns în pumn

ferit de toată lumea

care crede că nu e bine ce fac

Dimineaţa asta

se repetă la nesfârşit

Ceaiul nu se răceşte

niciodată

Tu îmi eşti

cel mai bun prieten

Eu

aceeaşi

aceeaşi

mereu aceeaşi

II.

Kemal, ce bine te înţeleg acum. Ce bine înţeleg totul. Şi eu dorm acum cu un tricou. Îl miros în fiecare zi. Îl ţin lângă mine în pat până îl voi da la spălat.

Mi-a spus un prieten că

ce vreau e foarte aproape, aşa aproape încât e departe. Dar e aproape. Şi o să am

ce vreau, dar până atunci

mă zvârcolesc ca Versilov

mă zvârcolesc ca Kemal.

Citesc ce povesteşte Kemal cu aceeaşi sete cu care povestesc eu. Cu aceeaşi sete cu care mă gândesc eu. Citesc şi-mi doresc să fi scris eu. Doamne, ce bine te-nțeleg. Kemal, aş vrea şi eu un bloc Compasiunea. Eu am doar un bloc lângă Sala Palatului, ceea ce nu-i puțin lucru, dar nu-i al meu, nimic nu-i al meu. Când sunt înăuntrul lui pare că totul e al meu, canapeaua, bucătăria, chiuveta din baie, patul, ferestrele înalte, draperia, noptierele, măsuţa de cafea pe care-mi stă ceaiul. Apa fierbinte cu aromă de tei e a mea, doar când îmi alunecă pe gât. Altfel, nimic nu-i al meu. Nici bărbatul care mă ţine în braţe pe canapea şi îşi bea cafeaua lângă mine în timp ce eu îmi imaginez că toate astea sunt ale mele. Bărbatul cu mâini grele, cu păr creț şi buze pline. Cu cicatrici pe piept. Eu sunt cea mai mare cicatrice a mea. Eu sunt doar a lui. Sunt proprietatea

lui.

Să mă calce-n picioare. Să mă doară doar pentru că vrea să mă doară. Pentru că aşa e el, al dracu. Pot să număr pe degete de câte ori am dormit la el acasă. Pot să-mi rup degetele la cât am numărat. Poate dacă număr încontinuu, o să pară mai mult. O să pară constant. Neîntrerupt. Dar eu sunt cea mai întreruptă. Şi lui nu îi e teamă să îmi spună-n faţă.

Kemal, el dă cu mine de pământ aşa cum dă Füsun cu tine.

Eu îl colecţionez aşa cum faci tu

cu Füsun.

Sunt la pagina 465 şi încerc să uit că moare la sfârşit.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Cristina Crudu – Poeme

Cristina Crudu – Poeme

Irina Francisca Ion – Poeme

Irina Francisca Ion – Poeme

Teodor Bindiu – Poeme

Teodor Bindiu – Poeme

Elena Simion – Poeme

Elena Simion – Poeme