Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.
[PARANTEZE]
Rar se întâmplă ca fragmentele-blurb să-și facă treaba. De obicei reduc la insipid produsul pe care-l vor promovat, cu multă amabilitate impersonală, asta dacă nu îngroapă din oficiu interesul potențialului cititor în epatări stângace. De data asta, impresiile-s juste. Într-adevăr, debutul lui Cătălin Șuteu e divergent, nefamiliar și ar trebui captat – inițial – cu mintea oprită, bazându-te strict pe ritm și intuiție, ca-ntr-un album 100 gecs sau Ecco2k.
Dar ajunge o singură lectură senzorială?
Textul de față – mai degrabă rant cu bullet points decât cronică sobră – e la fel de mult o reacție la conținutul cărții cât e la receptarea ei dezamăgitoare (vezi: absența ei); conservatorismul timid lovește iar: născut din aceeași teamă de hazard, prea autohton, bine înfipt în fiecare dintre noi.
De altfel, nici volumul nu se ajută în privința asta. Formatul gigantic, răsfoit aleatoriu, nu rezistă cititului din picioare. Până să-i dezlegi nodurile, probabil că l-ai închis deja, armat până-n dinți cu sinonime pentru elitist și o poftă inexplicabilă să le aplici într-o conversație.
Reținerea asta ne expune rigoarea colectivă; e simptomatică unui tipar de neîncercare și nereușită în apropierea celuilalt, atunci când alteritatea nu-ți seamănă izbitor. Ironia face ca volumul să fie, tematic, fix despre asta.
[COD OSTIL]
Teza de la care plec e următoarea: miza e păstrată sub stimul, referință și front glacial. Mascarea atitudinilor e una și aceeași cu amestecarea sintaxei sub formă de poeme-mural.
Impresia ar fi că ideile sunt dezmembrate, și împrăștierea lor maximalistă, nimic mai mult decât gestul unui tehnician hipnotizat de propriile breșe; o mișcare din încheietură, deconstructivistă, care sfidează cititorul pasându-i responsabilitatea formei. Impresia asta ar fi rămas, dacă-n tencuiala fiecărui zid informațional din norhaos (prima din cele trei secțiuni) nu ar fi fost destulă coerență atmosferică, conștiință structurală la tot pasul și – undeva mai jos, aproape imperceptibil – semnele unui tip care sângerează.
Deocamdată totul e cod ostil.
“Dezordinea” volumului e o primă virtute ascunsă: prin disonanță, subliniază nevoia de claritate. Ritmul și succesiunea imaginilor din norhaos sunt – încă din fabrică – destul de flexibile. Altfel spus, alegerea unei alte direcții decât cea intenționată de autor nu distruge semnificația. În contrast, conținutul pare se aibă niște elemente de bază stabile, dacă nu obiective.
Vocea comunică în mare parte prin descriere, adresare și salvarea-impresiei. Observă aceeași lume de la început până la sfârșit, dar o face de la niveluri diferite de implicare. Dacă reușim să identificăm gradele implicării din spatele fiecărei secvențe, textul se organizează de la sine.
În ordine crescătoare, de la cel mai distant la cel mai personal ton, avem :
descriptiv-sacadat = impresii fulger – EX : <erupții de frână> <nori deși-n căști>
descriptiv-compus = construcții elaborate, lungime medie – EX : <mineralitate torsoului la miezul nopții superior/când se lasă seara asupra ta și mai e țesutul tău ce se descompune ca nostalgia în cauterizări>
metaforic-sacadat = conceptualizări scurte, valori cifrate – EX: <upside down cities shaked off money>
metaforic-compus = conceptualizări elaborate, valori cifrate – EX: <Cyrillic drinking upsidedown a whole stroll waiting to degrade my air theen n apologizing to the stairs […]>
personal-prezent = identitatea apare, detașată – EX: <vin din viitor unde expiră chestii>
personal-implicat = identitatea apare, declamând atitudini personale – EX: <ești pana de curent în care mă regăsesc>
Stilul lui C.S seamănă cu o undă sonoră care modulează pe cont propriu, ciclotimic, mereu atentă la ce dezvăluie. Aceleași sincope tonale produc și variația pe parcurs, barând vreo programare anticipată. Uneori, vocea-și mobilizează toate valențele în aceeași secțiune; nesurprinzător, efectul se simte:
<pe stăvilare patrulează downeri îmi e greu să mă obișnuiesc cu poliția locală/groapa comună a metaperanței vă relatez povestea tristă a unei piese auto/we’re such a waste of residents/ n-nimicuri>
Taxonomia asta se vrea mai mult schemă ad-hoc decât literă de lege. Ar trebui să convingă, în ultimă fază, că poemele nu sunt ziduri impenetrabile, ci ecosisteme susținute cu intenție. Spun asta, conștient de limitele propriei lecturi, expusă nișelor și circuitelor subtextuale, la fel ca oricare alta. Matrița aplicată cu încăpățânare ar ajunge – mai devreme sau mai târziu – să insulte orice proiect cu pivot explorator.
[SOUNDSCAPE]
În contact cu orice text experimental, primul instinct (spune-i obicei prost) e să cauți semnificații; rezolvarea cifrului în ceva inteligibil, trăgându-l cu forța într-un registru critic familiar. Sonoritatea poemelor, indiferent de ruta pe care o apuci din vârful paginii, apare înaintea semnificației. În fiecare bonsai de ceață din norhaos, atmosfera apare, la fel, înaintea interpretării: ploioasă, încordată, shoegazed în toate capilarele.
Lectura e echivalentul unui rave în subsoluri. Fiecare poem pare să reprezinte vizual o minte supraîncărcată care-și explică – în pauza scurtă-n care se schimbă setul – de ce lucrurile merită înțelese prin transformare, nu doar simțite.
Actul vocii norhaos e unul urban, witty, blazat defensiv; reflectarea nu durează mult, e doar o sclipire de claritate înainte ca pulsul următoarei piese să te seducă înapoi în corp; ce apuci să esențializezi în secunda-n care – brusc afară din beci – tragi din vape și privești în jur.
Percepțiile sunt filtrate artificial, cineva tot expiră nitrogen rece, <galaxiile de alcool> armonizează cu o voce epuizată, aproape întotdeauna autodistructivă; structurile sunt placate neo-suprarealist pe tot parcursul cărții : <fumăm la arhiva de tornadă lângă frigidere înzăpezite/ consolez o linie frântă/ copacii îi vor brusca în sufragerie/în chiuvetă birthday cake/ fete cu vânt în dioptrie.>
Consensu-i că autorul produce aici un obiect interiorizat-virtual prin excelență; nu zic nu, doar că etosul intern n-ar trebui confundat cu materialul descris. Vocea privește obsesiv afară; nu construiește virtual interiorul, ci reconstruiește exteriorul prin motor grafic. Virtualul intervine ca benchmark pentru o lume care nu-i în stare să-și facă cinste de una singură. Peisajele sunt hibridizate cyberpunkish și temperate prin extensie.
Mai degrabă ai observa precaut lumea asta, reflectând la ce-ar-fi-dacă-urile din ea, adăugându-i alte trăsături, îmblânzind declinul. Hibridizarea pare să fie sinonimă cu exercitarea controlului. Dacă începe să semene cu una generată procedural, poate devine și mai ușor de navigat: <logați în trunchiul de copac […] din răni deschise de lumină. vestesc că pierd xp […] vegetația dă ghosting […] un avatar perfect fără semne de naștere.>
Continuând ideea sunetului modulabil: și spațiul e la fel. Nu ești sigur dacă e perceput direct, psihedelic în urma vreunei substanțe – drogurile apar, nu doar odată – sau tăvălit până la refuz prin zgomot, văzut doar din interiorul unui tab. <what else, chemicals? recently trickling constellations under the groove […] prone to orthodox caveman dă din mâini se scutură de ultraviolete […] MIDDLE SPRING IT’S RAINING IN CAPSLOCK.>
În primă instanță, cartea e un comentariu și un obiect dedicat stimulării. C.S înțelege că replicarea ei cât mai fidelă presupune munca-n unison a trei capete: vizual, sonic, literar. Textul e decalat, uneori color-coded, apar săgeți-ghid sau cuvintele scrise tremurat în Paint, Starflyer 59 împrăștie Dream Pop în spațiile care au rămas încă neatinse de zgomot; s-a scris deja destul de bine despre asta. Dacă ai receptorii intacți la final, you’re probably doing it wrong.
Apelofo_b își depășește limitele strict literare; cu asta vin și riscuri.
[CUVÂNTUL CU B]
Vocea merge în echilibru timp de aproape 70 de pagini: la stânga sublimul configurației, la dreapta riscul de a cădea în derizoriu just to make a point. Îndrăgostit de invenție, C.Ș investește toate punctele acolo. Sunt destule exemple de inversare <etsogarD>, sudare <pământiubimbo>, wordplay <vor veni (-)n vremuri/ vremuri via vene> și 4th wall breaking <aici n-am știut ce să scriu, scrie tu> pentru o cronică separată.
Problema hibridizării depășește semnificația și se întinde asupra stilului. Cum spuneam, apelofo_b e un obiect alternativ în aceeași măsură în care e unul literar; atât de pregnant, încât ajungem să ne întrebăm dacă atuurile lui C.S nu sunt în primul rând vizual-conceptuale și abia apoi literare. De cele mai multe ori m-am trezit în mijlocul structurii, scormonind la cifruri, ratând efectul de ansamblu al paginii. Descoperirea legilor produce aceeași plăcere masochistă ca înregistrarea brutalității lor vizuale.
Avem aici, incontestabil, un arhitect cu simț al ritmului și compulsia exceselor. Chiar și așa, stimulul care ar fi trebuit să fie o unealtă-simbol e mereu la un pas să se întoarcă împotriva celui care-l activează. Începi să-ți pui problema utilității, după atâtea asocieri impresionante, dar vitrege. În absența unui scop extins căruia să-i adauge nuanțe, invenția rămâne industrială și rece : <basking la colina epitelială> sau <saliva ovală în pumni goi> sau <fluturi detonați filantropic>. Nu execuția imaginilor e problematică, ci reciclarea lor din unghiuri prea similare, de prea multe ori. Prin compoziție, C.S rezolvă oarecum chestia cu balastul. Încadrat între momente de slang sacadat, excesul devine “balast estetic”. Șantierul ridicat ca un vis febril în fața ta e un statement.
Totuși, oricât de bine ar sta fragmentele astea de conștiință în slujba fiecărui mural, ca simboluri pentru imprecizie, exces și gând pe sfert generat, chiar și o persoană cu absolut toate motivele să fie atentă la fiecare rând (eu) a-nceput să piardă din grit pe undeva pe la poemul “our species are endangered”. Cu alte cuvinte, reiterarea ploii și ceții începea să afecteze prospețimea atmosferică, mimând, în unele porțiuni ale volumului, efectul unui cub Rubik în șase nuanțe diferite de negru, întors în mod repetat.
Ar fi nedrept din partea mea să mă opresc la concluzia asta. Momentele refolosite nu le întrec numeric pe cele originale; și cu puțin efort, atenția rămâne acolo. Ceva te menține loial: fie coerența unor descrieri compuse care – plasate strategic sau nu – reformulează realitatea mult prea fermecător să nu le cauți iar, în mod activ, prin caligrame de fum, până la următorul checkpoint: <cruci fucsia într-un ocean glycine/ maseuza îmi strange pumnii eliberează negura din colivii> fie segmente de umor:
<squishy d r e a d> <methinks icingly> <mă dau la căsuța vocală/leș homeless mă admiră melcii> fie indiciile acelei sensibilități calde, ascunse la vedere.
[HEDGEHOG’S DILEMMA]
Vorbeam adineauri de observația rece și declarația personală, extremele tonului. Atunci când e implicată, spre ce se lansează vocea asta? Urmele din text dau de bănuit: nereușita corpului, disconfortul exceselor, ostilitatea spațiului, distanța celuilalt.
Metaforele sunt aproape întotdeauna adresate. E mereu un „noi” închipuit sau un “tu” fără gen care ar trebui să recepteze toate astea. Și acolo unde nu apar explicit fantezia apropierii sau golul distanței, tânjirea persistă sub white noise. În cele mai neașteptate puncte ale zidurilor, mai departe de asocieri post și trans-umaniste vezi câte un:
<nu e nevoie de ei avem pe noi. încrâncenau în ecran> sau
<mă privesc în oglinda aburită după ce-o respiri și mă înfrumusețează> sau
<oameni pentru care să rup centura de siguranță>
Nu-ncerc să spun că emoția e vreun imperativ – în climatul de azi e ușor să cazi pradă iluziei că afectivul superconfesiv e obligatoriu și soluția -, dar pulsul unei voci implicate apare în contrast cu restul fracturilor și mai spulberă câte un nor de fum. Secțiunile vulnerabile fac din apelofo_b ceva mai mult decât un notepad-dump de invenții adolescentine, salvând autorul de la plutirea robotic-asocială în care atâția stiliști asemănători lui tind să cadă repetat.
Dacă într-adevăr celălalt e miza, atunci ne punem din reflex problema comunicării, atât de centrală încât dă titlul volumului. Apelofo_b: fobia de apel. Unde-n tot procesul ăsta începe evitarea celuilalt?
Avem un contrast. Să fie lumea doomed o piedică, sau corpul – oricât de hibridizat – mult prea rănit să mai fie și compatibil? În timp ce sculpturi impresionante-n fum își spiralează oralitatea mai departe, vocea implicată transmite cuiva semnale, în ciuda fricii. Declarațiile sunt apeluri nepreluate, prinse-n tapițerii de stimuli, rezultatul unei noi compulsii.
There’s a struggle for language, recunoaște titlul din vârful paginii A4 goale.
Ai impresia că sub expresia asta stă una și mai gravă : There’s a struggle for connected language.
Partea bună: struggle e efortul depus în ciuda adversității, nu resemnarea învinsă. În norhaos lupta pentru comunicare e vizibilă, și escaladarea paginilor – efortul cititorului – seamănă cu generarea lor – efortul creatorului -. În poetica lui C.S, doi interlocutori dau din coate unul spre celălalt, cu teama fobică de a se vedea ochi în ochi la final.
Proximitatea e – pe tot parcursul lecturii – problema nerezolvată:
<m-ai îmbrățișat strâns îndepărtând(u-mă)>
<te țin în brațe ca un șantier în lucru> și, imediat mai jos:
<liniștea din capul meu sună a șantiere în lucru>
După 20 de poeme avem o schimbare de alias; norhaos devine human1. Ne așteptăm deja – din instinct generațional – ca identitatea să rămână stabilă, indiferent de heteronimul care o maschează; discursul e la fel de schizotipal ca înainte. Câteva lucruri notabile totuși: textul curge vertical, vezi succesiunea (intenționată a) ideilor, arborii de fum se transformă în sonete cu formă “fixă”. În cartografia volumului, human1 e momentul de maximă liniște; ipostaza-n care toate registrele iau pauză – muzica se oprește, structura se supune regulilor, imaginile au răbdare – și autorul începe să-l considere, aproape explicit, pe celălalt.
Temporar, îți dai seama. LowHPjunko, ultima versiune a vocii – simbioza primelor două – își reia discursul dublată de Neo-Psychedelia. Simți că s-a făcut un compromis pe undeva. Rămâne doar să continui, ghidat, până la final.
Ultimul poem, S3Mn.Ok.Ult3, se încheie cu o reverie:
<I suddened all over the night. Since we’re all setting goals in a decaying world, it might’ve been useful somehow/ to fast travel into oblivion/ or into somebody else’s solar system/ and to admit/ you are my last timeline/ let me sweeten the narrative>
Q: Când declarația te apropie prea mult, cum reacționezi?
Răspunsul lui C.S: procesorul intră-n stare critică. Un CPU supraîncălzit recurge la throttle, adică scade treptat temperatura, încetinind sistemul. Implicit, cheia volumului stă în două alternative:
- Sistemul își coboară barierele, îl primește pe celălalt, inițiază legătura. E salvat prin apropiere (Good ending).
- Sistemul oprește violent toate componentele, surprins de pericolul căldurii. E salvat de apropiere (Bad ending).
Finalul e deschis. Prietenii bidimensionali și apatia se dizolvă hipnagogic <pe holul imaginației>. Ai senzația că procesorul seamănă izbitor cu o altă metaforă folosită pe parcursul volumului; una care implică arici, frig, proximitate și indiferența naturii. Brusc, o singură interpretare începe să domine atmosfera, iar deznodământul, văzut de la distanță, e aproape inevitabil.
[IDENTITATE]
Debutul lui Cătălin Șuteu – trecut cu vederea într-un climat poetic gălăgios și neprovocator în același timp – subliniază admirabil, imperfect și fără pic de concesie, cât de inconfortabil e de fapt jocul apropierii. Declinul din jur îți expune limitele, scutul senzorial îți șoptește protecție și, cu respirația egală a determinismului în ceafă, alegi supunere sau struggle, repetat, uneori fără să-ți dai seama.
La următoarele recitiri, identitatea autorului – irelevantă în marea schemă a lucrurilor – apare gradual; era acolo încă din primele pagini: copertă, playlist sub QR și tatuaj din GTA:SA pe care nu-l alegeai ever (să fim sinceri). Nodurile referențiale spun, dintr-un foc, mai multe despre ea decât încearcă vocea.
Permutările din interior nu adaugă exagerat de mult la “problema autorului”, și asta-i perfect ok. Cine știe, poate că ne-am plasat greșit așteptările tot căutându-l? Poate că disconfortul simțit în absența numelui e încă un simptom colectiv devenit normă. Și dacă e într-adevăr așa, ce spune asta despre noi?