Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Robert Lazu Kmita -Bătrânul Scriitor și Marea de Cuvinte: Metafora lui Hemingway

Eseul-confesiune „Hemingway and Me”[2] al lui Paul Krause mi-a captat imediat atenția. Motivul este simplu: împărtășesc cu autorul aceeași experiență emoțională – în general, negativă – prilejuită de lectura literaturii lui Ernest Miller Hemingway (1899–1961). Krause relatează că a fost o vreme când nu l-a gustat defel pe autorul lui A Farewell to Arms. O dată cu înaintarea în vârstă a început să devină mai deschis spre proza acestuia. În ce mă privește, lectura ficțiunilor unuia dintre scriitorii cei mai „cruzi” ai literaturii contemporane nu mi-a oferit niciodată bucuria finalurilor luminoase. Cu o singură excepție, deznodământul fatalist al romanelor autorului din Chicago îți lasă un gust amar. Preluând o imagine folosită, într-un cu totul alt context, de Horia-Roman Patapievici, pot spune că atunci când citești poveștile lui Hemingway te simți captiv sub o cupolă de plumb. Lumea personajelor sale e o lume fără cer.

Maturizat pentru o asemenea întâlnire, Krause a înfruntat iubirile lipsite de speranță și, la urma urmei, de sens, ale personajelor lui Hemingway, prin distincția dintre „realismul romantic” și „tragedia romantică.” Deși el însuși pare oarecum sceptic față de asemenea nuanțe, a reușit să propună câteva chei de lectură mai mult decât interesante. În special comparația dintre romantismul lui Hemingway, descris ca „a captive fugitive of a hopeless love” și cel al scriitoarelor din perioada Victoriană surprinde foarte bine diferența:

„Austen and the Brontë sisters may have plenty of tragedy, pain, and suffering running throughout their novels, but they end how we would want romance novels to end and expect romance novels to end because they shaped the course of how romance novels are to conclude. After all, they formalized our modern romantic sensibilities. Austen’s heroines eventually marry and are happy.”

Însă cea mai profundă notă, la fel de savuroasă ca un vin vechi de Burgundia, imortalizează contrastul dintre viziunea Sfântului Augustin asupra iubirii și aceea lui Hemingway:

 „Love is hopeful in Augustine. Love is hopeless in Hemingway.”

Minimalistă și densă, afirmația de mai sus reprezintă miezul interpretării lui Krause. Consecințele pe care iubirea fără cer care animă viziunea lui Hemingway le are asupra personajelor sale este teribilă:

 „Their love (…) cannot be sanctified because of the hopelessness they find themselves in.”

Riscând o generalizare pripită, îndrăznesc să spun că interpretarea lui Krause poate fi aplicată majorității autorilor contemporani. La fel este iubirea celor mai multe dintre personajele lui Stendhal, Flaubert, Tolstoi, Joyce, sau a acelora din romanele lui Fitzgerald și Murdoch. Este o iubire care poartă în ea povara blestemului erosului teluric, pământesc, descris de Platon în Phaidros. Este singura energie sufletească de care dispun cei incapabili de sfințenie. Însă tocmai această stare jalnică, de perpetuă și profundă nefericire a caracterelor pe care le are în fața ochilor, îl determină pe Krause să caute ieșirea din labirint. Propria virtute a speranței i-a dezvăluit-o sub forma imaginației sanctificate și, deopotrivă, sanctificante:

 „My hope lifts up tragic romance and turns it into a sanctifying romance. I, as the reader with a sanctified and sanctifying imagination, have the power to do this. Hemingway’s own imagination may not have been able to reach that blessed land for his characters, but my imagination has that unique and special power for his characters. I have the power to bestow life where life ends. Hemingway gives me that opportunity that other writers do not with their happy endings. I have come to appreciate him more for this very reason. Hemingway permits me to be hopeful for his characters, that I may one day meet Robert Jordan and María in the land of eternal love where peace and happiness without strife and struggle abound forever and forever.”

Calea hermeneutică deschisă prin fragmentul de mai sus este remarcabilă. Prin ea, întâlnirea cu autorul și-a găsit una dintre cele mai reușite expresii. Accesibilă oricărui cititor pasionat, ea merită aprofundată de profesioniștii literelor. În cazul particular al lui Krause și Hemingway nu avem de-a face cu o întâlnire de protocol, exterioară și politicoasă, ci cu simbioza creativă a doi scriitori. Lectura celui dintâi conferă un relief neașteptat operelor celui de-al doilea.

Impulsionat de „invenția” lui Paul Krause am început să-l recitesc pe Hemingway. M-am convins imediat: calea sanctificantă a unei imaginații sanctificate este una dintre cele mai benefice. (Probabil Tolkien este cel care a intuit-o, fără a o aprofunda, în eseul „On Fairy Tales.”) În cursul acestor lecturi „experimentale” animate de interpretarea lui Krause ochii mi-au căzut asupra speech-ului pe care Hemingway l-a pregătit pentru banchetul tradițional organizat cu ocazia decernării premiului Nobel pentru literatură pe anul 1954. Aici, autorul american a spus cele câteva cuvinte care nu doar că mi-au oferit o cheie de interpretare majoră, ci au transformat micul roman The Old Man and the Sea într-una din operele mele preferate:

„Writing, at its best, is a lonely life. Organizations for writers palliate the writer’s loneliness but I doubt if they improve his writing. He grows in public stature as he sheds his loneliness and often his work deteriorates. For he does his work alone and if he is a good enough writer he must face eternity, or the lack of it, each day.

For a true writer each book should be a new beginning where he tries again for something that is beyond attainment. He should always try for something that has never been done or that others have tried and failed. Then sometimes, with great luck, he will succeed.”

Citatul de mai sus încifrează incredibila luptă a scriitorului care năzuiește la atingerea țintei artei sale. Contextul m-a ajutat să stabilesc legătura dintre cuvintele lui Hemingway și ampla metaforă întruchipată de navigația încordată a celui care așteaptă până la sfârșit întâlnirea cu misterioasă vietate subacvatică: magnum opus. În absența inspirației muzelor, nu există nici o altă muncă intelectuală mai solicitantă, mai epuizantă, mai solitară. Salahor neobosit al literelor, autorul american ne-a lăsat descrierea desăvârșită a stării lăuntrice a celor care se încăpățânează să aștepte marea întâlnire.

Bătrânul Santiago ilustrează solitudinea scriitorului. Nimic nu o poate îndulci. Zilele trec devenind săptămâni, apoi luni, uneori poate chiar ani. Peștii cei mari refuză să-l viziteze. Chiar și partea din el rămasă neatinsă de morbul pesimismului, simbolizată de micul Manolin, singurul prieten fidel, zâmbește trist atunci când cuvântul salao – termenul care în lumea pescarilor indică nenorocul – îi revine tot mai insistent în fața ochilor. De fapt, lipsa inspirației a făcut de la bun început povara scrisului teribilă. Deși dulce, ea e totdeauna dureroasă. Nimic nu poate explica decizia de a rămâne pescar de cuvinte rare, împletite cu trudă în țesăturile migăloase ale unor texte provizorii de a căror valoare nu e sigur niciodată. Însă peștii cei mai prețioși – romanele sau poemele epice – refuză să se arate. Când muzele tac, nu rămâne nimic altceva decât munca chinuitoare, însoțită de speranța unor viitoare expediții mai bune.

La început a încercat vicleșugul îndulcirii solitudinii prin invitarea unui martor în barca sa austeră. Când bunul său prieten i-a înapoiat manuscrisul, a citit cu sufletul la gură notele și comentariile acestuia. Însă în final a trebuit să decidă, să taie, să reformuleze, să corecteze, să rescrie. Singur. Mereu singur. Nici un prieten nu-i poate înlocui magisteriul. Scriitorul e unicul rege al lumilor sale imaginare. Nimeni altcineva din lumea muritorilor nu poate participa la geneza odraslelor sufletului său animat de o viziune obscură. Resemnat, a acceptat că nimeni nu poate duce în locul său jugul singurătății. A continuat să pescuiască. Singur. Totdeauna singur.

Pornit într-o expediție târzie, după ce scufundă firele mai multor undițe la adâncimi diferite plutește deasupra abisului propriilor fulgurații care-i desfășoară înaintea ochiului lăuntric lumi difuze. Uneori, când apele sunt limpezi, poate vedea în adâncuri. Chiar dacă scenariul devine clar iar chipurile caracterelor sale prind contur, asta nu înseamnă că va reuși să le facă să țâșnească pe suprafața paginilor viitoarei povești pentru oameni mari. Orele trec, iar semnele vremii prevestesc schimbări apropiate. Privește și așteaptă. Închis în birou, plutind pe vasta întindere a oceanului propriei imaginații, nu face decât să confirme, iar și iar, caracterizarea amară a muncii de pescar pe care un alt vânător de vietăți marine ne-a lăsat-o amintire: „meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor” (Tudor Arghezi).

Amintindu-și de pasiunile confraților săi romantici, privește strălucirea intermitentă a stelelor sperând că razele lunii reflectate în miile de oglinzi-solzi ale valurilor îi vor anima imaginația. Însă briza liniștită din afară nu poate înlocui adierea unică și imprevizibilă a vântului dinăuntru – inspirația. Oricât de mult s-ar gândi la Odysseu navigând spre Ithaca, secretele lui Homer îi rămân ascunse. Obosit de atâtea frământări, electrizat din când în când de spectrul lipsei de noroc – salao –, într-un târziu, adoarme. Însă ochiul său, închis în afară, înăuntru veghează. Vede o plajă mângâiată de valurile argintii ale oceanului. Frunzele verzi, prelungi ale palmierilor tresar sub atingerea unui curent dătător de speranță. Oare ce va urma? Vede și aude, simultan, ceva insolit. Siluetele robuste, mișcându-se maiestuos, ale unor lei care tulbură liniștea cu răgetele lor marțiale se zăresc ieșind dintre tufe. Subțiri și lente, dar nu mai puțin demne, leoaicele îi urmează îndeaproape oprindu-se doar spre a-și privi puii. Liberi și puternici, iar nu împovărați ca el, încep a se hârjoni prin nisipul amestecat cu scoici și pietre făcând apa să se înalțe în jerbe. Spontaneitatea lor îi face bine. Cât sunt de puternici… Cât sunt de liberi…

Trezit, va rămâne ore bune sub vraja visului. Chiar dacă privește spre firele undițelor ochiul său lăuntric încă scrutează amintirea, vag întipărită pe retina memoriei, a plajei și a uriașelor feline. Cu palma mâinii drepte făcută căuș își aruncă pe față lichidul rece al oceanului. Se trezește de-a binelea revenind complet în lumea aspră a peregrinării sale nautice. Pe când își ștergea chipul acoperit de licoarea sărată a simțit cum barca e smucită de o putere din adâncuri. Precipitat, verifică firele spre a-l identifica pe cel la capătul căruia misterioasa creatură s-a agățat. Lupta abia acum începe. Iar el e singur, singur și dârz în mijlocul abisului acvatic.

O dată descoperit firul norocos, începe să-l manevreze obosindu-și prada. Oare cum va fi arătând dublul său de la capătul scufundat al corzii? Fără să forțeze, se lasă târât pe undele unei povești fără asemănare. Trecerea timpului îi sporește încordarea. Cu lentoare începe să tragă spre a aduce creația la suprafață. Când, după zile și nopți, primul draft al miezului poveștii e gata, cel nevăzut se arată pentru prima dată. Forma gigantică, strălucitoare ca argintul din care este făcută luna imaginației sale neadormite, sare deasupra valurilor emoțiilor tot mai aprige. Alcătuit din suma personajelor romanului, conturul marlin-ului gigantic amintește de chipul viforos al străvechiului mag, Merlin. Strateg încercat, scriitorul îl va trage, într-un târziu, spre ambarcațiunea unde-l va priponi definitiv.

Uciderea creaturii nu va însemna decât transferul substanței sale în viața noii ficțiuni. Intitulată The Old Man and the Sea ea transmite cititorilor suflul sacadat al autorului prins în încleștarea sa cu cuvântul. Dar dificila luptă nu se încheie aici. Drumul până la țărmul refugiului este înțesat de primejdii. Reacțiile criticii, justificate sau neavenite, binevoitoare sau doar invidioase, vor mușca din carnea autorului care, în cele din urmă, va sfârși prin a aștepta, placid, deznodământul.

Indiferent, însă, față de atacurile din afară, corpul gigantic va fi sfârtecat de propriile remușcări. Nici un creator adevărat nu s-a cruțat vreodată pe sine însuși. Severitatea auto-criticii este cu atât mai acută cu cât autorul e mai înzestrat și cu cât munca sa a fost mai susținută. În final, în ciuda ajutărilor și necontenitelor modificări, va ajunge la țărm cu un măreț schelet. Se ascunde aici mesajul cel mai autentic al bătrânului Hemingway, întristat de scăderile propriilor opere. În lumea noastră căzută cuvintele nu sunt decât un vis al unei umbre. Al umbrei esențelor reflectate într-o viziune care niciodată nu va putea fi adusă la lumină și păstrată pură și vie, asemenea jocului leilor pe țărmul unui continent pierdut.


[1] Sub titlul „The Old Writer and the Sea of Words: Hemingway’s Ultimate Metaphor”, versiunea în engleză a articolul de față a fost publicată pe website-ul VoegelinView: https://voegelinview.com/the-old-writer-and-the-sea-of-words-hemingways-ultimate-metaphor/ [Accesat: 10 Iunie 2024].

[2] Titlul complet al eseului lui Paul Krause este „Hemingway and Me: Or How I Learned to Love Hemingway and Stop Worrying About His Hopelessness”: https://voegelinview.com/hemingway-and-me-or-how-i-learned-to-love-hemingway-and-stop-worrying-about-his-hopelessness/ [Accesat: 15 Februarie 2024].


[i] Sub titlul „The Old Writer and the Sea of Words: Hemingway’s Ultimate Metaphor”, versiunea în engleză a articolul de față a fost publicată pe website-ul VoegelinView: https://voegelinview.com/the-old-writer-and-the-sea-of-words-hemingways-ultimate-metaphor/ [Accesat: 10 Iunie 2024].

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Dan Nicolo – apelofo_b : îmbrățișat în zgomot.

Andrada Danilescu –  Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Andrada Danilescu – Cealaltă față a romantismului britanic: despre sublim

Ioan Streza – Not great, not terrible

Ioan Streza – Not great, not terrible

Claudiu Ioan Maftei – gloriemartinez

Claudiu Ioan Maftei – gloriemartinez