Revărsatul zorilor

            Mă îndrăgostisem lulea de o fată credincioasă în liceu, cu un nume ciudat, ceva cu M., pe care nu-l pun aici, fiindcă a existat cu adevărat, și nu vreau decât să vă spun o poveste. Venise în Oltenia de undeva din Ardeal, poate cu vreo cinci sau șase ani înainte să o cunosc. Avea un tată militar, care era repartizat în diverse zone ale țării și de data asta nimeriseră la o bază militară din oraș. N-am știut niciodată ce făcea tatăl, ce grad avea, și nici mama; n-am ajuns să-i cunosc și nici măcar să-i văd. Posibil să fi fost căpitan. În anii ăia, familiile de militari o duceau încă bine și plutea în jurul lor o aură de burghezie confortabilă, severă și, în consecință, provincială. M. mi-a zis odată că mama ei ne văzuse vorbind pe stradă și a spus-o în șoapte grele de importanță, de parcă mi-ar fi comunicat ceva periculos sau ocult; am trăit o vreme cu impresia că până și să fii văzută pe stradă cu un băiat era o chestiune de dezonoare pentru ei. Vorbea despre familie cu o anumită deferență, dacă nu chiar teamă, și nu-mi lăsa impresia că sunt oameni pe care să-i poți minți ușor ori c-ar fi genul de familie căreia să vrei să-i ieși din vorbă.

            Era credincioasă, dar nu protestantă – pe atunci cei mai credincioși oameni din Oltenia erau protestanții, dintre care se găseau câțiva și printre copiii din cartier, pe care-i priveam cu suspiciune, fiindcă ni se spunea la școală că sunt oameni care-au căzut pradă unei credințe periculoase, că nu țineau sărbătorile și mâncau doar soia. Ortodocșii din oraș erau mai puțin împovărați de datoriile lor față de divinitate și-și vedeau de cele religioase cu ușurătatea dintotdeauna a oamenilor din sud, făcându-și cruce în fața bisericilor și înjurându-și copiii cu tandrețe de toți cristoșii. La ea se vedea că nu e de-acolo și abia mai târziu mi-am dat seama că menținea distanța asta între sine și loc cu oarecare mândrie, dacă nu chiar dispreț. Nu vorbea aproape deloc, ceea ce – dacă ai crescut în Oltenia – este de un nefiresc vecin cu groaza. Nu ridica vocea niciodată și nu se dădea în stambă, iarăși neobișnuit. Avea în schimb niște ochi bogați și părea că-și îngropase toată firea în privirea lor intensă și cenușie. În fine, se vedea că nu e de-a locului și din faptul că se ducea la biserică în mod regulat, în fiecare duminică, și cred că începusem să mă duc și eu numai ca s-o văd mai des și să-i vorbesc în drum spre casă, deși moștenisem din familie o impietate care era în stare să profaneze orice simbol al evlaviei.

            Nu pot acum să înțeleg cum am negociat toate lucrurile astea cu ea sau de ce n-a fost nevoie. 

            Când ne-au repartizat la liceu, am nimerit într-o clasă de uman cu vreo opt sau nouă fete care-mi fuseseră colege și în generală. Nu mai țin minte dacă fusesem nerăbdător să scap de colegii mei vechi, dar dacă mi-o dorisem, universul n-avea de gând să se pună în acord cu dorințele mele. Pe multe dintre fetele astea le cunoșteam foarte puțin, deși împărțisem aceeași sală de clasă cu ele vreme de opt ani. Una dintre ele mai ales, care citea Proust la 13 ani și trecuse cu lauri prin toate olimpiadele era precedată de un oarecare renume intelectual și o știau toți profesorii, dar altfel toate erau deștepte, din specia celor care obișnuiau să plângă trei zile și să vină la școală cu ochii umflați de tristețe dacă luau altceva decât un zece la română. Repartizarea fusese aleatorie, așa că ajunseseră în clasa asta oameni din tot orașul; era o clasă de uman, și cei mai mulți elevi erau fete, dar eram obișnuit cu asta; fusesem crescut de femei și printre femei și în afară de faptul că mă mai dădeau din când în când afară când se schimbau de haine înaintea orei de sport, viața mea își păstrase coerența și era la fel cum o știam.

            Ce se schimbase totuși era că în relațiile mele cu ele apăruse un soi de dezinvoltură; nu era nimic foarte evident și erau foarte puține lucruri precise. Cred că era de fapt doar vârsta. Pentru prima oară mi se întâmpla ca, în loc să le salut de la distanță, să le îmbrățișez sau să stăm la țigară, să ne îmbătăm cu un lichior ieftin de ciocolată și să râdem împreună. În fine, era adolescența în care forțezi puțin barierele decenței, ca să anunți că ești gata să intri în lume și că nu te mai poate ține nimic pe loc. Și discuțiile pe care le aveam cu ele deveniseră mai mature și mai firești. În primul rând, existau, asta se schimbase. Țin minte cum s-a oprit Teodora G. lângă mine într-o seară, să mă cheme să mă uit la buzele ei și să mă întrebe dacă are mustață. Îi spusese prietenul cu care se săruta în casa scării, unde îl lăsa să-i bage mâinile pe sub tricou și să-i frământe sânii, că îl înțeapă când o sărută și eu, cu mai multă eleganță decât mă credeam în stare, îmi trăsesem degetul ușor peste buza ei de sus, de la un capăt la altul și-i zisesem că e doar puf. Apoi m-a condus sub un felinar să inspectez mai bine, dar n-am găsit nimic și i-am zis că poate-l mușcă ea în focurile pasiunii și-a râs, pe jumătate ofensată, întrebându-mă dacă chiar cred că nu știe să sărute, privindu-mă în ochi cu licărul ăla de maliție neastâmpărată, pe care mintea e întotdeauna pregătită să îl traducă în flirt. Terminam orele seara târziu, la opt, și mereu la plecare, pe întuneric, se creea așa o atmosferă de intimitate și rușine, încărcată de posibilități care nu se împlineau niciodată.

            Am avut parte de multe momente din astea, dar cu M. niciodată, nu se putea. În primii doi ani de liceu nu știu dacă mi-a adresat două întrebări care să n-aibă de-a face cu școala. Nici n-o vedeam adesea – deși avea niște ochi atât de vii, și atât de nepământeni, de un verde sau un albastru cenușă, spălăcit și în același timp izbitor, care sunt lucrul cel mai greu de uitat. Fetele din clasă, fetele astea dezinvolte, cu care beam și fumam, care citeau James Clavell și Zola în pauze sau alte romane de mii de pagini, erau crude cu tot ce nu le semăna și mai ales crude cu celelalte fete, mai târzii și mai complexate, care citeau și ele James Clavell și Zola, dar cărora li se întâmplase în plus, și foarte rușinos, să nu fi pornit încă pe drumul descoperirii de sine.

            Cred că M. era printre cele din urmă, dar n-aș ști să spun exact. În orice caz, lăsa impresia că își strângea comori în altă parte și nu pot să stabilesc exact când am început să vorbim. Trebuie să fi fost în clasele târzii; țin minte însă că m-am ținut după ea multă vreme de îndată ce m-am decis c-o vreau. I-am cerut într-o zi numărul de telefon și mi l-a scris pe foaie, inversând ultimele două cifre, pentru ca peste două sau trei săptămâni să-mi spună, cu un rânjet răutăcios, că o făcuse intenționat. Când am reușit să o scot prima oară în oraș, a refuzat să mă lase să numesc ieșirea noastră „o întâlnire”; m-a plimbat în schimb pe străzi până pe o alee lăturalnică din spatele teatrului, unde am stat un sfert de oră strigând la poarta unei bătrâne care locuia într-o casă veche, înaltă, de cărămidă. Voia s-o ajute cu treburile în casă și-l întrebase pe paroh dacă poate să vină în vizită. Femeia era evreică – din ultimele familii evreiești din oraș – și o intrigase. În cele din urmă, bătrâna a ieșit furioasă și roșie la față și ne-a urlat de la balcon, o grămadă de piele și oase stând să se prăvălească în curtea cu iarbă, ca bărbatul de la finalul Tinereții fără bătrânețe:

            — Am înțeles că vreți să mă ajutați! Dar nu vreau să m-ajutați, înțelegeți? N-am nevoie de ajutor!

            M. avea obsesia asta să ajute cât mai mulți oameni și știu că am izbucnit în râs când a întrebat-o, ușor panicată, peste gard:

            — Sunteți sigură? Părintele…

            Se panicase, cred, fiindcă mereu se arunca asupra lumii cu idealismul ei creștin și de fiecare dată când i se răspundea cu indiferență, nu știa ce altceva să mai facă ca să-și dovedească bunătatea. Atunci am început să mă îndrăgostesc și mai mult de ea și să fac lucruri ca să intru cu totul în bunele ei grații.

            Auzisem că era interesată de dinastiile egiptene și am stat o noapte întreagă la frații Busuioc, sub privirile nerăbdătoare ale mamei Busuioc, ca să copiez pe calculator un tabel cronologic din introducerea unei cărți despre istoria Egiptului, în care erau listate toate cele nu știu câte zeci de dinastii, pe care le-am printat apoi cu poza unui trandafir înrouat pe prima pagină și i le-am adus, spre hazul restului lumii, care-mi întâmpina străduințele cu sarcasm și nedumerire. Tot așa am strâns bani să-i fac cadou Egipteanul lui Mika Waltari.

            Poate atunci sau poate mai târziu, într-una din vacanțe, mi-a spus că se născuse într-un oraș mic din Transilvania, în Aiud și, întors într-o zi din altă parte și neavând în fața mea decât singurătatea absolută a verilor de câmpie, pe care nu le poți niciodată umple suficient fără să-ți rămână în ele mereu un spațiu pentru lehamite, mi-a dat prin minte că trebuie să merg să văd unde crescuse.

            Vorbea cu ușoară venerație despre copilăria ei și mă pusese în legătură cu o prietenă de-a ei, care rămăsese în oraș, o fată mai frumoasă ca ea și social mai agilă, cu sâni mai mari și umeri mai puțin pleoștiți, mai puțin speriată de viață, cu care purtasem un schimb epistolar de vreun an de zile, în care ne trimiteam, însoțite de fotografii, scrisori lungi despre iubire și toleranță, mirându-ne că e atâta ură în lume, înainte să dispărem din nou amândoi în anonimatul istoriei și să nu ne mai scriem niciodată. Și cu ea vorbisem mult despre M. și despre orașul ăsta; bănuiesc că trebuie să se fi adăugat și asta la motivele pentru care m-am adus atunci la gară, ca să văd cu ochii mei unde se născuse.

            Într-o anumită măsură, o să vă mire, și acum trăiesc tot așa, de la o decizie impulsivă la alta, dar pe-atunci descoperisem această putere absolută de decizie pentru prima dată, fiindcă rămăsesem la 16 ani singur în fața unei libertăți pe care nu învățasem încă s-o gestionez și care trebuie să fi fost completă, având în vedere că mi-a furat multă vreme mințile cu totul. Așa se face că mi-am luat bilet pentru un tren spre Aiud care pleca chiar în seara zilei în care m-am hotărât să mă duc.

            În compartiment mai era un băiat desculț care spunea că vine din Videle, dar că adormise culcat pe banchetă și-i furase cineva bagajele și adidașii, pe care și-i dăduse jos ca să se întindă. Lângă el, un bărbat adult, care când îl compătimea, când nu-i venea a crede și-l privea cu coada ochiului. Pe controlori reușise să-i convingă – și e adevărat că băiatul era desculț și avea în picioare doar ciorapii, niște ciorapi albi, sport, întinși până sub genunchi, spre care arăta mereu în timp ce povestea, ca spre o dovadă irefutabilă a nevinovăției și nefericirii sale. Mergea la Petroșani. Ceruse telefonul cuiva din tren, ca să-și sune mama să-i spună să-l aștepte în gară cu o pereche de încălțări. Bărbatul în schimb avea drum doar până la Craiova. Aiud, mi s-a spus, mi-au spus și ei, și toți cei pe care eram dispus să-i întreb, era departe.

            — Hăăăă! Hăăăăă! Mai ai, băiatule. Poți să te culci și să te trezești de două ori până acolo.

            Asta trebuie să fi făcut, fiindcă trenul urma să ajungă în Aiud pe la două noaptea, dar eu n-am mai coborât din el. M-a scuturat cineva – o femeie – să mă întrebe dacă nu cumva nu trebuia să cobor, și-am zis „Ba da!”, privind panicat în jur, doar ca să văd gara luminată cum dispare din vedere și apoi pe mine însumi, cu ochi bulbucați și adormiți, privindu-mă în fereastra neguroasă, dincolo de care nu se mai vedeau decât stâlpii rari ai felinarelor, trecând câte unul, câte unul. N-am mai avut somn, știind că-mi ratasem destinația, așa că am stat pe culoar în picioare o vreme și am coborât pe la trei noaptea în alt loc, la următoarea oprire, cred că la Câmpia Turzii să fi fost.

            Era o gară mică și albă. În afară de mine nu mai era acolo decât un cuplu de irlandezi, velși sau scoțieni, cu capete roșcate, ca de vechi celți transilvăneni, stând aburcați pe ghiozdanele lor într-un ungher și picotind. Nimic la ei nu arăta c-ar fi avut dreptul sau măcar posibilitatea să fie acolo și totuși îi auzeam vorbind în engleza lor cu accent puternic, întrebându-se ce să mai vadă. Eu n-am mai vrut să dau banii pe biletul înapoi și eram hotărât să aștept următorul tren spre Aiud – care urma să vină în vreo două ore – în celălalt colț al clădirii, peste care se lăsase o muțenie ca de sfârșit de lume. Deschisesem un caiet și scriam ceva în el. N-aveam pesemne pe cine să intrig cu asemenea gesturi boeme, așa că n-am scris foarte mult și după o vreme am ieșit la aer.

            Abia începuse să se înfiripe pe cer lumina unui soare abia presimțit, care era încă de partea cealaltă a pământului. În față nu se vedea nimic în afară de câmpul fără copaci și, deasupra, cum ridicai ochii, o dungă tulbure de lumină dădea toată cupola cerului pe din două: de-o parte negura nopții și de cealaltă faptul zilei.

            Dacă ridicai ochii și mai mult, ca să cuprinzi mai bine orizontul, era totul împărțit așa de simetric, că țin și-acum minte cum l-am privit aproape paralizat, încântat de el și încântat de mine însumi că mă nimerisem acolo, sub el, care îmi oferea acest spectacol parcă doar mie. Niciodată n-am mai avut în viață sentimentul că lucrurile pot să fie separate așa limpede, lumina de întuneric și trecutul de viitor și rareori mi s-a mai arătat ceva cum mi s-a arătat atunci bolta alb-neagră, finală și curată, ca o decizie. Nu mai conta că ajunsesem acolo din întâmplare. Aveam impresia că sunt brusc într-un punct de răscruce și că în momentul acela se joacă un lucru al cărui viitor era atât de deschis, că orice aș fi ales atunci, aș fi putut face să se întâmple.

            Nu știu de câte ori ai în viață asemenea momente.

            Simțeam în plus că lucrurile astea nu veneau din mine, ci din afara mea, că pe cer se dădea o luptă, că frontul ei se întindea la nesfârșit, ca orizontul, că nu era limpede cine o să câștige, dar că, văzând-o de jos, îmi încălzeam obrajii la focul certitudinii ei, care se vărsa în mine din toate părțile și că, indiferent cine ar fi câștigat, știam ce-o să fiu și ce-o să fac.

            E greu de explicat pacea asta, fiindcă am avut-o foarte rar, dar am stat o oră singur în fața gării, fără să mă deranjeze nimeni, privind în sus la tot acest spectacol fără sunete, până s-a auzit din depărtare claxonul personalului de Aiud. În tot acest timp nu se schimbase nimic și am urcat în tren cu convingerea foarte stranie că știam ce urmează să mi se întâmple, sau că ceva știa prin mine și că nu trebuie să-mi mai fac griji.

            Pe drumul de întoarcere, n-am dat din păcate de un naș înțelegător. Îi propusesem să-i dau zece lei, motivând că e distanța scurtă, dar m-a luat direct, pe accentul lui ardelenesc, politicos chiar și când cuvintele sunt violente:

            — Afurisitule, vagabondule, așa te-a învățat mama ta, nu ți-e rușine etc.

            Eu i-am cerut jignit să nu apeleze la violențe verbale; sintagma asta l-a luat puțin prin surprindere și s-a oprit, dar n-a fost cea mai bună strategie pe termen lung, fiindcă în cele din urmă faptul că știam să vorbesc l-a înfuriat și mai tare și m-a dat jos într-o haltă pe la Cuca Măcăii și mi-a zis, arătându-mi de pe scara trenului cu mâna într-o direcție vagă:

            — Ia-o pe-aici și o să te scoată la drumul național, nesimțitule!

            Apoi și-a scuturat steagul și lanterna în noapte și eu m-am uitat în urma trenului, amuzat, dar pradă aceleiași stări de mai devreme. Deasupra mea, echilibrul perfect al cerului se stricase puțin și lumina turtea ușor bolta de negură a nopții, dar linia de separație dintre ele rămăsese la fel de dreaptă și am mers sub ea cam jumătate de oră, până am ieșit la drumul național, conducându-mă ca un gândac de bălegar după parabola ei, cu un ghiozdan mic în spate și greutatea invizibilă a o mie de planuri. Când adormi și visezi și descoperi ceva în vis ce ți se pare atât de esențial, că te trezești lucid și vezi că e exact lucrul de care ai nevoie ca să-ți rezolve toate problemele, așa mă simțeam atunci.

            Trebuie să fi fost patru dimineața când am ajuns la drum și pe șosea treceau mașini odată la jumătate de oră.

Fragment din volumul de proză scurtă ,,Revărsatul Zorilor”, în curs de apariție.