Poem – Naomi Bîldea
white noise
disociez să mă distanțez de greutatea pielii
strânsă la apă franjuri; n-am dormit
mă dezleg la gândul tuturor celorlalte paturi nefăcute
când stau pe spate mă imaginez mică.
am 9 ani
părul blond, vocea și mânuțele
atât de mici că nu pot apuca mâna de tată
nu pot apuca propriul păr în pumni
să pot să număr fire în loc de oi
în 2 pe 2-ul în care sunt închisă,
văd prea bine geamul
inspir
afară, zgomot
afară, carton
afară, femei frumoase
afară, cineva fuge de altcineva
înăuntru, mă acopăr
expir
nu știu cât e ceasul
văd violență irosită la marginile de colț
dintre alimentare și bordeluri în clădiri post-comuniste
post-părăsite peste străduța asfaltată prost
în care cresc hortensii
printre pietre.
nu e prima dată când le văd
nu mă mai impresionează violența.
am 9 ani
sunt îmbrăcată cu rochia de mireasă a mamei
desenez prințese blonde și urâte
compensez pentru cum rujul mă mânjește
prost
pantofii ei sunt mari și mă împiedic –
nu mă vede nimeni.
scena bârfelor adulte de hotbox tutun
mă-nconjoară categoric ca o mamă
inspir
înăuntru, la TV se țipă de războaie
înăuntru, tata bea cafea fără zahăr
înauntru, femeile pisează fertilitate în bucătărie
înauntru, cineva fuge de altceva
afară, white noise
mama îmi împletește părul care cade
cu atâta tandrețe încât uit că există o lume în afara noastră
și o iert pentru asta.
respir greu în somn
indiferent cât mă înrădăcinez
toate hortensiile trasează un drum spre același loc
niște pereți care mă strâng
mă rog la orice mesia să fiu virgină
am omorât intenționat insecte și regret
există atâtea cadavre imposibil de recunoscut
încerc să mă fac digestibilă
pentru fiecare macroviolență de pe linia orizontului
mânuțele cuiva se agață de fusta unei mame
cu rujul mânjit la gură
care nu înțelege concepte cardinale
dincolo de maldărul de leșuri ambulante
ascuns în casa scării.
unele mânuțe sunt reci sub praf și altele stranse
și așa trebuie să fie
pur și simplu.
afară, soare.
înăuntru, afară.
pentru fiecare macroviolență din lume
produc o microviolență în mine
nu-mi găsesc cuvintele să întreb
câtă violență mai poate duce corpul imobil
prea tânăr să zacă,
prea tânăr să știe,
corpul ăsta va avea 9 ani toată viața.