Ilinca Mănescu – Decolonizarea fiicelor
O privire anti-autoritară asupra romanului „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”
de Maria Orban
„Cine suntem după ce rămânem singuri?”
Mai ales în cazul unei femei care nu se definește decât prin rolurile sale domestice de
fiică sau mamă și încearcă să compenseze cu aceste ready-made-uri patriarhale o absență
seculară: absența femeii din propria sa viață. „Toată dragostea dintr-o fotografie arsă”
sondează cauzele acestei absențe. Ce rezultă este o privire asupra dinamicilor de iubire dintre
trei generații de femei care se colonizează una pe alta pentru supraviețuire.
Colonizarea celor slabi de către cei puternici este o strategie opresivă perpetuată de
politicile globale, ce infiltrează fibra socială până în straturile sale cele mai profunde,
ajungând să definească dinamica relațiilor intime dintre copii și părinți sau dintre partenerii
unui cuplu. Elena (Leia), protagonista romanului, colonizată mai întâi de propria mamă,
„femeia asta care‐i ocupă mintea și sufletul de patruzeci de ani”, se lasă ulterior colonizată în
relațiile sale romantice. „Poate că a ajuns chiar genul de femeie pe care l‐a urât în tinerețe,
mereu în căutarea unui bărbat de care să se atașeze, așa cum pui un stick într‐un laptop”, își
spune Leia, după ce mama sa, furioasă că pierde controlul, îi reproșează că e prea dependentă
de actualul ei iubit.
Colonizarea femeilor de către bărbați nu ar fi posibilă dacă nu ar fi precedată de
colonizarea copiilor de către părinți. Colonizarea micuței Leia de către mama sa a început la
nivelul corpului, prin corecția anumitor gesturi, prin impunerea anumitor maniere, prin
refuzul atingerilor și apropierii fizice, prin violență. „Du-te de lângă mine, Elena, știi că nu-mi
plac chestiile astea,/ lasă-mă, Elena, ce te alinți așa,/odată s‐a smucit atât de tare din
îmbrățișarea ei, că s‐a trezit izbită de perete”, își amintește Elena. Simbioza normală, dintre
mamă și copil, nu are șansa să se consume. Corpul mamei, atât de râvnit de copilă, i se refuză,
deci nu îi poate fi nici adăpost, nici ghid pentru propria dezvoltare.
Colonizarea fiicei continuă cu parentificare („Și eu am avut grijă de tine când erai
mică”), învinovățire („Dar la mine nu te gândești? Cu mine nu vrei să vorbești?”) și
dependență („Suntem doar noi două, Elena, numai pe tine te am, i‐a spus după moartea
(tatălui) și s‐a crezut importantă”). Toate astea construiesc un sentiment de singurătate și
neputință, fac loc unei frici menite să reprime orice inițiativă sau revoltă și implicit
maturizarea emoțională care ar elibera copilul de sub autoritatea parentală.
Prin frică și prin prelungirea simbiozei, mama colonizează atât mintea, cât și corpul
fiicei. Trăsăturile celor două femei se suprapun, se confundă. „Îi e întotdeauna prezentă
maică‐sa. În oftatul involuntar din fiecare dimineață, în sânii mari, care încep să se lase,
obosiți, peste burtă, în pașii repeziți cu care se mișcă prin casă, în felul în care își masează
tâmplele”, sesizează Elena într-un moment de introspecție, apoi are senzația că își observă
propria slăbiciune în corpul mamei, „în picioarele cu vene proeminente, în burta flască, în
pielea alburie, care atârna sub braț, la gât. În spatele neted și ușor aplecat.” Frica de moarte
resimțită de Elena în fața degradării fizice a mamei sale este de fapt frica ei de a trăi, de a
renunța la fantezia simbiozei și de a explora realitatea cu toate simțurile.
„Când ți‐e frică, nu poți vedea altceva în afară de ceea ce te îngrozește. Ca și cum ai
încerca să ghicești printre zăbrelele unui gard, nu ai perspectivă”, gândește Leia ajunsă la
maturitate. Romanul începe cu discuția dintre Leia și copiii de la cercul de lectură despre
„spaimă” sau „frică”, un sentiment tabu, la care autoarea revine constant pe parcursul
narațiunii. Frica infuzează narațiunea ca o neliniște, un disconfort constant exacerbat sau
amorțit de evenimentele cotidiene și funcționează ca motivație principală pentru protagonistă.
Frica se materializează sub forma zăpezii ce cade constant și mărginește un spațiu sigur,
construind în același timp bariere fizice între Elena și lumea exterioară.
Exilată într-un refugiu imaginar („realitatea ei secretă”), ultima redută în calea
colonizării, Elena e ca un recipient gol, gata oricând să acomodeze viețile altor persoane și în
același timp invizibilă: „Nu e prima dată când simte că nu e văzută, că se evaporă în ochii
celorlalți, se destramă, de parcă trupul ei s‐ar teme să ocupe vreun loc clar. Nici Ioana nu o
vede uneori și se ciocnește de ea prin casă, nici oamenii din librărie, de‐asta tresar speriați
când li se adresează politicos aș putea să vă ajut?”
Pentru Elena, marile gesturi de răzvrătire sunt ineficiente. Prima ei relație romantică
vine cu o sarcină nedorită, pe care o păstrează de gura mamei, întrerupându-și studiile. În loc
să plece cu tatăl fetiței sale în străinătate, sfârșește prin a se muta din casa părintească la doar
câteva blocuri distanță. Încearcă să-i ofere Ioanei toată afecțiunea, însă nu știe să pună limite,
așa că educația fetiței încape tot pe mâinile bunicii. Rezistența Elenei se compune mai
degrabă din gesturi mici, absențe, refuzul inițial de a-și vedea mama bolnavă, plimbări lungi,
ritualice, care înconjoară spitalul în cercuri concentrice din ce în ce mai mari, joaca în zăpadă
cu copiii, lecturile din librărie, flirtul cu un bărbat mai tânăr.
Această dinamică toxică este într-o măsură funcțională, așa cum o ilustrează tatuajul
Ioanei cu cele trei steluțe („Eu, tu și Nana”). „Există numai ea, maică‐sa și Ioana, dacă una
dintre ele moare, moare tot, pentru că ele trei sprijină lumea.” Acest echilibru precar
falimentează, însă, odată cu dispariția treptată a autorității materne. Vârsta și boala o
vulnerabilizează pe mamă și o infantilizează. Bătrâna începe să aibă tulburări de memorie,
personalitatea i se înmoaie, se lasă învinsă în argumente și nu mai ripostează la atacuri.
Corpul i se degradează și devine dependentă de îngrijirile fiicei.
„Ce poți să faci, prințesă Leia, cu o mamă aproape copil?” își imaginează Elena
întrebarea empatică venind de la tatăl ei, pe care îl idealizează în absență. Dependența mamei
îi provoacă repulsie, la fel ca gesturile disperate de afecțiune, refuzate toată copilăria și
revărsate cu de-a sila asupra ei după moartea tatălui. „Îi ține minte îmbrățisările agresive,
puternice, niște strângeri‐capcană. Dragostea ei, ca o respirație grea, îi apăsa tot corpul.”
Apropierea e sufocantă, nu îi oferă nimic, dimpotrivă, îi suge din energie (mama-liană,
mama-caracatiță). Elena simte din nou povara parentificării, chiar și în viața adultă. „Eu nu
sunt mama ta, i‐a șoptit, strângând‐o tare de mână.”
Furia Elenei escaladează. Mama, căreia i-a cedat corpul și viața în schimbul
supraviețuirii, o trădează acum prin dispariție. Tot ce a ocupat ea, tot ce a colonizat cu
autoritatea ei devine pentru Elena un gol de neumplut, înspăimântător. „Ești singură, Leia.
Nici mamă, nici tată, ai rămas doar tu, și fulgii care continuă să cadă peste ordinea mare a
lucrurilor, și peste ordinea ta mică, făcută bucăți.” Elena rămâne să ducă singură o povară prea
mare sau să devină ea însăși colonizatoarea propriei fiice, ascunzându-și vulnerabilitatea în
spatele măștii autoritare.
Însă nici relația cu fiica ei nu este o opțiune de refugiu. Ioana nu acceptă colonizarea.
Loviturile și cuvintele Elenei nu o destabilizează. În copilărie a hrănit-o cu afecțiune și atenție
din belșug, în adolescență i-a oferit spațiu, nu i-a reproșat absenteismul de la ore, nu i-a pus
limite. Pentru Ioana, simbioza s-a terminat, frica nu există. Totul este posibil, așa că nimic nu
mai are miză. Depresia Ioanei pune în acțiune și duce la capăt gesturile ratate ale mamei: face
avort, decide să plece în străinătate, la tatăl ei, după terminarea liceului. Odată cu avortul,
lanțul se rupe, așa că frica Elenei vine din faptul că nu știe cum altfel să supraviețuiască. Nu
știe cum să-și construiască o viață a ei.
În mod intuitiv, decolonizarea începe tot de la nivelul corpului. „E plăcere și e puls
accelerat când se gândește la Răzvan, și face asta zilnic. Își imaginează în detaliu ce i‐ar
spune, cum ar atinge‐o, dorința e peste tot în corp și e bine, pentru că așa alungă fricile și
moartea.” Printr-un gest de un egoism necesar, Elena se desparte de Tudor și evadează în
aventura cu Răzvan, unde își explorează activ corpul și nevoile epidermice, rămânând
ancorată într-un prezent continuu, o stare de grație care îi permite să se reinventeze și în
același timp să-și proceseze doliul. Elena începe astfel să trăiască doar pentru ea, să simtă
plăcere și dorință, neumbrite de vinovăție sau frică.
Decolonizarea lasă loc maturizării emoționale, sugerată la final prin dialogul dintre
Elena și Ioana, după decesul bunicii, când Ioana o întreabă „Și‐acum?”, iar Elena îi răspunde
„Facem ce mai e de făcut”. Pentru prima oară Elena este calmă, stăpână pe sine, nu copleșită
de panică, iar Ioana observă și îi acordă încredere.
Aurora Levins Morales, feministă portoricană, scrie că „Dacă tu îți rezolvi relația cu
mama ta, amândouă vă veți schimba, iar fiicei tale îi va fi mai ușor, dar abia fiica fiicei tale va
fi crescută diferit. Abia la a treia generație fiicele sunt libere”. Prin romanul ei, Maria Orban
face o bună parte din această muncă emoțională. Demersul ei ne îndeamnă la
auto-chestionare și la schimbări drastice de perspectivă asupra iubirii dintre femei, odată
decantată din formulele toxice ale colonizării autoritare.
Resurse:
„Colonizing Children: Dramas of Transformation”, Melanie Eckford-Prossor, Journal of
Narrative Theory, Vol. 30, No. 2
„This Bridge Called My Back, Writings of Radical Women of Color”, Fourth Edition, 2015