
Cine și cum editează poezie?
Despre piața editorială de poezie la PAPERCUTS Brașov, ediția I
Weekendul trecut (18-19 octombrie) am fost la prima ediție a Festivalului Poeziei în Pagină Papercuts, care a avut loc la Universitatea Transilvania din Brașov, organizat de Adrian Lăcătuș și de Robert G. Elekes, după o idee inițială care le-a aparținut Svetlanei Cârstean și lui Adrian Lăcătuș. Practic, diferența specifică a acestui nou festival e vizibilizarea muncii editoriale din zona poeziei, care, fără îndoială, e extrem de necesar de discutat. Cum am fost ca spectatoare, am avut acest „privilegiu” de a nu mă stresa cu altceva și mi-am luat notițe pe parcursul celor două zile de discuții și lecturi cu gândul să sintetizez ce mi s-a părut relevant, cu atât mai mult cu cât pare să fie un început relativ promițător.
Ca tip de configurație, festivalul seamănă destul de mult cu mai vechea (și mai noua, căci se tot rebranduiește) Discuție secretă – festivalul itinerant care a pornit la Arad, organizat de Cătălin Lazurca. Și la Papercuts lecturile fiecărei autoare, respectiv autor au fost însoțite de un mic dialog, de regulă după lectura propriu-zisă de poezie. Ca spațiu, mi s-a părut o alegere bună sala – probabil dedicată în general conferințelor – a Universității Transilvania: nu prea mare (perfectă pentru lecturi), destul de cozy, cu sonorizare bună, iar distanța dintre public și autori sau moderatori era minimală, ceea ce mi s-a părut de bun augur, mult mai prietenos, mai puțin bazat pe ierarhia aceea de „sală mare și festivă”, unde se impune imediat o distanță între așa-zisa scenă și restul sălii.

Pare să fie un festival, deocamdată, de proporții mici, care cred că ar putea să utilizeze în moduri productive și emancipatoare faptul că nu are ambiții de a aduce un număr foarte mare de persoane invitate și de a face multe evenimente, eventual suprapuse. Partea mai puțin văzută și care sper să fie dusă mai departe și cu alte persoane din mediul editorial/literar, respectiv și la alte școli (poate și de lângă Brașov) e faptul că doi dintre invitați (Svetlana Cârstean și Claudiu Komartin) au ținut ateliere și discuții la două școli din oraș.
M-aș concentra, însă, asupra chestiunilor discutate, dezvoltate, propuse la discuție ale editoarelor și editorilor participanți: Iulia Militaru (frACTalia), Svetlana Cârstean (colecția Vorpal a editurii Nemira), Dan Coman (Charmides), Claudiu Komartin (Casa de editură Max Blecher), Alex Ciorogar (OMG Publishing) și Emilian Galaicu-Păun (Cartier).
Despre ce aș vrea să vorbesc este, mai ales, discuția care a deschis festivalul, cu editoare și editori de poezie de la noi, discuție dedicată practicilor editoriale în ceea ce privește poezia. E tipul de discuție care lipsește profund din mediul cultural românesc, dar care, din păcate, deși intenția a fost una foarte bună, a fost destul de expediată. Iar moderarea a fost, mai degrabă, ca să fie, să nu zicem că nu a fost – cam așa s-a simțit. Nu ar fi stricat să fi fost alocate de la început două ore acestei discuții, mai ales că au fost mai mulți participanți, fiecare cu experiența și practicile sale. La un moment dat, discuția mergea spre dezbatere, dar s-a stins destul de repede intenția, ceea ce n-a făcut decât să amortizeze punctele importante și vulnerabile privind piața editorială românească. În plus, din rațiuni temporale, publicul nu a apucat să pună nicio întrebare. Aș sugera, pe viitor, un program poate mai aerisit.

Nu e greu deloc să observăm faptul că sunt doar două editoare și, oricum, dacă ne uităm pe piața editorială de poezie de la noi, majoritatea copleșitoare aparține editorilor, nu editoarelor. Și nu e vorba de vreo bătălie de tipul „care pe care”; în niciun caz. Cred, totuși, că asta spune ceva fundamental și, oricât de supărător, iritant, enervant poate suna pentru unii, există o profundă legătură între tipul de patronising al bărbaților din lumea literară, concentrați pe crearea unor direcții, a unor „branduri” poetice, a unor proiecte de durată, a construcției unui soi de posteritate, bazată pe efortul personal pe care l-au depus pentru promovarea, validarea, vizibilizarea poeziei românești, și absența femeilor editoare sau pur și simplu reprezentarea lor deficitară în diverse sectoare literare/culturale. Fair enough, nu e de minimizat un astfel de efort, dar deja e foarte vizibilă, neproductivă, dominatoare și polarizantă legătura dintre această intenționalitate mai mult sau mai puțin subtilă și editorii bărbați. Între autoritatea pe care aceștia și-o asumă într-un fel sau altul și sistemul literar local care susține în mod complice acest patronaj nemuritor. De altfel, nu e prima oară când mă întreb de ce nu prea sunt editoare de poezie. Banii, curajul, lipsa susținerii și a încrederii, stigmatele de tot felul… Cu siguranță intersecția multor factori contribuie la absența editoarelor din mediul cultural românesc. Nu în ultimul rând, că tot am ajuns la paritatea de gen, din cei 15 invitați, doar 5 sunt autoare. Ce surpriză, nu?
Dincolo de acest aspect, care nu ține doar de gen (ci de întregul sistem), cum probabil se grăbesc unii să tragă concluzia (demonizând și trăgând la răspundere feminismul), aș vrea să mă opresc la cât de vizibilă a fost separarea. Era limpede că pentru cele două editoare nu era cel mai confortabil spațiu de discuție. De altfel, e simptomatic și felul în care s-a produs ocuparea spațiului: Iulia Militaru și Svetlana Cârstean au stat amândouă la capătul rândului, în timp ce restul spațiului era ocupat de Dan Coman, Alex Ciorogar, Emilian Galaicu-Păun, Claudiu Komartin și moderatorul Robert G. Elekes. Dacă alegem să credem că e întâmplătoare această separare, atunci cred că ignorăm conștient și asumat fix elefantul din cameră.
Să începem, așadar. Robert G. Elekes contextualizează puțin festivalul, făcând un mic remember Alexandru Mușina și trecând la o întrebare generală despre munca de editare de poezie – ce înseamnă ea pentru fiecare dintre invitați, cum interferează cu stilul fiecăruia etc. Dan Coman începe discuția, nefiind foarte precis, mai degrabă evitând să dea prea multe detalii despre munca lui la Charmides, după care îi pasează microfonul, hlizindu-se puțin cu apelativul „editorul adevărat”, lui Alex Ciorogar. Acesta din urmă vorbește despre o „ecologie”, un „ecosistem”, în măsura în care sunt implicate mai multe instanțe: autori, redactori, editori, corectori, ilustratori. Destul de laxă și pretențioasă conceptualizarea, întrucât la fel de bine se poate numi muncă colectivă, nu neapărat un „ecosistem” (acest termen fashionable și cool). Apoi, evident, după cum s-a și văzut, OMG Publishing e o editură cu o identitate vizuală foarte marketată, de unde și primatul ideii că poezia e un produs și trebuie marketat, trebuie mai ales curatoriat, ca să prindă la public și să se vândă. Alex aduce în discuție și „decolonizarea ideii de editor”. Din nou, un cuvânt („decolonizare”), aș zice, mare. N-ar fi stricat să dezvolte asta. Până acum, la nivel teoretic, sună totul bine. Și până la faptul că însuși Alex a mărturisit că a scris și rescris bucăți întregi în unele cărți apărute la OMG. Sigur, cartea ca obiect implică o discuție în sine, iar OMG e un tip de editură care încearcă să reîmprospăteze identitatea unui volum de poezie, însă pare să fie, până la urmă, mai mult o chestiune de marketing, extrem de racordată, dacă nu chiar invadată, de tot ce înseamnă strategii de marketing. Aș adăuga și faptul că prețul unui volum de la OMG a ajuns la 52 de lei, ceea ce mi se pare mult și cărțile riscă să devină foarte inaccesibile pentru multe persoane.
Svetlana Cârstean își începe intervenția destul de polemic, cu o distincție dintre stilul propriu și munca de editoare: „Nu are nicio treabă stilul meu cu ce întâlnesc în manuscrise. Nu reformulez eu niciodată. Nu pot să mă bag eu. Pot să spun, să sugerez… Cel mai mult am lucrat la structură [e vorba de structura unui volum]. E un moment esențial restructurarea cărții. Nu e o regulă. Fiecare vine în felul lui”. Ajunge la chestiunea negocierii, faptul că e o etapă importantă în munca editor-autor și care presupune un dialog, ascultarea autorului, departe de tirania editorului (despre care am tot auzit): „Nu e o regulă. Fiecare vine în felul lui. Totul e negociabil. Dacă el are o argumentație, nu am cum să trec peste asta. Eu mă simt responsabilă pentru carte până în momentul negocierilor”. Svetlana se oprește, realist, și asupra pieței editoriale de poezie de la noi: „Să nu ne iluzionăm că avem așa o piață de poezie, însă lucrurile au avansat mult. S-au acumulat foarte multe în poezia noastră în ultimii 10-15 ani. OMG a fost un moment esențial. În privința colecției mele, am avut această ambiție, a diversității. Cred că poezia noastră e acum într-o zonă de plafonare (dar nu e de rău, nu o zic drept o critică), care-și perfecționează mecanismele”.
Intervenind cu o întrebare tendențioasă și stigmatizantă din start, Robert G. Elekes îi oferă microfonul Iuliei Militaru: „Mergem la editura frACTalia… cum e cu ideologia?”. Mi se pare deja desuetă, să nu mai spun că e complet nenecesară segregarea asta, dar e destul de evidentă tendința, generalizată, aș zice, în mediul literar românesc de a ghetoiza și chiar de a exotiza ceea ce iese polemic din circuitul obișnuit, estetizant și comodificator. Să nu mai spun despre cum majoritatea se îmbată cu apă rece, stigmatizând frACTalia, care e „ideologie”, în timp ce restul, cred unii, „nu e ideologie”.
Iulia ripostează, spunând că nu înțelege de ce se pune așa problema, în timp ce, evident, Robert G. Elekes o dă din colț în colț. În fine, mă opresc asupra a ceea ce spune Iulia despre munca editorială de la frACTalia: „Coerența presupune și un program. Partea cu procesul e foarte importantă pentru noi. Procesul editorial și procesul artistic se suprapun. Ceea ce e important pentru noi e funcția pe care o acordăm noi literaturii. Literatura e pentru noi o parte dintr-un proces mai mare de învățare”. E limpede că munca editorială de la frACTalia e o muncă care are și o dimensiune internă foarte importantă, în măsura în care nu doar produsul final (cartea) e important, ci poate mai ales ceea ce se întâmplă în spatele acestui produs. Și asta e esențial, pentru că, să nu uităm că nu de puține ori au ieșit la iveală tot felul de situații în care editorii s-au comportat ca niște autorități agresive, cărora trebuie să li te supui, iar, dacă refuzi sau te opui, ești amendat prin discreditare, refuz, injurii. Recent, un astfel de caz a fost făcut public de către Denisa Ștefan.
Practic, Iulia problematizează nevoia unei etici de lucru, din care, așa cum precizează și ea, învață deopotrivă și editoarele/editorii, și autoarele/autorii. Iulia continuă, clarificând principiile colectivului frACTalia: „Mergem împotriva ideii de autor care e singular, care e singurul creator, unic etc. Încercăm să ne distanțăm de poezia marketată, de acest tip de marketare. Ne place să luăm texte de la autori care nu sunt formați. Lucrăm pe texte cu toții. E un fel de producție colectivă. Cum privesc instituțiile literatura asta s-a văzut, s-au văzut conflictele. Am avut probleme și cu acceptarea premiilor. Încercăm să-l formăm pe acel autor, asta e ideea”.
Emilian Galaicu-Păun povestește și el despre munca de editor pe care o are în cadrul editurii Cartier, care, mărturisește, l-a apropiat de Dan Coman, respectiv de Claudiu Komartin. Spicuiește apoi câteva exemple: de pildă, dificultatea cu care a negociat doar o schimbare (era vorba de un cuvânt) dintr-o carte a lui Șerban Foarță. Și cum a reușit să îl convingă pe Foarță, ceea ce a reprezentat o victorie. O altă parte e cea despre debutanți (îi numește pe Aura Maru și pe Vasile Gribincea): „Am avut senzația că am alergat cu ei, am simțit cum experiența mea lucrând pe textele lor mă ajută și pe mine”. În final, îl amintește elegiac și elogios pe Emil Brumaru: „Am lucrat cu Emil Brumaru pe cele două volume de opere ale sale… Îmi lipsește autorul, când dispare autorul, simți un gol”. Nu pot să nu remarc o rețea de poeți care formează acest cluster de piedestal.
Claudiu Komartin își începe intervenția cu o privire de ansamblu asupra evoluției Casei de editură Max Blecher: „Nu cred că s-a schimbat în mod radical viziunea. Mi se pare că am ținut-o pe un drum, o constanță, care e importantă. Această profesie m-a făcut să mă relativizez în raport cu propriile mele idei sau cu felul în care trebuie să arate discursul. Am învățat să fiu mai ecumenic. N-am vrut ca editura mea să fie blocată într-o singură poetică, o singură viziune. Sunt aici scriitori de toate orientările…”. Din acest punct discursul devine unul plin de locuri comune (ca să nu spun clișee) legate de „valoare” și „fler” – cuvinte în general care nu subînțeleg decât un tip de autoritate primejdioasă și care nu fac decât să remisticizeze toată treaba cu poezia, ca și cum e un artefact inaccesibil și pentru care trebuie să ai un al treilea ochi. Nu se abține Claudiu nici din a pune niște etichete asupra stilurilor (mai ales ale debutanților): „Stilul taximedrist, cel măcelaro-feciorelnic…”. A fost cam cringe această descriere stilistică. Observ în continuare o atitudine asociată cu o postură mesianico-merituoasă: „La debutanți am intervenit și cred că le-am făcut bine. Întotdeauna mi-am permis să vin cu observații. Titlul e foarte important. Cred că uneori e de datoria ta să semnalezi niște aspecte: uite, poemele astea sunt mai slăbuțe, uite astea ar putea să mai stea. Am primit de la autori foarte buni multe texte, un fișier cu texte, da, dar nu era o carte. O carte trebuie să fie un peisaj. Cred că avem perioade când nu suntem atât de disponibili pentru literatura altcuiva… Și atunci trebuie să iei distanță. Eu sunt unul dintre acei editori care a întârziat cărți. Unii au publicat altundeva, alții au considerat că trebuie să mă aștepte”. Aș zice doar că „nimeni nu-i profet în țara lui”. Ar fi fost poate mai important să vorbească mai mult despre această (in)disponibilitate față de textele altcuiva în anumite momente ori despre procesul de lucru din interiorul editurii.
Svetlana Cârstean revine și problematizează un aspect extrem de legat de era capitalistă în care trăim: „Poeții sunt foarte grăbiți în toate. Omul e foarte grăbit. Acum se consumă ce am produs, formulele consacrate deja. Totul vine într-un setup de marketing, pe care autorul îl are așa, în cap, a priori. Și corectura… această meserie a trebuit să facă niște eforturi. Aș vrea să le adresez colegilor mei o întrebare: la ce ați renunțat, ce ați sacrificat voi în toți acești ani?”. Cred că acest setup preexistent, legat de cum arată produsul final e un factor, de fapt, inhibant, dacă nu chiar coercitiv, care modulează piața de poezie de la noi. Poate și pentru că s-a naturalizat iremediabil ideea că poezia e în continuare inaccesibilă, că nu se vinde, că „e Cenușăreasa literaturii”, completată de celebra poziție „asta nu e poezie”.
În timp ce Claudiu răspunde la întrebarea adresată de către Svetlana, spunând că a renunțat destul de mult la propriul scris, Alex Ciorogar reia discuția despre marketingul editurii OMG, încercând să se „apere”, spunând că privește marketarea și ca pe o metaforă (whatever that means). Iulia Militaru reia și ea problematica producției de literatură într-un sistem capitalist și bazat pe o presiune a găselnițelor să vinzi, să vizibilizezi, să fii cool, să prinzi la public: „Punerea în pagină și cartea ca obiect… Și noi lucrăm la zona asta, dar vrem să o facem în altă direcție. Cartea care să fie cât mai ieftină, să se potrivească mai degrabă cu funcția de învățare decât cu funcția de delectare”.
Discuția despre funcțiile pe care le are sau ar putea să le aibă discursul poetic (și nu doar cel poetic) ar fi fost una urgentă. Altfel, pare că multe aspecte importante sunt date sub preș. Au mai fost câteva subiecte de discuție, dar pe care timpul și dezechilibrul care s-a simțit între editoare și editori, precum și moderarea șubredă, le-au neutralizat. De pildă, faptul că editurile mari din România (precum Humanitas), cu capital financiar mare, nu își asumă să publice constant poezie sau publică doar 2-3 autori hiperconsacrați (lucru pe care l-a subliniat în treacăt Svetlana Cârstean) sau felul în care editurile mici, orientate spre poezie, reușesc sau nu reușesc să obțină fonduri (AFCN, sponsori). Sau o discuție despre ceea ce se numește politici editoriale…
Maybe next time, la ediția a doua a festivalului, unde poate vor fi mai multe autoare și editoare. Sau nu vor fi deloc.
Teona Farmatu