Ioana Maria Stăncescu, născută în București, a studiat limba și literatura franceză la Universitatea din București. După câțiva ani de activitate în presa scrisă, s-a dedicat realizării emisiunilor în limba franceză la Radio România Internațional, instituție în cadrul căreia lucrează și în prezent. Pe lângă cariera jurnalistică, Ioana Maria Stăncescu semnează articole și reportaje în publicația francofonă Regard. Debutul său literar a avut loc în 2020, cu romanul Tot ce i-am promis tatălui meu (Editura Trei), nominalizat la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria Debut în proză, și laureat la Festivalul du Premier Roman de la Chambéry, în 2021. În 2023, autoarea a revenit cu un nou roman, Tăcerea vine prima, apreciat de critici și recomandat cu entuziasm pe coperta a IV-a de trei dintre cele mai importante scriitoare contemporane: Gabriela Adameșteanu, Veronica D. Niculescu și Simona Antonescu.

Înainte de lansarea de la Cluj-Napoca a celei de-a doua cărți, am avut ocazia și plăcerea să o intervievez pe Ioana Maria Stăncescu la librăria Bookstory, într-o atmosferă caldă și familiară. Deschiderea și sinceritatea autoarei au făcut ca discuția să decurgă natural și autentic, oferindu-ne o privire intimă asupra carierei sale.

Iată descrierea cărții, așa cum apare ea pe site-ul editurii: „Tăcerea vine prima vorbește despre trauma unei familii contemporane şi despre blocajele de comunicare dintre mai multe generații de femei. Când tăcerea se instalează într-o familie, toate comportamentele sunt creatoare de traume. Singura soluție pare să fie depășirea fricii și deschiderea rănilor”.

A: Alexandra-Mirela Simedrea;  I: Ioana Maria Stăncescu

A: Voi începe cu o întrebare care vine dintr-o curiozitate personală: am văzut că ați mai spus într-un interviu, înaintea celei de-a doua lansări, că vă este frică de reacția publicului. Și am vrut să vă întreb dacă mai aveți această teamă acum și care a fost reacția publicului?

I: Frica există întotdeauna atâta timp cât este un public. Adică, da, chiar și dacă 10 oameni îți spun că ai scris o carte foarte bună și vine un al 11-lea și îți spune că este o porcărie, doare. Mi-a fost foarte frică de această a doua carte pentru că, în primul roman, deși acesta a avut un drum frumos, mi s-a părut că nu am controlat tot ceea ce am făcut bun. În Tot ce i-am promis tatălui meu, am scris sperând că experiența mea de jurnalist va fi suficientă pentru a-mi da seama dacă ceea ce fac este bine sau nu. După apariția lui, nu am fost sigură că voi reuși să mai scriu o a doua carte. Și, de obicei, se spune că a doua carte este ceea ce face din tine un scriitor, pentru că prima poate fi o întâmplare. Și atunci cu atât mai mult îmi era frică să nu cumva să dezamăgesc, să nu cumva să nu mai fiu în stare să scriu încă o carte, sau să scriu o carte proastă. Mai târziu, am realizat că frica asta apare la fiecare nou proiect literar. De pildă, acum mi-e frică că nu voi fi în stare să scriu o a treia carte, sau că va fi o carte proastă. Cu toții căutăm validarea celorlalți. Totuși, să zicem că în acest moment, adică la câteva luni de la lansarea romanului Tăcerea vine prima (cartea fiind lansată în aprilie), să zicem că m-am liniștit cumva. M-am bucurat să văd și câteva reacții pozitive printre scriitori. La prima carte nu cunoșteam pe nimeni din acest domeniu. Însă, între prima și a doua carte am urmat niște cursuri de scriere creativă și așa am întâlnit oameni din branșă. Să spunem că sunt puțin mai optimistă în legătură cu această carte. În schimb, sunt la fel de pesimistă, la fel de stresată, și la fel de panicată, în raport cu următoarea carte. Adică, în acest moment, mi se pare că sunt într-un blocaj și mi se pare că nu voi putea scrie încă o carte și, totuși, uneori, seara, la culcare, îmi spun: “Hai că tot tu ai scris-o și pe a doua”.

A: Da, este multă presiune atunci când stabilești un standard și apoi trebuie să continui cu acel standard și să vezi reacția publicului.

I: Da, și știi, este foarte, cum să spun, păcătoasă, relația pe care o ai cu propria ta carte și cu propria ta scriere. Pentru că, chiar dacă încerci să nu pui presiune și încerci să faci din această experiență o experiență care este pentru tine și nu pentru alții, tot te fură ideea că va fi un public. Cumva, dacă iese o carte bună, sentimentul de a fi iubit și apreciat de cititori dă dependență. Și îl vrei. Îl vrei tot timpul. Când lansezi o carte, în primele săptămâni se vorbește despre ea, și există un fel de emulație în jurul acestui lucru, iar prietenii tăi te sună și spun: „Băi, ce carte minunată ai scris!” Și ești chemat la lansări, și citești pe rețele de socializare despre carte, însă, la un moment dat, ce a fost de spus s-a spus și se face iarăși liniște. Gata, s-a terminat. Dar tu ai devenit cumva dependent de acel sentiment și vrei să-l provoci cât de repede poți. Și iată o chestie, o greșeală pe care o fac mulți scriitori – și nu că m-aș fi născut eu înțeleaptă, dar am fost și eu avertizată. Când se va instala acest sentiment de… nici nu știu cum să-i spun… un sentiment de vid, de lipsă, să nu care cumva să te apuci să cauți cu disperare prin laptop după cine știe ce bucățele de roman sau de proză scurtă pe care să le pui rapid într-o carte și să le trimiți la editură, ca să te publice din nou, să se vorbească iarăși despre tine. Este un risc mare să o dai în bară. Și, odată ce o dai în bară, îți va fi foarte greu să recuperezi.

A: Da, cumva se pierde încrederea.

I: Da, mai ales pentru o persoană care scrie de foarte puțin timp, cum este cazul meu, și care a debutat târziu și care nici nu excelează în încrederea în sine. Cred că mi-ar fi greu să duc un eșec. Eu nu sunt în categoria celor pe care eșecurile îi ambiționează.

A: Da, știți cum se spune, că diamantele se șlefuiesc sub presiune, dar pâinea crește în cuptor, la căldură. Atunci când am citit romanele, am perceput o vulnerabilitate și o mare sinceritate și am vrut să întreb dacă nu a fost dificil să exprimați toate aceste sentimente?

I: Este o întrebare foarte bună. Cred că au fost mai multe aspecte care m-au ajutat să pot deveni atât de sinceră în scris. Unul dintre ele a fost vârsta. Nu aș fi putut să scriu cărțile acestea la douăzeci sau treizeci de ani. A trebuit să trec de patruzeci ca să scriu primul [roman], și să mă apropii de cincizeci cu al doilea, pentru a avea suficientă încredere în simțul meu de observație. Adică, să știu, de exemplu, că unele dintre lucrurile pe care eu le-am experimentat ca femeie sunt, de fapt, valabile pentru orice femeie și că nu a fost doar o întâmplare. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte, m-a ajutat – și încă mă ajută foarte mult – faptul că provin dintr-o familie cu înclinații artistice. Mama mea este actriță, fiica mea este studentă la Regie. Și asta le face să înțeleagă foarte ușor procesul artistic și să accepte că, atâta timp cât meseria mea este să scriu, este tolerat orice. Adică pot scrie oricând într-o carte „O urăsc pe mama” și mama să înțeleagă că nu este vorba despre ea. Contează foarte mult să am această libertate. Când am scris prima carte, nu am spus nimănui că o scriu, pentru că îmi era teamă că nu o voi putea termina și că voi crea un univers de așteptare, iar apoi oamenii ar fi spus: „Da, bine, ce să-ți povestesc, a încercat și ea să facă pe scriitoarea.”

Când am început să scriu primul roman, să construiesc personajele și povestea, prima schiță a ieșit prost, pentru că nu mă simțeam suficient de eliberată pe dinăuntru ca să nu mă gândesc la familia mea când spuneam lucruri pe care le luam din trecutul meu și în care unele persoane se puteau recunoaște. Și numai apoi mi-am dat seama că nu exista altă cale. Chiar mi-a zis Florin Iaru: „ Să știi că scriitorii nu au familie. Adică trebuie să înțelegi foarte clar că, în momentul în care te apuci de scris, îți sacrifici familia.” Atunci am reluat manuscrisul cu un singur scop: să iasă o carte bună, cu orice risc. Și a ieșit. Aceste, cum să le spun, introspecții pe care eu le fac prin personajele mele îmi permit să spun niște lucruri grele, o știu și eu, aș minți dacă aș spune că nu controlez ce fac. Controlez foarte bine ce fac acolo. Și știu foarte bine că, dacă n-aș fi atât de sinceră, cărțile nu ar convinge în niciun fel. Cred că asta e calitatea acestor cărți.

A: Ceea ce m-a impresionat a fost acea sinceritate cu care m-am identificat.

I: Ei bine, da, pentru că suntem obișnuite – mai ales noi, femeile – acum, nu știu, ar trebui să avem aici și un bărbat care să ne spună ce părere are [râde], dar noi femeile suntem obișnuite să ne tot lăsăm pe locul doi. Fac o mică paranteză, dar, la un moment dat, nu am fost neapărat acuzată, dar cumva am fost întrebată de ce lipsesc bărbații. Și m-am gândit: „ Păi eu nu controlez neapărat psihicul masculin.” Adică, nu am nimic cu bărbații, nu îi evit, nu cred că nu merită atenție ca și personaje. Insă, controlez femeile mai bine decât bărbații, atâta tot. Pur și simplu mă interesează această dualitate între ceea ce se așteaptă – nu de la societate, ci ceea ce femeia așteaptă de la ea în virtutea unor lucruri care i s-au impus – și ceea ce vrea de fapt să facă. Și găsesc această diferență fascinantă. Mi se pare fascinant acest discurs pentru că, până la urmă, este un dublu discurs pe care ni-l spunem noi însene. Nici nu trebuie să ni-l spună altcineva. Și cred că asta e povestea cu femeile mele.

A: De fapt, am o întrebare aici, exact pe același subiect. Pentru că mi s-a părut că aveți o înțelegere foarte puternică și profundă a experiențelor feminine, mai ales în România. Și am vrut să vă întreb dacă considerați că felul în care scrieți și portretizați femeile seamănă cu modul în care acestea sunt reprezentate în literatura română contemporană sau dacă există romane în care ați găsit astfel de portrete și care v-au inspirat.

I: Nu pot să spun că m-am inspirat din ceva, dar da, cred că chiar acum există o literatură scrisă de femei care pune în lumină personaje feminine văzute prin prisma vulnerabilităților și nu neapărat a calităților sau a romantismului, sau care să se construiască în raport cu alte personaje, de obicei masculine. Avem multe. Îmi vine în minte Lavinica Mitu și romanul ei de debut Bărbatul fără cap, o carte scrisă din perspectiva unei fetițe, unde există un personaj al mamei care este foarte interesant, o mamă care este pur și simplu obosită de toate rolurile cu care jonglează. Există personaje feminine care ies din această paradigmă a perfecțiunii. La Elena Vlădăreanu în volumul de proză scurtă August, la Cristina Chira în Raluca nu s-a culcat niciodată cu Tudor, unde există o gamă întreagă de personaje adolescente surprinse în fel de fel de căutări și frământări. Mamele și femeile Simonei Goșu, sau ale Iuliei Gherasim… adică chiar sunt foarte multe. De fapt, dacă vorbim despre proză – și nu numai cea scrisă de femei, ci proza contemporană în general – găsim personaje feminine care se apropie de felul în care scriitoarele femei văd femeia. Cumva lucrurile încep să curgă către o direcție normală. Ieșim din acel personaj feminin romantic, sensibil, și care are cumva obsesia perfecțiunii și a frumuseții interioare, definit de rolul de iubită și mamă. Acum, noi nu am inventat neapărat roata, ca să spunem așa, pentru că astfel de personaje, în situații de criză, s-au mai găsit în literatură, chiar mult. Ceea ce au făcut Flaubert sau Tennessee Williams cu personajele lor este valabil și actual pentru că frământările protagonistelor lor sunt cele specifice universului femeiesc și feminin, în general, fără o legătură cu epoca. Madame Bovary nu este o femeie surprinsă într-o situație de criză ieșită din comun, ci este o femeie ca toate femeile, dacă ar fi lăsate să se exprime natural, fără constrângeri. Așa sunt, de fapt, femeile.

A: O  direcție mai realistă presupune multe provocări.

I: Da, vreau să spun, tu, ca femeie, în acest moment, începi să te regăsești din ce în ce mai mult în ceea ce citești, pentru că despre asta e vorba, de fapt. Spre deosebire de, să zic, mătușa mea din Hunedoara, care, tânără, adolescentă fiind, atunci când citea romane de dragoste, personajele feminine o făceau să viseze… și să se viseze pe ea în speranța că într-o zi va atinge și ea potențialul acela.

A: Mihai Iovănel observă un trend în literatura contemporană și în auto-ficțiune legat de personaje, de obicei feminine, care se confruntă cu crize profunde, fie de natură familială fie de identitate, ceea ce poate genera o anumită volatilitate. Cum vă raportați la această practică?

I: Cred că personajele mele sunt niște personaje banale. Adică, mi se pare că personajele mele nu ies în evidență prin acțiunile lor, ci prin discursul interior. Când construiesc o poveste, sunt mai preocupată de ceea ce gândește personajul decât de ceea ce face. Cel puțin în a doua carte, cam asta am făcut. La un moment dat, chiar am fost criticată că nu este acțiune. Și, într-adevăr, nu este acțiune, pentru că nu acela a fost scopul meu. În prima carte, Tot ce i-am promis tatălui meu există un personaj care se află într-o situație de criză. Este vorba de Ada, care suferă de un cancer de sân. Deci, cumva, personajul se află într-o relație tensionată cu timpul. Am ales să scriu povestea de pe poziția unui personaj feminin grav bolnav pentru că mi se pare că femeia are nevoie, de multe ori, din păcate, de o scuză suficient de puternică care să-i permită să se pună pe sine pe primul loc, fără să se simtă vinovată față de ea și față de cei din jur. În cea de-a doua carte, personajele sunt, efectiv, banale. Să spunem că ceea ce le-ar evidenția ar fi, cumva, un pattern, și anume faptul că cele patru generații de femei din poveste ajung mai mult sau mai puțin să trăiască singure, fără bărbați. Dar chiar și chestia asta, felul în care se întâmplă să le lipsească bărbații, este destul de banală. Ce se schimbă de la o generație de femei la alta este felul lor de a se raporta la blocajele de comunicare. Personajele mele sunt surprinse în banalitatea lor. Iar demersul meu scriitoricesc este să-i dau acces cititorului la ceea ce se întâmplă, de fapt, în mintea lor.

A: Cum percepeți absența bărbaților în Tăcerea vine prima, în comparație cu figura paternă din Tot ce i-am promis tatălui meu? Ce rol joacă absențele în construcția narativă?

I: Cele două cărți nu au absolut nicio legătură una cu cealaltă. Adică, în momentul în care am scris-o pe a doua, nu am scris-o deloc având în cap prima carte. În cea de-a doua carte, bărbații sunt absenți pentru că, de fapt, femeile ocupă prea mult loc. Asta am vrut cumva să arăt. Adică, în a doua carte, bărbații nu sunt personajele „negative’’, presupunând că există personaje negative sau pozitive. Dacă ar fi să încercăm să găsim un vinovat, vinovată este tăcerea, nu bărbatul. Bărbatul este pur și simplu o victimă a prea-plinului feminin. Și mi-au fost foarte dragi personajele masculine din a doua carte, așa absente cum sunt ele. Pentru că, de fapt, bărbații din Tăcerea vine prima sunt victimele unor femei care proiectează niște fantasme și rămân cumva blocate în acele fantasme. Și e greu să te lupți cu fantasmele. Vorbeam cu cineva și spuneam că, de fapt, am descoperit și am văzut foarte des în jurul meu – până la cincizeci de ani am avut destule prietene care să bârfească și să vorbească despre toți băieții și bărbații din jurul lor – am văzut, deci, cât de ușor se pot îndrăgosti femeile de bărbați despre care cred că știu lucruri, dar despre care nu știu nimic. Adică, femeia e deja îndrăgostită de ideea de iubire, mai trebuie doar să găsească pe cine să o proiecteze. Asta face Dora.

A: Cum afectează spațiul online intimitatea și legătura romantică, așa cum se vede din experiența Dorei?

I: Ei bine, este greu de spus cum o afectează, pentru că depinde de la caz la caz. Mai contează și vârsta personajului, pentru că Dora este totuși o femeie de patruzeci de ani, deci nu este o fată tânără. Iar la patruzeci de ani, sau după patruzeci, începi să ai o relație foarte interesantă cu tine însăți și cu dragostea: mai mult decât un bărbat, îți dorești o dragoste. Și asta încearcă să facă Dora. De fapt, ea tot amână momentul adevărului pentru că, atâta timp cât ține iubirea în sfera fantasmei, acea fantasmă poate fi cum vrea ea. Cred că asta se poate întâmpla și în viața reală. Cred că te poți îndrăgosti, realmente îndrăgosti, de o persoană pe care nu o cunoști și pe care nu ai mai văzut-o niciodată, doar pentru că răspunde nevoii tale de iubire. Chiar cred că se poate. M-am uitat, în perioada în care am scris această carte, pe TLC: este o emisiune – o tâmpenie de emisiune – în care niște indivizi se îndrăgostesc pe internet. E vorba, în general, de oameni care vor să emigreze dintr-o țară în alta, vor green card etc, dar nu contează. Ceea ce contează este discursul lor. Este fascinant să-i observi cum se poartă, de parcă ar fi într-o relație adevărată, de parcă ar fi stat zece ani împreună, ar avea și copii, și casă, și credite, și așa mai departe. Deci, nu, nu cred că avem nevoie de celălalt ca să ne îndrăgostim. Mi-a spus odată un domn: „E suficient să vrei.”

A: Se formează o falsă intimitate?

I: Da, dar uneori nici nu vrei acea intimitate. Uneori te și încurcă. De aceea spun, este o diferență. La douăzeci de ani nu e așa. La douăzeci de ani ai alte nevoi, ai încă nevoie de validare, ai nevoie de cineva care să te vadă. La patruzeci de ani te-ai văzut suficient. La patruzeci de ani se poate întâmpla ca o fantasmă să devină suficientă, ceva de care să te ții și să mergi înainte.

A: Ați debutat în timpul pandemiei și voiam să vă întreb dacă a fost mai ușor să debutați atunci, dat fiind că toți eram cumva detașați de restul societății, închiși în casele noastre.

I: Nu, nu a fost deloc simplu. În primul rând, pentru că eu ar fi trebuit să am lansarea primei cărți pe 13 martie și pe 11 martie am aflat de lockdown. Comandasem deja vinul, fursecurile, alertasem toate neamurile. A fost ca și cum urma petrecerea de majorat și mi-am dat seama că nu va veni nimeni. Deci nu. Din acest punct de vedere, a fost frustrant. Nu știu cât i-a dăunat cărții faptul că nu a existat acea lansare în librărie. Dar, mi-a dăunat mie și, cum să spun, m-a tuflit, efectiv, ăsta e cuvântul. Îmi luasem și rochie. Nici n-aveam unde să ies, că trebuia bilet de voie. M-am dus până la urmă îmbrăcată elegant la Mega Image, am zis să scot și eu rochia din casă. Iar faptul că a existat o pandemie în momentele când am scris nu a avut nicio relevanță pentru mine. Nu m-am gândit că, fiind lockdown, este mai ușor sau mai greu să-i dau cititorului acces la o parte din intimitatea mea. Asta e meseria. Adică te pui și scrii și ștergi și scrii și o pui pe Dora în pat, nu știu cu cine, și scrii scena de sex și nu e bine, trebuie să pui piciorul mai sus, mai jos, stai așa că trebuie să pui replica, mergi trei pagini mai departe să verifici cum era îmbrăcată… Adică, e muncă. Unul dintre cele mai problematice aspecte când scrii o carte este să nu uiți anumite lucruri. Că, de pildă, personajul avea o rochie de nu știu ce culoare, galbenă, să zicem, dar pentru că au intervenit  două deadline-uri la serviciu, a trebuit să lași manuscrisul două săptămâni, iar când te-ai reapucat, ai greșit culoarea. Chiar am pățit-o cu un pom. Aproape am oprit manuscrisul în tipografie pentru că am încurcat specia. Am uitat că era mesteacăn și l-am făcut, nici nu mai știu ce. Și când am recitit, întâmplător, am zis, Doamne, stai puțin, ăsta parcă avea frunzele altfel!

A: Cumva, detaliile mici sunt cele mai dificile.

I: Acestea pot distruge o carte, da. Chiar am văzut asta. Există cititori profesioniști, cititori care sunt foarte, cum să spun, intransigenți și cruzi. Și am fost la astfel câteva cluburi de lectură. Este o experiență pe care o recomand. Bine, nu ca să disecăm cartea mea [râde]. Am disecat altele. Dar am văzut acolo oameni care citesc într-un mod foarte activ, ca niște vânători. Ei acolo merg la vânătoare de greșeli. Îți dorești să nu faci astfel de gafe, și poți să le faci foarte ușor. Este foarte dificil, pentru chestia asta mi s-au părut foarte importante aceste cursuri de scriere creativă, pentru că nu am făcut niciun fel de curs la prima carte, am venit doar cu experiența mea de jurnalist și blogger – aveam un blog unde mai scriam când fiică-mea era mică și nu mai voiam să fiu doar mama ei – [râde]. Foarte multă lume m-a întrebat “De ce, Doamne iartă-mă, te-ai apucat să faci cursuri după ce ai publicat? În general, oamenii merg acolo să publice, dar tu deja ai publicat, ce mai cauți acolo?”. Ei bine, am învățat foarte multe lucruri, inclusiv să-mi vânez propriile greșeli. Ascultând feedback-urile pe care trainerii le dau celorlalți cursanți, vezi la ce se uită. Că unul se uită la virgule, că unul se uită la comparații, că unul se uită la atmosferă și, cumva, pui totul cap la cap. Că unul se uită cum alternezi frazele foarte scurte, eventual eliptice, cu fraze foarte lungi, arborescente. Că unul se uită la final, că unul se uită la prima frază. Eu, când am intrat la „Atelierul de scriere de roman” organizat de Revista de povestiri, aveam un manuscris căruia îi lipsea ceva, nu era cum trebuie și nu știam ce să fac cu el. Știam doar că ceva lipsește și nu-mi puteam da seama ce. Și abia la acest atelier ținut de Simona Antonescu m-am prins care era problema. Asta după ce Simona mi-a pus o întrebare banală pe care aș fi putut să mi-o pun și singură. Și anume, „tu ce încerci să povestești în această carte?” Inițial, povestea din Tăcerea vine prima era puțin diferită de ce a ieșit până la urmă, se concentra mai mult pe relația dintre Toma și Dora. Însă, se vedea din scriitură că nu eram cu adevărat interesată de această relație. Ca să revin puțin la povestea acestor cursuri, pe lângă feedback, ajungi parte dintr-o comunitate care este foarte importantă – foarte, foarte importantă – nu neapărat pentru că cunoști lume, ci pentru că te simți mai puțin singur, cu toate vulnerabilitățile și toate blocajele date de scris. Dacă eu sufăr pentru că nu am scris nimic în ultimul an de zile și mă plâng mamei mele, mama o să-mi spună: “Lasă, mami, tocmai ai publicat, lasă.” Dacă îi spui însă, cuiva care scrie, acesta îmi va spune: “Okay, și ce faci pentru asta? Și ce mai citești?” Simți că vorbești aceeași limbă. Eu am început să scriu târziu, dar am început și să citesc târziu. Citeam ca orice alt om, ca să spun așa, mă așezam pe bancă în parc, mă uitam cu un ochi la fiică-mea, cu unul în carte,  citeam la plajă în Thassos, seara, la culcare, dar, în afară de asta, mă uitam la filme sau seriale, deci nu eram un cititor pasionat, nu citeam cu creionul în mână. Am învățat să-mi vânez greșelile, să-mi cunosc, de fapt, metehnele. De exemplu, mi-am dat seama că am niște stereotipii de limbaj. Sau că am o relație specială cu comparațiile. A doua carte a fost foarte muncită din punct de vedere tehnic. Când am avut manuscrisul final, am făcut o căutare cu CTRL+S și am luat la rând toate comparațiile. Am dat „ca și cum”, „ca și”, gata, pe jumătate din ele le-am tăiat. Sau am descoperit că aveam o problemă cu „doar doar”. Când ți-era lumea mai dragă, la mine apărea un „doar doar”. La prima carte, am avut câțiva cititori care au descoperit unele dintre aceste probleme și nu mi-a picat bine. Adică, oamenii te amendează.

A: Mai ales când vine vorba de manuscris, bănuiesc, pentru că, pe măsură ce scrieți, editați și corectați, la un moment dat devine un automatism. Și pentru cei care citesc pentru prima dată, unele lucruri chiar ies în evidență.

I: Din acest punct de vedere, implicarea și aportul editorului sunt foarte importante. E bine  să ai un editor foarte intransigent. La prima carte nu am cerut nimic editoarei, nici nu știam ce, mă bucuram că cineva îmi acceptase manuscrisul. Dar, la a doua carte, am spus, mie să-mi dați un editor crud, fără milă, să-mi vâneze toate greșelile, pentru că, după aia, riscam să-mi fie ciudă.

A: Ați  recomanda aceste cursuri?

I: Le-aș recomanda oricui. Adică și scriitorilor amatori, și celor care nu au neapărat treabă cu scrisul de carte, în sensul că nu vor să devină scriitori, dar au nevoie să scrie. Pentru că există și cursuri care îți pot permite să-ți perfecționezi stilul pentru comunicate de presă, de pildă sau de reportaje. Chiar și celor care vor să afle ce se mai scrie și ce se mai citește. Ce-i drept, nu are rost să mergi la astfel de cursuri de scriere creativă doar așa, ca să te afli în treabă, mai ales că nivelul este foarte sus. Sunt oameni la aceste cursuri care nu au publicat încă, doar pentru că nu s-au agitat să publice. Dar ei sunt super publicabili. Și atunci nu poți să mergi pur și simplu, știi, am scris și eu o compunere, lasă-mă să vin și să mă aflu în treabă, că nu am ce face duminica.

A: Cât la sută ați spune că romanele sunt autobiografice și cât la sută ca sunt ficțiune?

I: Dar n-o să-ți spun. [râde] Consider că cititorul, în momentul în care citește o carte, vrea să fie luat de mână de către scriitor și dus într-o poveste în care el are nevoie să creadă sută la sută. Am descoperit că atunci când spui cuiva, asta e ficțiune, ajunge să fie dezamăgit, pentru că el s-a regăsit în cartea ta și apoi tu vii și îi spui, stai, nu e familia mea aici, este doar o invenție. Și cumva se simte mințit. Nu-i place să-i spui că nu este adevărat, ca să zic așa. Pe de altă parte, tu, ca scriitor, nu vrei să vii și să spui cuiva, această bucată este reală, această bucată nu este reală, acest personaj a existat, acesta nu este adevărat, pentru că, practic, te bag pe tine, cititor, la mine în atelier, să-ți arăt cum am construit romanul, ori eu nu vreau asta. De exemplu, în Tot ce i-am promis tatălui meu, am spus deja că tatăl din carte este inspirat din tatăl meu adevărat, povestea chiar este a lui, tatăl meu chiar a murit când eu aveam șaisprezece ani și cumva acela a fost trigger-ul care mi-a dat idea romanului. Dar, dacă nu apare nicăieri pe copertă cum că respectiva poveste este autobiografică atunci, cel mai probabil, înseamnă că nu trebuie să se știe. [râde]

A: Ce provocări specifice ați dorit să explorați în aceste romane despre relația mamă-fiică și cum considerați că se schimbă aceste relații între generații?

I: Ei bine, nu cred că mi-am dorit, adică nu cred că mi-am propus să explorez ceva specific, cred că este relația care mă obsedează, pur și simplu, și care îmi ocupă tot timpul, tot creierul. Mi se pare fascinant, din punct de vedere scriitoricesc, să explorez vulnerabilitățile generației mele. Este vorba de femeile născute în anii ‘70-‘75, care au crescut în niște familii în care părinții nu erau obsedați de ideea de a fi niște părinți buni. Cred că nici nu se gândeau că ar fi putut fi răi. Eu am crescut așteptând să mă fac mare și să fac ce vreau, și când, în sfârșit, am crescut, am ajuns să fac ce vrea fie-mea. Și mi se pare că această generație are niște falii pe care nu le mai găsești la nicio altă generație. Este o generație de adulți condamnată la vulnerabilitate și infantilism, prinsă între o generație de părinți autoritari și o generație de copii care se cred regi. Mă interesează aceste personaje și cred că mă interesează aceste personaje pentru că mă ajută cumva, inclusiv pe mine ca mamă. Nu neapărat să înțeleg mai bine relația pe care o am cu fiica și cu mama mea, cât să înțeleg mai bine ce gândesc eu cu adevărat despre această relație. Și, în Tăcerea vine prima, am încercat să mă joc, dacă pot spune așa, și să mă imaginez la vârste diferite. Adică, practic, eu sunt toate femeile din această carte. M-am gândit cum voi fi când voi fi bătrână. Și mi-am luat la rând fricile și am spus, ok, să vedem ce poate ieși din ele. Chiar vorbeam cu o psihologă și-i spuneam, Doamne, mama îmbătrânește, și mi-e greu… Și la un moment dat, ea mi-a zis, dar mama va rămâne mereu pe dinăuntru. Adică, într-un fel, o ai întotdeauna cu tine. Și mi s-a părut frumoasă această imagine și am explorat-o în carte.

 A: Mulțumesc mult pentru deschidere și mult succes la lansare!

Credits: Mihaela Petre