
Ana Bănică – Poezii
o să fie bine
crescând, am crezut că văd dragoste, dar de fapt am văzut mult compromis
și sacrificarea a ceva pentru altcineva,
unde începe te iubesc și unde se termină renunțarea la sine,
unde se dilată uitarea, decuplarea de firesc,
e în senzația venită imediat după ce beau prea multă apă carbogazoasă
ce mă face să închid și să strâng ochii
să mă strâmb
dar să mă și gâdil pe gât
și să uit
e în praful din spatele mobilei
pe care îl văd ocazional,
dar mă prefac că nu e acolo,
din nou
și din nou
e în puful zmeurei cumpărate de la doamna Liana
din piață
care îmi spune că am ochi buni și mâini calde,
care îmi dă mereu fructe în plus,
ca să mă mai îngraș, ca să fiu sănătoasă.
fructele le las mereu la vedere pe masă,
să îmi amintesc că am ochi buni și mâini calde –
repaus existențial,
ceva asemănător cu soarele ce îți încălzește obrazul în ianuarie.
le admir zile întregi, în același spot,
până când zmeura se strică
și mă urăsc pentru asta.
mă întorc în piață,
unde doamna Liana are ochi buni și mâini calde,
unde eu port în privire de fapt
căutarea disperată de adăpost
a primilor oameni.
copil crescut în consumerism,
a doua zi
mai pun trei produse în coș pentru transport gratuit,
crezând că am câștigat.
în același prezent sfidător, pacea politică e imundă,
e arsă de vie,
e bombardată,
e sub teroare,
e în blana animalelor speriate,
care nu înțeleg de ce zgomotele le inundă,
de ce tufărișul devine sterp.
aș vrea să îmi pot întinde mâinile până la capătul lumii
să pun piedici și să pun întrebări,
nu am o plasă de salvare
am mâini pe care le întind,
le pun la treabă.
ăsta e timpul nostru,
aici cresc
și în epoca noastră nu e nicio surpriză
că mă întorc la Lidl pentru săptămâna iberică
și ignor apelul trepidant de la vreo mătușă îndepărtată,
care mă sună rar,
doar ca să afle dacă am eșuat (hai, odată!)
ori din curiozitate
sau poate e din frica de a nu rămâne singură printre străini
sau rătăcită printre imagini,
din care nici ea să nu se mai recunoască,
n-am de unde să știu, nu mi-a zis niciodată,
în ce naiba de familie se vorbea despre asta?
aș vrea să mă sune domnul Nelu
care face buchete de flori.
îl întâlnesc des,
nu pleacă până nu vinde ultimul buchet,
indiferent de circumstanțe.
am vorbi despre sănătate,
despre copiii lui plecați,
despre regrete,
despre motani,
despre pace,
despre zei.
e ca în „Schimb de mame”,
simbioza intenționată a extremelor,
unde există mereu eroul și antagonistul,
nu,
eroina și antagonista,
unde familia se atașează de noua mamă
și conștientizează că există și alte tipuri de afecțiune,
nu doar violente, dureroase,
ci mai îmbietoare,
verbale, transcendentale, binevoitoare
eu te-am făcut, eu te omor,
dar nu te pot face să mă iubești mai mult,
dar nu te pot face să mă iubești.
ne uităm împreună și data viitoare, nu?
și ne strângem mâinile
până încep să transpire.
mă mișc încordată,
confuză,
să continui gestul tandru
sau să răspund nevoii de a lua o pauză
de a respira?
cât de natural e să iau aerul pentru mine!
în epoca noastră
cât de compromițător.
………………………………………………………………………………………………………………………………
sub acoperire
un sfert din lumea mea neregulată
era o cutie mare de păpuși,
bărbați și femei,
cu sexe neutre
și corpuri pe jumătate dezbrăcate.
atunci nu înțelegeam cu adevărat rușinea,
nici părerea lor despre ce înseamnă
rușinea
nu mi-o punea nimeni la masă,
lângă pantalonii scurți
sau în colțul ochiului,
să se târască pe față.
când a mai trecut timpul,
cutia de păpuși s-a dus la Maria.
nu am lăsat să se vadă că mă deranjează,
pentru că am crescut.
atunci m-am înălțat într-un timp destul de scurt,
am slăbit, m-am îngrășat, am slăbit din nou,
fire purpurii mi-au încrețit picioarele,
m-au îmbrățișat fără voia mea
anevoios și țipător,
au devenit albe,
s-au adâncit, s-au cicatrizat
și am crezut că m-am îmbolnăvit,
că sunt urâtă,
că sunt singură,
că sunt prea palidă,
că nu merit să fiu,
pentru că am crescut.
un upgrade pentru care nu sunt pregătită
e sângerarea, autocompătimirea,
straniul pact de a nu spune nimic,
de a-mi fi cu adevărat rușine
nu trebuie pronunțat,
stop, am crescut,
dar să pară că nimic nu s-a întâmplat.
chiar și așa,
corpurile nu mai sunt neutre
se acoperă,
se ascund,
se modelează,
se camuflează,
se sperie.
de ce se sperie?
*
sunt stimuli diferiți care declanșează
reacții comune
doar prin mișcare,
stau la aparatul de cafea și aud moneda
cum se lovește de celelalte,
reciclare selectivă a memoriei:
merg pe stradă,
îl văd,
se apropie,
se apropie mai mult,
fug,
intru într-o cafenea,
cer un telefon,
îmi iau prima mea cafea,
sun.
și bolovanii din vocea mea
nu știu încotro să se îndrepte.
dintotdeauna,
dintotdeauna,
dar eu doar de azi încep să învăț
că în rușine
e multă frică.