Ana Bănică – Poezii

Ana Bănică – Poezii

o să fie bine

crescând, am crezut că văd dragoste, dar de fapt am văzut mult compromis

și sacrificarea a ceva pentru altcineva,

unde începe te iubesc și unde se termină renunțarea la sine,

unde se dilată uitarea, decuplarea de firesc,

e în senzația venită imediat după ce beau prea multă apă carbogazoasă

ce mă face să închid și să strâng ochii

să mă strâmb

dar să mă și gâdil pe gât

și să uit

e în praful din spatele mobilei

pe care îl văd ocazional,

dar mă prefac că nu e acolo,

din nou

și din nou

e în puful zmeurei cumpărate de la doamna Liana

din piață

care îmi spune că am ochi buni și mâini calde,

care îmi dă mereu fructe în plus,

ca să mă mai îngraș, ca să fiu sănătoasă.

fructele le las mereu la vedere pe masă,

să îmi amintesc că am ochi buni și mâini calde –

repaus existențial,

ceva asemănător cu soarele ce îți încălzește obrazul în ianuarie.

le admir zile întregi, în același spot,

până când zmeura se strică

și mă urăsc pentru asta.

mă întorc în piață,

unde doamna Liana are ochi buni și mâini calde,

unde eu port în privire de fapt

căutarea disperată de adăpost

a primilor oameni.

copil crescut în consumerism,

a doua zi

mai pun trei produse în coș pentru transport gratuit,

crezând că am câștigat.

în același prezent sfidător, pacea politică e imundă,

e arsă de vie,

e bombardată,

e sub teroare,

e în blana animalelor speriate,

care nu înțeleg de ce zgomotele le inundă,

de ce tufărișul devine sterp.

aș vrea să îmi pot întinde mâinile până la capătul lumii

să pun piedici și să pun întrebări,

nu am o plasă de salvare

am mâini pe care le întind,

le pun la treabă.

ăsta e timpul nostru,

aici cresc

și în epoca noastră nu e nicio surpriză

că mă întorc la Lidl pentru săptămâna iberică

și ignor apelul trepidant de la vreo mătușă îndepărtată,

care mă sună rar,

doar ca să afle dacă am eșuat (hai, odată!)

ori din curiozitate

sau poate e din frica de a nu rămâne singură printre străini

sau rătăcită printre imagini,

din care nici ea să nu se mai recunoască,

n-am de unde să știu, nu mi-a zis niciodată,

în ce naiba de familie se vorbea despre asta?

aș vrea să mă sune domnul Nelu

care face buchete de flori.

îl întâlnesc des,

nu pleacă până nu vinde ultimul buchet,

indiferent de circumstanțe.

am vorbi despre sănătate,

despre copiii lui plecați,

despre regrete,

despre motani,

despre pace,

despre zei.

e ca în „Schimb de mame”,

simbioza intenționată a extremelor,

unde există mereu eroul și antagonistul,

nu,

eroina și antagonista,

unde familia se atașează de noua mamă

și conștientizează că există și alte tipuri de afecțiune,

nu doar violente, dureroase,

ci mai îmbietoare,

verbale, transcendentale, binevoitoare

eu te-am făcut, eu te omor,

dar nu te pot face să mă iubești mai mult,

dar nu te pot face să mă iubești.

ne uităm împreună și data viitoare, nu?

și ne strângem mâinile

până încep să transpire.

mă mișc încordată,

confuză,

să continui gestul tandru

sau să răspund nevoii de a lua o pauză

de a respira?

cât de natural e să iau aerul pentru mine!

în epoca noastră

cât de compromițător.

………………………………………………………………………………………………………………………………

sub acoperire

un sfert din lumea mea neregulată

era o cutie mare de păpuși,

bărbați și femei,

cu sexe neutre

și corpuri pe jumătate dezbrăcate.

atunci nu înțelegeam cu adevărat rușinea,

nici părerea lor despre ce înseamnă

rușinea

nu mi-o punea nimeni la masă,

lângă pantalonii scurți

sau în colțul ochiului,

să se târască pe față.

când a mai trecut timpul,

cutia de păpuși s-a dus la Maria.

nu am lăsat să se vadă că mă deranjează,

pentru că am crescut.

atunci m-am înălțat într-un timp destul de scurt,

am slăbit, m-am îngrășat, am slăbit din nou,

fire purpurii mi-au încrețit picioarele,

m-au îmbrățișat fără voia mea

anevoios și țipător,

au devenit albe,

s-au adâncit, s-au cicatrizat

și am crezut că m-am îmbolnăvit,

că sunt urâtă,

că sunt singură,

că sunt prea palidă,

că nu merit să fiu,

pentru că am crescut.

un upgrade pentru care nu sunt pregătită

e sângerarea, autocompătimirea,

straniul pact de a nu spune nimic,

de a-mi fi cu adevărat rușine

nu trebuie pronunțat,

stop, am crescut,

dar să pară că nimic nu s-a întâmplat.

chiar și așa,

corpurile nu mai sunt neutre

se acoperă,

se ascund,

se modelează,

se camuflează,

se sperie.

de ce se sperie?

*

sunt stimuli diferiți care declanșează

reacții comune

doar prin mișcare,

stau la aparatul de cafea și aud moneda

cum se lovește de celelalte,

reciclare selectivă a memoriei:

merg pe stradă,

îl văd,

se apropie,

se apropie mai mult,

fug,

intru într-o cafenea,

cer un telefon,

îmi iau prima mea cafea,

sun.

și bolovanii din vocea mea

nu știu încotro să se îndrepte.

dintotdeauna,

dintotdeauna,

dar eu doar de azi încep să învăț

că în rușine

e multă frică.

Echinox

Echinox este revista de cultură a studenţilor din Universitatea „Babeş-Bolyai”. Apare din decembrie 1968.

Articole similare

Poezii – Simon-Gabriel Bonnot

Poezii – Simon-Gabriel Bonnot

Rubrica Cercului de Poezie Nordică DiktLek

Rubrica Cercului de Poezie Nordică DiktLek

Ionucu Pop – Poezii

Ionucu Pop – Poezii

Demeter Arnold versei

Demeter Arnold versei

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Discuțiile Echinox

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter

Facebook

Parteneri

Facebook