
The Substance (2024), regizat de Coralie Fargeat, este un exemplu fascinant de avangardism la limita dintre rafinament și kitsch, transformat într-o expresie tragicomică. Acest amestec paradoxal, pe care Slavoj Žižek îl identifică în „prerafaelismul” lui David Lynch („David Lynch, or, The Feminine Depression”), își găsește în film un spațiu de manifestare ce combină estetica grotescului cu anxietățile capitalismului târziu. În sfârșit, un film care îndrăznește să pună întrebarea: Ești pregătit să îți înfrunți propriile dorințe, cu riscul de a-ți descoperi monstrul sub pojghița „autenticității”? Este ca și cum Botox se întâlnește cu Frankenstein, cu un strop de disperare specifică realismului capitalist.
Elisabeth Sparkle, interpretată de Demi Moore, este o fostă actriță celebră care, în urma declinului carierei sale din cauza ageismului din industrie, lucrează ca prezentatoare a unei emisiuni de aerobic. Într-o încercare disperată de a-și revitaliza cariera și de a recâștiga tinerețea pierdută, descoperă un medicament secret numit „Substanța”, care promite să o transforme într-o versiune mai tânără și idealizată a sa. După ce folosește drogul, Elisabeth suferă o transformare dramatică, dând naștere unui alter ego tineresc numit Sue, interpretat de Margaret Qualley. Cele două personalități împart același corp, fiind nevoite să alterneze controlul la fiecare șapte zile pentru a evita efectele secundare severe. La început, energia și carisma lui Sue readuc cariera Elisabethei în atenția publicului, oferindu-i un nou început. Însă Sue devine din ce în ce mai ambițioasă, provocându-i Elisabethei o îmbătrânire accelerată și un declin fizic ireversibil. Pe măsură ce conflictul dintre cele două escaladează, Sue o ucide pe Elisabeth într-un act de violență extremă. Fără prezența stabilizatoare a Elisabethei, corpul lui Sue începe să se degradeze rapid. Într-un gest disperat, Sue încalcă regula folosirii unice a serului activator și și-l administrează din nou. Această decizie are consecințe dezastruoase, ducând la apariția unei fuziuni grotești între cele două personalități, cunoscută sub numele de „Monstro Elisasue”. Noua ființă monstruoasă întruchipează rezultatul final al căutării obsesive a perfecțiunii. În încercarea de a-și valida existența, Monstro Elisasue participă la o emisiune de Anul Nou, dar apariția sa provoacă teamă și dezgust în rândul publicului. Haosul care urmează duce la atacarea creaturii, aceasta din urmă ajungând să se dezintegreze. Filmul se încheie cu imaginea simbolică a chipului Elisabethei dispărând de pe steaua sa deteriorată de la Hollywood Walk of Fame, marcând sfârșitul tragic al unei vieți consumate de obsesia pentru tinerețe și perfecțiune.
§
Dorința, în termenii lacanieni, este în mod fundamental insațiabilă, avându-și originea într-o lipsă imposibil de satisfăcut. În The Substance, această dinamică este întruchipată de dorința obsesivă a Elisabethei de a recâștiga tinerețea, o aspirație care ia forma unei realități monstruoase prin apariția lui Sue, alter ego-ul său mai tânăr și acceptabil ca standarde de către industria de divertisment. Materializarea literală a dorinței sale expune pericolele adânci ale satisfacerii unui ideal care încearcă să umple un gol structural. Filmul portretizează dorința ca o forță duală: capabilă să motiveze și să creeze, dar care, atunci când este dusă la extrem, poartă germenii autodistrugerii. Împlinirea dorinței Elisabethei, departe de a aduce liniște, o forțează să se confrunte cu Realul – acel element de nedescris al existenței, care scapă simbolizării și distruge iluziile comprehensibilității. Această întâlnire traumatică dezvăluie monstruozitatea inerentă în încercarea de a atinge fantezii care sunt fundamental imposibil de realizat sau care, mai bine spus, ar fi mai bine dacă nu s-ar realiza.
Elisabeth nu este doar victima standardelor opresive de frumusețe, ci și un agent al perpetuării acestora. Ca fostă personalitate publică, ea a întruchipat idealurile sociale ale tinereții și frumuseții. La începutul filmului, Elisabeth Sparkle își hipnotizează audiența cu un zâmbet larg și o replică memorabilă, livrată cu un amestec de ironie și fermitate: „You wanna look like a giant jellyfish on the beach?” Aceste norme (explicit neoliberale) au fost interiorizate până la punctul în care devin autodistructive. Transformarea sa în Sue reprezintă ultima etapă a acestui proces, o internalizare extremă în care cerințele externe ale societății devin parte esențială a identității sale. Această dinamică dezvăluie modul cum indivizii devin complici la propria lor subjugare, corpul devenind spațiu de reflecție al dezintegrării capitaliste, în ultimă instanță aspirațiile individuale fiind exploatate pentru profit monetar. Suferința Elisabethei este direct legată de funcționarea acestei mașini a dorinței, care reproduce și amplifică norme opresive ce o marginalizează pe măsură ce îmbătrânește.
Întâlnirea Elisabethei cu substanța transcende simpla dorință de a-și recâștiga tinerețea, devenind o expresie viscerală a juisării, acea plăcere paradoxală (dar dincolo de principiul plăcerii), excesivă și transgresivă, care, în esență, conduce inevitabil la suferință. Transformările ciclice dintre Elisabeth și alter ego-ul Sue întruchipează pulsiunea de moarte (death drive) – acea constrângere inconștientă, care împinge subiectul să repete obsesiv același act distructiv, în încercarea imposibilă de a depăși limitele impuse de ordinea simbolică. Când Elisabeth își injectează lichidul verde, ea perturbă nu doar echilibrul delicat al propriei existențe, ci inclusiv mecanismele pasibile în a asigura o stabilitate iluzorie. Astfel, e declanșat un proces de dezintegrare asemănător celui al unui dependent obsedat să recreeze senzația originară, dar nevoit să se confrunte cu golul imposibil de umplut
Această dinamică, în care dorința de transformare devine un catalizator al autodistrugerii, reflectă perfect modul cum standardele sociale de frumusețe funcționează ca un drog colectiv, oferind promisiunea seducătoare a perfecțiunii, dar lăsând în urmă doar epuizare și ruină. Alternarea constantă între cele două identități fizice – una marcată de maturitate și declin, cealaltă de o tinerețe artificială și inumană – scoate în evidență nu doar imposibilitatea satisfacerii depline a dorinței, ci și un ciclu perpetuu de frustrare, deteriorare și repetare, care exacerbează fisurile existente în identitatea subiectului. Urmărirea obsesivă a unui ideal trece dincolo de principiul plăcerii împinge indivizii spre comportamente profund autodistructive.
Transformarea Elisabethei într-o dependentă de substanță este o metaforă elocventă pentru modul în care capitalismul târziu transformă dorințele intime și aspirante în marfă, convertind căutarea frumuseții într-un proces compulsiv de consum și optimizare, toate acestea conducând inexorabil la anihilare. În acest context, corpul uman devine un teren al optimizării perpetue, o pânză pe care sunt proiectate idealurile neoliberale de autodepășire și acumulare de capital uman. Faptul că Sparkle își sacrifică schema corporală coerentă pentru a adera la o imagine idealizată a sinelui sugerează o ruptură profundă asemănătoare stadiului oglinzii perturbat, în care ego-ul nu reușește să integreze sinele fizic și psihic într-un întreg unitar. Această refacere continuă a stadiului oglinzii simbolizează o relație alienată cu corpul, definită de o deconectare radicală de la dezvoltarea organică și o focalizare obsesivă pe intervențiile artificiale.
Filmul explorează această alienare prin dismorfofobia și tensiunea dintre dorințele intime ale Elisabethei și presiunile externe personificate de Sue, al cărei devotament față de standardele de frumusețe o transformă într-o întruchipare extremă a idealurilor sociale și, dialectic, în ceva monstruos. Conflictul dintre tulburarea alimentară a Elisabethei și ambiția feroce a lui Sue cristalizează un spațiu de intersecție între luptele private și imperativul public de a corespunde așteptărilor colective, sugerând cum psihicul individual devine un câmp de luptă pentru impulsuri concurente alimentate de ideologia capitalistă.
În cele din urmă, ajungem la Monstro Elisasue – o fuziune grotescă care servește ca o mediere dialectică între tragic și comic. Aici, afișarea corpului nud și a femeii sexualizate este prezentată într-o manieră grotescă, insistentă, exagerând și distorsionând în mod deliberat reprezentările convenționale pentru a critica male gaze-ul și comodificarea corpului. Prin transformarea într-o creatură care nu este nici pe deplin Elisabeth, nici Sue, filmul pune în act perspectiva fragmentată a societății asupra femeilor: o colecție de obiecte parțiale, mai degrabă decât ființe întregi. Expunerea exagerată a corpului nud și cadrele exasperante asupra fesierilor sau a sânilor devin un afront deliberat la adresa privirii masculine, subminând așteptările prin transformarea obiectului dorinței într-o figură de groază. Această mediere grotescă perturbă mulțumirea publicului, forțându-l să se confrunte cu absurditatea comodificării formei feminine. Portretul insistent al femeii sexualizate într-o manieră grotescă dialoghează dialectic cu normele societale, transformând instrumentele de obiectificare în instrumente de critică. Este ca și cum filmul ar ridica o oglindă de tip funhouse în fața percepțiilor noastre, exagerându-le până la disconfort, dezvăluind astfel misoginismul inerent privirii masculine. Forma monstruoasă devine o acuzație joculatorie, dar tăioasă, a standardelor de frumusețe.
§
În centrul filmului The Substance se află o alegorie complexă a fascismului contemporan. Dincolo de critica asupra privirii masculine și hipersexualizării grotescului, filmul explorează cum căutarea perfecțiunii devine nu doar un ideal estetic, ci un instrument de autooprimare și agresiune societală. Acest mecanism este ilustrat în mod captivant prin călătoria personajului principal, Elisabeth. În lectura propusă de Deleuze și Guattari (Capitalism și schizofrenie, 1972), fascismul modern funcționează paradoxal, promițând libertatea în timp ce subjugă. Ei se întreabă:
„Why do men fight for their servitude as stubbornly as though it were their salvation? … after centuries of exploitation, why do people still tolerate being humiliated and enslaved, to such a point, indeed, that they actually want humiliation and slavery not only for others but for themselves?” (p. 29)
Elisabeth, cu obsesia ei pentru frumusețea perfectă, personifică acest paradox. Idealul perfecțiunii, care ar trebui să elibereze, devine o forță represivă. Ea își autodirijează agresiunea împotriva propriului corp, iar aspirațiile ei sunt întoarse împotriva sa, transformând libertatea promisă în autoînrobire. The Substance nu critică fascismul (poate doar la nivel implicit), ci dezvăluie structura lui psihologică și ideologică. Alegoria filmului sugerează că regimurile opresive nu funcționează doar prin constrângere, ci și prin seducerea indivizilor să participe la propria lor supunere. Elisabeth nu este doar o victimă; ea este complice în procesul propriei autodistrugeri
Fascismul, în lectura ideologică (y compris materialistă) oferită de Slavoj Žižek, își ancorează mecanismul într-o formă de paranoie: celălalt apare ca o ființă completă, superioară, cu acces la juisare și la secrete ale existenței refuzate subiectului. Această juisare devine un teren de luptă imaginar, percepută ca fiind furată de la noi. Într-un astfel de cadru, imposibilitatea și vulnerabilitatea propriei subiectivități sunt proiectate asupra minorităților, care devin țapi ispășitori ai catastrofelor sociale. Proiecția nu ne este străină. În România, narațiunile conspiraționiste răspund unei traume colective: „nu avem” convertit în „ni se fură” — fie că este vorba despre resurse naturale, suveranitate națională sau chiar sănătatea, sabotată prin „sucuri cu nanocipuri”. Totuși, aceste conspirații nu funcționează în absența unei figuri centrale: maestrul conspirației. Acesta se erijează într-o instanță morală supremă, un păstrător al Adevărului absolut, o versiune modernă a profetului veterotestamentar. Această configurare asigură coerența ideologică, dar și legitimarea violenței fasciste împotriva celuilalt.
Acest mecanism al fascismului își găsește un contrapunct subtil în narațiunea din The Substance. Elizabeth, personajul central, își introiectează idealurile capitaliste neoliberale: performanța, auto-optimizarea și competitivitatea. Însă, odată ce vârsta îi limitează succesul, aceste standarde se transformă în obsesie și autovictimizare. Narațiunea fascistă se inserează insidios aici: ea percepe că faima și frumusețea i-au fost „furate” de Sue — o rivală care devine obiectul urii și al dorinței. Fascismul începe acolo unde resentimentul devine o ură organizată împotriva celuilalt, care este perceput simultan ca obstacol și parte din sine.
Un moment-cheie în film îl constituie revelarea relației dintre Elizabeth și Sue: „There is no ‘you’ and ‘she.’ You are one.” Această frază expune natura divizată a subiectivității: Elizabeth și Sue funcționează ca două fațete ale aceluiași subiect, metaforă a corpurilor conectate și interdependente. Încercând să „corupă” corpul lui Sue prin bulimie, Elizabeth își exercită un masochism fundamental, care reflectă logica fascistă: dorința de exterminare a celuilalt conduce inevitabil la autodistrugere. Logica fascistă a lui Elizabeth — dorința de a anihila ceea ce percepe drept rival — funcționează în mod paradoxal. În loc să recupereze o juisare așa-zis pierdută, ea se îndreaptă spre propria extincție. Filmul nu este doar o critică a subiectivității capitaliste, ci și o expunere a fascismului ca formă de masochism politic: ura față de celălalt este, în ultimă instanță, ura față de sine.
Dacă putem aprecia aglomerarea de imagini și referințe la o istorie a horror-ului clasic din The Substance – chiar dacă în spatele lor se întrezărește o narațiune predictibilă – filmul reușește să ofere o experiență profundă și provocatoare. Golul pe care îl simțim în fața non-spațiilor strălucitoare și a personajelor complexe, ba chiar supradimensionat, nu este decât reflexia fisurii fundamentale a propriei experiențe, acea lipsă structurală pe care o încercăm să o umplem cu dorințe și fantasme. Fantasme care se convertesc în diferite de forme de fascism la care suntem martori astăzi.