Este limpede că Dan Sociu trece printr-o etapă de creație foarte productivă. Acum doi ani a publicat volumul de poezie cum reușești, viața mea, iar anul acesta, revine cu un volum intitulat dulce și ieftin. În demersul anului trecut i-au apărut și două volume de proză scurtă: La gunoi și Filme românești. Autorul nu doar că își consolidează imaginea de prozator muncitor și plin de inspirație, dar contribuie și la propagarea fast fiction-ului în spațiul autohton, fără a-l îmbogăți în vreun fel.
În Filme românești, volum publicat la Polirom, colecția EGO.Proză, Sociu profită din plin de tot ce îi poate oferi genul schițelor literare. Recunoscând pe coperta a patra că volumul este unul experimental, Sociu forțează limitele minimaliste ale narațiunilor sale, concentrând toate povestirile prin intrigi senzaționaliste, construite cinematografic. Autorul adună șaptesprezece povestiri ultra-scurte, care nu au aproape nimic în comun, în afara discalimer-ul de la începutul volumului: „Tot ce se găsește în text, oricît de scîrbos, nu-mi aparține mie, ci comunității.” Așadar, Sociu își asumă din start ipostaza autorului realist-urban, parte integrată a spațiilor sociale liminale, care poartă după sine oglinda/camera de filmat, în care se vede realitatea ne-mediată. Rezultatul? O serie de episoade fugitive prezentate grotesc, cinic, din care ies în evidență raporturile umane dintre dominați și dominanți.
Dan Sociu folosește senzaționalismul poveștilor și-l aplică peste o paletă largă social. De la pseudo-intelectuali, la copii, cupluri, birocrați, autorul creează metafore scolastice încercând fie să ironizeze, fie să ilumineze. Ne putem referi aici la povestirea Bîzdîgănii, unde această categorie de oameni, bîzdîgăniile, sunt „ființe false”, „creaturi fără suflet”. (p. 11) După o discuție despre relativismul lumii, povestirea se mută o săptămână mai târziu, când protagonistul îi povestește iubitei sale despre bunica sa dementă, care, în ciuda bolii, a dat dovadă de momente aproape ireale de luciditate. Astfel, „ființelor false” le este opusă bunica care suferă de demență, dar lucidă în momente de urgență.
Apoi, în Proasta absolută, o povestire de trei pagini, Sociu ironizează pseudo-intelectualismul turiștilor, făcând o paralelă incisivă între românii veniți în vacanță la Londra și românii veniți la muncă în Londra. Regula românească în capitala engleză: „În autobuzul roșu londonez la etaj, pe primele rînduri e ca la film, acolo le place românilor să stea.” (p. 32) Respectând legea nescrisă, un cuplu de fascinați de artă se așază lângă două femei care lucrează în curățătorie. În vreme ce bărbatul amator de impresioniști îi demontează pe renascentiși, alături, femeile mai puțin privilegiate cu luxul de-a comenta arta, discută casual despre cum suferă cameristele de pe urma soluțiilor toxice de curățenie. Tot lor li se mai adaugă sentimentul de abandon al copiilor: „Da, mamă, o să veniți aicia, că aicia avem casă, avem de muncă. O să faceți școală aicia.” Ironia e dusă până la capăt: în timp ce cuplul pretențios coboară după o stație, cele două femei vor rămâne on the long run.
Pe lângă tendințele ironice și metaforice, Sociu își permite să pună în scenă o senzație grotescă absolut gratuită: Cinci stele, Cristal, Hipnoze, Iluminare, Terapie sunt câteva exemple. Autorul mizează pe elementul de șoc de dragul șocului, însă acolo se oprește toată încărcătura ideatică a narațiunii. Formula scurtă îl ajută să impresioneze, dar nu și să polemizeze. Deși există narațiuni care țintesc spre milă și empatie – Joker sau Spovedanie – acestea sunt mai degrabă excepțiile volumului. Forțând adesea imaginarul sadic, cel sexual ori o combinație între cele două, naratorul pare mai degrabă că vrea să iasă în evidență prin cronotopii prin care și-a plimbat camera de filmat. Astfel, schițele lui Sociu se remarcă prin caracterul lor underground-mizerabilist, însă gratuitatea formulei și minimalismul formal trag în jos un astfel de experiment.
Mai există, desigur, dimensiunea „transcedentală”, specifică lui Sociu. Micile momente de credință sunt jucate fie ironic, fie cu aplomb extravagant. Merită trecute în revistă interesul pentru influențele din astrologie – în Mercur retrograd aflăm că nu e bine să te „împaci cu foste” și că „se bulește tehnologia” (p. 55) – interesul pentru iubirea dintre frați descoperită în timpul spovedaniei – „Să știi că nu te-am spus că fumezi!” (p. 88) – ori ambiția pentru misterul din jurul „stăpânului lumii”, din povestirea cu același titlu. Acea ultimă povestire, scrisă în parteneriat cu Dan Radu Mihai, are dimensiunile unui scurtmetrag marca CINEPUB, însă încearcă să înghesuie mult prea mult pentru cât spațiu are: sunt claustrate misterul mortului cu cap de oaie, indiferența polițistului pentru caz, pelerinajul mistic al lui Răzvan, lupta cu personajul Cipirian – el e stăpânul lumii care deține cheia lumii – și moartea celor doi, într-un șanț, după ce revelația mistică a fost refuzată de Răzvan.
Sociu dă exemplu de o narațiune amplă, care ar fi meritat un spațiu mult mai larg și o arhitectură mai nuanțată. Dar, în fond, autorul respectă cuminte regula noilor tendințe de fast fiction. Volumul oferă catharsis aproape instantaneu unui public care nu mai are timp și nu mai este dispus să citească pe un interval mare de timp. În locul narațiunilor detaliate, se preferă adunarea câtorva povestiri artificiale și senzaționaliste, ce pot fi înaintate publicării. Editura mărește apoi fontul la dimensiunea de 14 sau chiar 16, formatează marginile extrem de mari, plusează spațierea, mută titlul de capitol undeva spre mijlocul paginii, iar foaia printată rămâne cu surprinzător de puține cuvinte pe ea. Se pot vedea aceleași strategii și în cazul celorlalte colecții de carte autohtonă ale editurilor populare: n’autor (Nemira), 821.135.1 (Humanitas), Pantazi (Litera). Astfel, editurile pot scoate volume numeroase din texte puține.
Sunt conștient de criza financiară pe piața de carte, mai ales după 2020, și mă gândesc că o fi mai profitabilă editarea a două volume relativ zgârcite. Această formulă „economă” dă curs liber publicării unor romane ori colecții de povestiri modeste, care sunt legitimate prin publicare și scoase pe piața de carte la un preț pe care puțini mai sunt dispuși să-l plătească. Chiar și-așa, volumul discutat însumează abia 140 de pagini (volumul La gunoi are 112). Oricum, tendința asta este și o strategie de marketing și nu ar fi o mare surpriză dacă, peste ani, cele două volume de proză ultra-scurtă vor fi reunite într-un singur volum – inclusiv Pluto în Scorpion ar putea intra aici – iar prețul antologiei de proză scurtă Dan Sociu ar fi cu mult mai mare, dar la dimensiunile unei cărți average (poate inclusiv fontul și spațierea vor reveni la cifrele obișnuite).
Până atunci, Filme românești rămâne doar un volum de schițe urbane, în fond niște sketch-uri românești, care își păstrează gratuitatea experimentalismului și își merită creditul pentru caracterul social, realist, întors spre inegalități și relații defectuase.
Horațiu Tohătan
Studiez literatură universală și comparată. Sunt interesat de literatura alienării și de geografiile literare. Formele mele de escapism sunt traseele montane și rătăcirea prin anticariate. Când mai rămâne timp liber scriu proză într-un caiet negru.
