Melancolii simfonice. Sibelius, te iubesc!
Întâi a fost Johannes. Apoi a fost Gustav. Iubirile mele sonore, sonante, superb asurzitoare. Dar numai tu vei fi de-acum. Asta e, sunt un Don Juan incurabil. Iar tu eşti un Domn Jean seducător. Întâlnirea cu tine s-a produs pe…
Roxana Hăloiu – Pe când eram soţia lui Iuda
Pe când eram soţia lui Iuda Stăteam de vorbă cu Iisus. Eram la „Cina cea de Taină”, iar Iisus işi rupea din trup şi ne dădea să bem din sângele lui: – Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu… Eu şi…
Poezii – Laurenţiu Melanco
în numele tatălui fiului sf. Vid la semafor oamenii cu piei de tigru pe coapse vor izbi din plin acalmia fluviul de nepăsare se va vărsa peste carnea crudă focul se va risipi pe pământ unda de şoc nu va…
Cine eşti tu, Patos?
Ca de fiecare dată, m-am aşezat în stânga, sus, cât mai departe. Foarte puţini ştiau că ne vom umple craniile cu ţipete şi chiote de sinucigaşi. De-ar fi ştiut, ar fi rămas acasă, comod, s-ar fi privit în cafeaua densă…
Poezie Olga Ştefan – nakedfriends
nakedfriends haina plină de corpul care mai mult te jenează. şi sub carne- i-ni-ma numai un clown cu degetele zdrobite. zici: sunetele străzii sunt ca mătasea uzată, fără pic de efort se sfâşie *** în momentul ăsta mare şi încăpător…
Cine eşti tu, Wolfi?
Cine mai trăieşte din muzică, şi cine mai trăieşte muzica din toate fibrele? MUZICA nu trebuie confundată cu distracţia, distragerea, detensionarea. SUNETELE nu pot fi doar ambientale – beau cafea pe ritmuri de, bat covorul sau mă relaxez în voie….
Cine eşti tu, Gustav?
The rest is noise ar fi trebuit să fie titlul melancoliilor mele. Dar cum actul melancolic implică originalitate brută, nu pot. Ar mai fi The sound of silence. Idem plus oximoron kitschos. Aşa că rămân la formula veche. Dar substanţa…
Cine eşti tu, Ludwig?
Cu Beethoven, muzica devine convulsivă, adică adevărată. Excesiv de umană. Dar stooop! De ce scriu acum despre Beethoven şi nu despre Amadeus, Ilici, Sebastian? De unde curajul, tupeul de a mă posta la stâlpul ridicolului? Şi, nu-i aşa, de ce…
Esteban Vihaio: Szeretett testvérem
Amikor gyerek voltam, a testvéremmel játszottam. Felmásztunk egy négyemeletes lépcsőház tetejére – szürke kabát volt rajtam, ő pedig csak egy pulóverben jött ki, mert soha nem volt fázós – aztán kikapaszkodtunk, a világ fölé. Két vékony, de erős drót feszült…
Gábor Lajos: A nap lánya
A hajnali, csípős szél belemart Péter arcába, ahogy leszállt a hatosról. Nyakát behúzta ágaskodó gallérjai mögé és kezét posztókabátja zsebébe rejtette, mintha csak annak mélységét próbálná kikutatni. ’Már megint hétfő…’ fordult meg a fejében, miközben hónalja alá dugta az öregúr…
