„Într-o suburbie a orașului Tbilisi” – o cronică a Georgiei post-sovietice

„Într-o suburbie a orașului Tbilisi” – o cronică a Georgiei post-sovietice

Debutul literar al Nanei Ekvtimishvili, Livada cu peri (Black Button Books, 2023, traducere din georgiană de Oto Peikrishvili) oferă un portret al Georgiei contemporane, cu victimele și supraviețuitorii ei, în care tandrețea și lumina își fac totuși loc printre cruzimea și nedreptățile de zi cu zi. Romanul are în centrul său o școală-internat pentru copii cu deficiențe mintale, de la marginea orașului Tbilisi, explorată prin Lela, o protagonistă puternică, hotărâtă, care evaluează lumea cu o privire extrem de acută și precisă.

            Nana Ekvtimishvili e deja cunoscută în spațiul cinematografic, mai ales prin multipremiatul In Bloom, lungmetrajul din 2013, regizat alături de Simon Groß. Filmul poate fi văzut ca o varianta georgiană a Prietenei mele geniale, prin modul în care urmărește prietenia dintre două fete, Natia și Eka, care înfruntă turbulențele adolescenței în Tbilisiul anului 1992,  pe fundalul războiului civil. Aș mai menționa și My happy family, din 2017, regizat tot alături de Simon Groß. Aici, Manana, o femeie de vârstă mijlocie, alege să își părăsească casa (în care locuia cu părinții, soțul și copiii), pentru a se putea bucura de independența pe care i-o oferă viața singură într-un alt apartament doar al ei, departe de presiunile și epuizarea la care viața de familie o supuneau. Nana Ekvtimishvili reia și în Livada cu peri unele din preocupările ei artistice: aplecarea asupra personajelor feminine puternice, excluse sau fără voce în general, iar prin privirea lor, radiografierea Georgiei post-sovietice, printr-o perspectivă critică în care își fac loc empatia și, mai ales, umorul. Totodată, o altă marcă recognoscibilă a artistei georgiene, pe care o văd în cinematografia, dar deja și în literatura ei, este focusul asupra unor microuniversuri, din care construiește lumi în sine: familia, spațiul îngust al apartamentelor vechi, comuniste, din Tbilisi, care în înghesuiala lor țes relații complicate, conflicte intergeneraționale ce sufocă protagonistele. Mai mult, Nana Ekvtimishvili sondează în creațiile ei microuniversul școlii, acest teatru al relațiilor de putere, unde copiii reproduc legile nedrepte ale „lumii de afară”, în fața cărora adulții rămân pasivi, neputincioși, dar de la care ar putea învăța (de exemplu momentul în care Manana, din My happy family, profesoară fiind, este pusă față în față cu situația unei eleve de 17 ani care trece printr-un divorț, în urma unui mariaj nefericit: Manana nu rămâne impasibilă, primește lecția de la propria ei elevă și face pasul decisiv către propria ei independență). Admirabilă este maniera în care artista se apleacă asupra lumii copiilor și adolescenților, deconstruind clișee cu privire la reprezentarea acestor grupe de vârstă. Natia și Eka din In Bloom nu sunt doar victime pasive ale lumii în care trăiesc, ci martore complexe, care deși nu arată sau nu spun, înțeleg de cele mai multe lor mecanismele lumii mai bine decât adulții care performează realitatea din jurul lor. Copiii din filmele autoarei georgiene și mai ales cei din romanul ei sunt efectul unei maturizări forțate, pe fundalul unor contexte complicate, dar care îi obligă să găsească resorturi de supraviețuire.

            Lela, protagonista din Livada de peri are optsprezece ani: nu își amintește de trecutul ei din afară internatului și nici nu vede prea clar un viitor în afara lui. Ar putea să plece, nu este obligată să rămână aici. Însă celor instituționalizați, ca în cazul ei, le este poate mai dificil să plece, decât să rămână, dată fiind lipsa de orizonturi și eșecul sistemic al societății postcomuniste:

 „După ce termină clasa a noua, elevii trebuie să părăsească școala și să înceapă o nouă viață. În perioada comunistă, existau școli profesionale și postliceale care erau obligate prin lege să accepte acești copii, să-i integreze în câmpul muncii, să le asigure un viitor. Statul le punea la dispoziție chiar și apartamente. Dar asta era înainte. Acum cine ar mai da unui copil ieșit din internat un apartament, când toată lumea are nevoie de un apartament: în primul rând, refugiații din Abhazia, apoi sărmanii țărani veniți la oraș pentru o viață mai bună, familii numeroase, care trăiesc înghesuite într-o cameră. Și o persoană din clasa de mijloc ar putea avea nevoie de un apartament, chiar și un bogat, pentru diverse scopuri, cine poate ști, pentru el, pentru copilul lui, pentru afaceri, pentru orice eventualitate, pe scurt, pentru a se bucura și mai în tihnă de viață.” (31)

Directoarea Țițo îi oferă un job, să păzească mașinile vecinilor parcate în fața internatului, afacere de care Țițo e responsabilă, în vederea obținerii unui venit. Lela se află astfel între lumi: între lumea familiară a internatului, unde copiii o respectă, o ascultă ca pe o soră mai mare și lumea de afară, pe care nu se hotărăște încă să o înfrunte.

            Narațiunea o urmează pe Lela, în interacțiunile ei de zi de zi. Romanul se ferește de psihologizări ample, dezvăluind mai degrabă ce gândește să facă impasibila Lela, prea puțin ce simte sau care sunt efectele emoționale ale evenimentelor din viața ei. Unul din primele lucruri pe care îl aflăm despre protagonistă este că își dorește „să îl omoare pe Vano”, bătrânul profesor de istorie. Protagonista apare, așadar, cu o determinare și o forță ale căror resorturi vor fi explorate pe tot parcursul romanului. Totuși, ceilalți copiii mai mici apelează tot timpul la ea, găsind protecție și înțelegere, mai ales Irakli, un băiat mai mic. El revine la Lela insistent, cerându-i să îl ajute să îi telefoneze mamei lui. Lela îl respinge violent, dar el ghicește că această cruzime e doar un performance, ea cedând de fiecare dată. Romanul este, într-un fel, despre narațiunile pe care și le construiesc adolescenții de la acest internat, despre nevoia lor de a crede în propriile povești-ancore, pentru a putea supraviețui. Irakli face tot ce îi stă în putință pentru a-și menține speranța că mama lui se va întoarce după el. Deși Lela și chiar promisiunile vagi și din ce mai șovăitoare ale mamei îi dau de înțeles că nu va exista nicio întoarcere, el tot insistă să o sune, chiar și atunci când află că aceasta a emigrat în Grecia, în căutarea unui loc de muncă mai bun. Povestea Lelei, care o ține legată de internat este planul de a-l omorî pe Vano – profesorul care a abuzat-o și care a continuat să abuzeze sexual ani de-a rândul eleve ale internatului, fără ca nimeni să fi intervenit. Fiecare personaj își construiește, astfel, propria plasă de salvare. Deși prin iluziile lor narațiunea dezvăluie eșecul societății și nedreptățile sistemului, un merit al romanului constă în a intercala printre acestea forța personajelor, aceea de a-și împărtăși unii altora iluziile, în încercarea de a reacționa, așa cum pot, la ce se întâmplă în jur.

            Prin urmare, privirea protagonistei Lela se dezvoltă cronica Georgiei post-sovietice. În acest peisaj dezolant, naratoarea îmbină foarte bine comicul cu tragicul, gravitatea problemelor cu burlescul efectelor și rezolvării lor. De exemplu, la începutul romanului, un copil, Sergo, moare într-un accident de mașină, în timp ce alerga la chioșc, trimis de directoare să vândă o rochie. În urma tragicului eveniment, toți copiii internatului sunt botezați, directoarea nefiind nevoită, evident, să suporte nicio consecință. Tot printre evenimentele care disturbă rutina elevilor sunt și nunțile unui vecin, care au loc în cantina școlii. Faptul că acesta se căsătorește și se desparte de mai multe ori nu constituie decât pretextul perfect pentru sărbătoarea din cantină și pentru animarea vieții lor sociale.

            Microuniversul școlii care devine sală de nunți este simptomatic prin modul în care naratoarea diagnostichează starea Georgiei contemporane. În fapt, Țițo, directoarea, e și ea, la rândul ei, o victimă a sistemului, a cărei iluzie e salvarea școlii din degradarea inevitabilă:

„După prăbușirea Uniunii Sovietice, totul a început să se deterioreze la internat, începând cu robinetele și terminând cu balconul prăbușit. În schimb, au apărut ajutoarele umanitare și hainele second-hand. Cu toate acestea, ajutoarele și hainele vechi ajungeau rareori la copii. Erau « redirecționate » de Țițo, ca să-și umple buzunarele, asta dacă nu cumva funcționarul responsabil cu împărțirea bunurilor între internate nu se ocupase deja cu asta.” (60).

Internatul devine astfel o imagine expresivă a capitalismului sălbatic. Climaxul îl constituie venirea „salvării” occidentale. La un moment dat, la internat apare un personaj nou, Madona, care îi fotografiază pe copiii pentru un cuplu de americani care își doresc să adopte unul. Evident, întreg mecanismul școlii se pune în funcțiune pentru a nu rata această șansă: copiii sunt pregătiți și selectați cu maximă atenție. În cele din urmă, Irakli câștigă „loteria vizelor americane”. La început, toți din jurul lui participă la materializarea visului american, Irakli devenind deja un simbol al reușitei și succesului. Elevii sunt cu toții entuziasmați, Lela se prostituează pentru a-i plăti acestuia lecțiile de engleză, conducerea școlii pregătește o scenă în sala de sport, pentru marele eveniment al venirii cuplului american. Este reprodus, apoi, scenariul tipic al atitudinii autocoloniale: copiii sunt instruiți să pozeze recunoștința imensă, iar americanii performează din plin generozitatea și ipocrizia occidentală, savurând, în același timp, culorile locale, din care îl vor scoate pe Irakli. În cele din urmă, Irakli este cel care denunță falsul scenetei și le oferă adulților o lecție, pe care însă aceștia nu o vor înțelege: băiatul, care încercase de mai multe ori să își exprime frica, anxietatea și refuzul cu privire la planul vieții lui „americane”, face pasul decisiv în aeroport, când fuge, înțelegând mai bine decât toți falsul iluziei.

            Pentru Irakli, ca pentru Lela, devine clar că identitatea e legată de lumea internatului. Nana Ekvtimishvili sugerează acest lucru mai ales prin redarea unei anumite geografii afective. Ca în filmele ei, locurile fizice sunt locuri ale memoriei, dar și metafore ale stărilor pe care le traversează personajele. Livada cu peri e, din acest punct de vedere, și un roman al senzațiilor, unde culorile, mirosurile, imaginile devin expresii concrete ale prăbușirii:

„Cu cât se apropie mai mult de clădirea cu dormitoarele, cu atât mirosul devine mai puternic, iar Lela simte că internatul o cuprinde cu brațele lui pestilențiale. La fiecare etaj, există câte o toaletă la capătul coridorului.  Vântul care pătrunde prin geamurile sparte aduce o duhoare atât de puternică, încât n-o poți deosebi de toaletele din gări și din trenuri. Mirosul persistă și pe coridoare. Dormitoarele, camera cu televizorul și camera cu jocuri au propriile lor mirosuri pe care niciun uragan de aer proaspăt nu le-ar putea îndepărta. E un miros de copii murdari, de haine spălate cu săpun de casă, mirosul de pânză râncedă al lenjeriilor moștenite de generație după generație, mirosul de lămpi cu parafină iarna, mirosul de sobă, mirosul de scaune vechi și bandă adezivă care acoperă crăpăturile din geamuri, mirosul blând, sănătos, ușor acrișor al nalbelor strânse abundent pe pervazuri. Lela cunoaște fiecare miros în parte, deși uneori toate dispar înghițite de mirosul toaletei. Când intră pe poartă, același miros o întristează profund” (27-28).

Personajele romanului nu resping însă această lume, ci se văd ca extensii ale ei, în încercarea lor de a o înțelege și de a o pune în ordine. Tot în construcția acestor spații afective, autoarea strecoară și imagini tandre, cu o frumusețe aproape ireală, cum este de exemplu, cea în care copiii sar în paturile vechi de la ultimul etaj, în timp ce ploaia se strecoară prin acoperiș, iar lumea de afară apare ca un tablou, prin cadranul ușii și a balconului lipsă. Astfel, Livada cu peri reușește să condenseze o privirea critică asupra unei Georgii post-sovietice, unde confuzia și oboseala adulților sunt contrabalansate de forța Lelei și a celorlalți locuitori ai internatului. 

Mi se pare demnă de apreciat, astfel, inițiativa editurii Black Button Books de a oferi publicului românesc o mostră din literatura georgiană, o literatură prea puțin tradusă la noi și care nu se bucură de prea mare ecou nici pe piața cărții occidentale, ca în cazul altor literaturi periferice. În cazul cinematografiei Nanei Ekvtimishvili, s-a vorbit deja despre relația cu Noul Val Românesc. Cred că și în acest debut literar remarcabil se pot vedea conexiunile cu contextul românesc, autoarea oferind o analiză acută asupra perioadei tranziției în general, printr-o formulă în care mizerabilismul se îmbină cu o atitudine mai empatică față de lume, făcând lor celor excluși și dând voce personajelor feminine.


Imagine Copertă @Valentin Sidorov

Andreea Mîrț

Studentă la Facultatea de Litere. Interesată de literatura română contemporană, postmodernism și film.

Articole similare

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Denisa Bolba – Terapie în cămară: vicii estetice, suprasaturație și o criză ficțională

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

Gunvor Hofmo (fragmente) – traducere

Robert Trașcu – Poeme

Robert Trașcu – Poeme

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii

Raluca Panait – Doliu și precaritate multispecii