Sustragerea de la viaţă în doze sănătoase @ Lavinia Branişte

Lavinia BRANIŞTE, Cinci minute pe zi, Ed. Casa de pariuri literare, 2011, 161 p.

 

Volumul de proză scurtă al Laviniei Branişte e modelul optim al unei compilaţii discrete a sinelui, o istorie a idiosincrasiilor şi a detaliului nesemnificativ. Cele 25 de povestiri oferă suficient cititorului pentru a contura o eroină bine definită, consecventă cu sine, însă subtil alcătuită, dar chiar şi alegerea aleatorie a unei singure povestiri poate declanşa senzaţia că personajul a fost dezlegat, descoperit. Satisfacţia e oferită şi de fragmente izolate, şi de volumul ca întreg. Există o singură voce narativă: a protagonistei, Lavinia, prezentând o linearitate psihică indubitabilă ce se manifestă în toate cele 25 de fragmente sub forma unui filtru pentru realitate, lăsând afară atât excesele desfătării sociale, cât şi ale conduitei preponderent meditative. Poate tocmai din această cauză consecvenţa pare a se transforma în carenţă, în nenumărate carenţe sociale şi emoţionale. Cel puţin aparent.

Incertitudinea nu e doar a cititorului, e şi a Laviniei, şi creşte direct proporţional cu raportul dintre felul ei autentic de a fi şi felul în care este percepută de către celelalte personaje. În momentul în care acest raport devine din ce în ce mai neclar, protagonista se sustrage din ce în ce mai mult de la participarea activă la desfăşurarea propriei vieţi. Autoarea pare să deconstruiască istoria Laviniei, prezentând mai degrabă anti-evenimentele vieţii ei. Sau poate anti-prezentând momentele oarecum cruciale. Totuşi nu există nimic cu adevărat esenţial în Cinci minute pe zi. În momentul în care pare a se contura un gând valoros, o dramă ce merită explorată atât de personaj, cât şi de narator (pentru simplu fapt că a avut loc), în momentul în care există posibilitatea unei efuziuni, Lavinia (în ambele sale instanţe) abandonează explicitarea, lăsând în urmă doar potenţialitatea unei senzaţii.

Personajul Lavinia suferă de insomnii (din cauza vântului, din cauza greierilor, nu prea contează, având în vedere că fiecare obsesie personală e ridicată la rang de patologie), are probleme de greutate (îşi aduce aminte vag că s-ar putea să-i fi plăcut îngheţata pe vremuri), pare să fie urmărită peste tot de insecte (musculiţe, păianjeni, greieri şi tânţari) şi de pseudo-eşecuri pe plan amoros (“– Tu, nu stau la pişcoturi, mă duc să mă despart.” [p.101]). Nimic nu este dezvoltat până la elucidare (dar asta nu o face neapărat pe Lavinia greu de prevăzut). Naratoarea lasă cititorul s-o descifreze, alcătuind-i portretul din bucăţi presărate pe tot parcursul volumului. Are o mamă în Spania, un tată grijuliu, relaţii relativ disfuncţionale, dar toate detaliile biografice sunt irelevante. Lavinia pare preocupată de strategii de integrare: integrare în matricea socială, în câmpul muncii, dar efortul nu este niciodată cu totul şi cu totul fructuos. Nu reuşeşte să se integreze printre membrii fanclubului Lost, omoara o vacă încercând să conducă tractorul, iar singurele personaje cu care Lavinia pare compatibilă sunt un alpinist utilitar şi un puşti de 16 ani. De aici rezidă şi umorul dulceag al cărţii: din momentele de discontinuitate dintre realitate şi viaţa protagonistei, din inconştienţa disimulată care le acompaniază. Îi plac vulturii fiindcă îşi aleg partenerul pe viaţă, o pufneşte râsul când face sex, iar săruturile sunt procese asemănătoare depresurizării navelor în spaţiu. Cu toate acestea, protagonista nu este niciodată iremediabil afectată de absenţa semnificativului din viaţa ei. Vocea narativă e mereu încărcată de un fel de stoicism comic, de inflexiunea unei resemnări determinate de lipsa angajării complete.

Nici cititorului nu i se permite mai mult spaţiu de explorat. Este oarecum condamnat la aprecierea pasivă a experienţelor protagonistei din cauza unei diluări calitative a acestora. Titlu e sugestiv în sensul acesta. Cumulativ, Lavinia pare a trăi temeinic nu mai mult de cinci minute în fiecare 24 de ore. Volumul e segmentat în doze optime, concentrând ceea ce rămâne din viaţa protagonistei în tablete narative efervescente, pentru a nu supraîncărca prin profunzime. Laviniei Branişte îi reuşeşte admirabil obţinerea unui efect niţel caraghios al vieţii pe care îl conturează asupra personajului său.

Cinci minute pe zi e genul de carte care invită la procrastinare, dar face o astfel de activitate mai puţin păcătoasă decât pare a fi de regulă: e o lectură uşoară şi satisfăcătoare care se termină înainte să realizezi că ai zăbovit mai mult de cinci minute pe ea.

Olivia Putyer

Olivia Putyer

Articole similare

Excese cuminți

Excese cuminți

Eu o să tac și tu o să vorbești

Eu o să tac și tu o să vorbești

Câteva zile în Bankok

Câteva zile în Bankok

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

Adevărul din spatele ecranului – LIVE

No Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cel mai recent număr:

numar litere sidebar

Abonează-te la newsletter