Cronici | Literatură

Copilul de ieri

Echinox7 octombrie 2020

Formată în cadrul Școlii de la Brașov, Ștefania Mihalache este o prezență constantă în plan literar. Inițial interesată de poezie și de roman, autoarea își îndreaptă atenția și spre critică, cel mai recent volum al său, „Copilăria, reconstituiri literare după 1989”, fiind elocvent în acest sens. Având la bază teza de doctorat, intitulată „Copilăria în proza românească de după 1989”, demersul său critic este important, în vederea înțelegerii schimbărilor apărute în plan literar după căderea comunismului. Copilăria devine punct de interes pentru o pleiadă de autori, pe fondul rupturilor de vechile norme și al „foamei” de personal a publicului cititor, pentru care romanele apărute reușeșc „să conserve trecutul recent într-o asumare mai puțin agresivă, dar nu mai puțin responsabilă.”

Ștefania Mihalache își propune să cartografieze romanele ce abordează tema copilăriei, încercând să stabilească existența unor conexiuni între acestea, în ciuda autorilor care se revendică de la diverse generații literare, mizând pe un alt tip de crez estetic. Considerată îndelung o „temă mică”, în raport cu temele mari (iubirea, moartea, politicul etc.), copilăria nu a reprezentat o prioritate pentru roman, marii critici privind-o la rândul lor cu scepticism. Realismul socialist s-a aplecat asupra temei, aducând în prim-plan însă copilul ca „șoim al patriei”, un luptător desăvârșit pentru viitorul societății socialiste. Lucrurile se schimbă după căderea comunismului, anii 2000 marcând o efervescență în ceea ce privește romanele despre copilărie.

Volumul vine să investigheze motivele care au favorizat dezvoltarea temei în această perioadă și criteriile pe care marșează scriitorii în abordarea copilăriei, suprinzând necesitatea unei astfel de literaturi și scoaterea acesteia „din unghiul critic care o asimilează literaturii minimalist-biografice.” De remarcat faptul că abordarea narațiunilor postcomuniste depășește domeniul studiilor literare, lucru subliniat și de Paul Cernat, analiza sa reunind aspecte culturale (childhood studies), istorice și sociale. În acest sens, înainte de realizarea corpusului și de analiza romanelor, Ștefania Mihalache realizează un cadru teoretic, fiind interesată de stabilirea fundalului pe care se petrece reorientarea tematică a scriitorilor.

Momentul revoluționar a produs tulburări nu doar în plan social, ci și în plan literar, o serie de autori publicați în perioada comunistă fiind compromiși din pricina suprapunerii literarului și a politicului. Desigur, potrivit lui Paul Cernat, această luptă continuă pentru dominație literară, axată pe revizuire, are în vedere un conflict generaționist. În continuare, noul tip de literatură promovat în anii 2000 de Marius Ianuș, Dumitru Crudu și Ionuț Chiva vine să condamne generația ’80, mai precis textualismul, artificialitatea și lipsa de sinceritate: „Douămiiștii au adus pe piață o literatură nouă și „furioasă“, cu un limbaj dezinhibat și agresiv ce, aparent, a mutat punctul de referință al polemicii născute în anii 90 – care, din zona legitimității s-a mutat în zona unei lupte pentru putere și dominație literară.”

Reacțiile la „nou” nu întârzie să apară, criticii subliniind o nevoie sporită de a frapa, terbilismul, interesul pentru marginalitate, sfidarea tabuurilor legate de sexualitate și mizerabilismul reprezentând notele dominante ale scriiturii douămiiste. Se conturează astfel, în termenii Ștefaniei Mihalache, „o literatură de mijloc”, într-o perioadă de criză, care evidențiază tranziția și nevoia de afirmare a autenticității. Eticheta deloc favorabilă se extinde treptat și asupra altor producții literare valoroase și traduse, însă, în 2008, Paul Cernat inițiază o reevaluare a literaturii tinere, subliniind punctele cheie ale acesteia: „autorii formați în anii ’90 și 2000 au deschis ochii într-o societate în care media și cultura pop deveniseră dominante, iar cultura înaltă avea – instituțional vorbind – un loc tot mai marginal.” Deși politicul nu mai reprezintă un reper în evaluarea literaturii publicate în etapa întâmpinărilor, problema canonului rămâne prezentă, căci criteriile criticilor au în vedere „miza temei, puterea poveștii și forța ei de frescă socială.”

Pe acest fundal, își face treptat simțită prezența literatura despre copilărie. Inițial, romanele sunt plasate în sfera minimalismului biografist sau a amintirilor din comunism, însă Ștefania Mihalache subliniază importanța acceptării complexității acestor producții literare, care abordează în paralel cu „sinele în formare” diverse paliere: „tema copilăriei parcurge tot atâtea ipostaze ale personalului, politicului, problemelor limbajului, memoriei și socialului pre și postcomunist, încât justifică deopotrivă receptarea ei nu doar ca temă minimalistă și încercarea de a sonda, prin intermediul altor termeni, valorile „tari“ spre care trimite.” Valorificarea copilăriei în numeroasele scrieri nonficționale amintite de autoare și apărute în perioada postcomunistă întărește detașarea temei de cele minore și caracterul curativ al rememorării: „departe de a fi o temă minimalistă sau minoră, se dovedește a fi una cu o responsabilitate socială terapeutică, fiind în același timp o transgresare și o reparație. Romanele despre copilărie apărute după 1989 au sensul unei confruntări a autorului și cititorului cu comunismul personal, fapt esențial, mai ales pe parcursul degajării, după 10 ani de la revoluție, a ideii de individ din masa amorfă de foști supuși ai regimului.”

Abordând diacronic tema, cu referire la ansamblul scrierilor (ficțiuni, nonficțiuni), Ștefania Mihalache creează o „minigramatică” a producțiilor literare ce explorează tema copilăriei, într-o epocă a tranziției. Elocventă este aplicarea teoriei acțiunii în gruparea romanelor. Astfel, se individualizează două mari categorii: romanele cu acțiune-interpretare și romanele cu acțiune-participare. Rând pe rând, autori precum Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, Radu Aldulescu, Simona Popescu, Radu Pavel Gheo, T. O. Bobe, Cezar Paul-Bădescu, Dan Lungu, Filip și Matei Florian, Bogdan Popescu, Florina Ilis, Ovidiu Verdeș, Ștefan Baștovoi, Corina Sabău, Ana-Maria Sandu, Ovidiu Pop, Călin Ciobotari, Dragoș Voicu, Șerban Anghene sunt aduși în discuție, autoarea insistând asupra experiențelor „sinelui infantil” din romanele acestora, dominante în raport cu denunțarea politicului.

Minigramatica Ștefaniei Mihalache reprezintă o analiză atentă, reușind să scoată copilăria din conul de umbră în care a fost menținută și din incapacitatea autorilor de a explora subiectivitatea personajului-copil, lucru care se schimbă cu precădere după 1989, când viața interioară a copilului domină paginile romanești, cu ansamblul frământărilor și al trăirilor modelatoare ale sinelui. Corpusul reașează, așadar, din punct de valoric literatura despre copilărie, oferind noi piste de înțelegere și de receptare a mutațiilor petrecute în literatura română postcomunistă.

Ioana Boștenaru